Monthly Archives: July 2011

De sec si de dulce, de la Constantin Brancoveanu la salamul Glina

In cautare de umbra si racoare prin centrul Bucurestiului, am descoperit o expozitie inedita: “Retete culinare si meniuri – o incercare de istorie gastronomica”, gazduita de Arhivele Nationale ale Romaniei.

publicat in Anuarul Romaniei si al capitalei Bucuresti, 1914-1915

Sunt expuse retete din carti de bucate din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, meniuri ale restaurantelor interbelice, meniuri festive si invitatii la dejunuri simandicoase, meniuri ale catorva vanatori si mese regale, dar si reclame la vin, bere, cafea si ciocolata, publicate in presa vremii. Desi majoritare sunt documentele din perioada interbelica, veti putea vedea si cateva din perioada comunista, printre care un brevet pentru o reteta de zacusca de somn din 1950 si reteta dupa care se fabrica salamul  “Glina” in 1980.

Meniul restaurantului Grigorescu din Pucioasa, august 1938

Cele mai interesante sunt extrasele din cartile de bucate din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea : “Carte intru care se scriu mancarile de peste i raci, stridii, melci, legumi, erburi si alte mancari de sec si de dulce, dupre oranduiala lor”, documente care poate ar merita publicate intr-o carte de gastronomie.

reclama din Ilustratiunea romana, ianuarie 1914

Initiativa Arhivelor mi se pare laudabila, dar, pe de alta parte, locul in care sunt expuse reproducerile din ziarele vremii e impropriu acestui tip de expozitie. Trecutul culinar indelung cufundat in uitare merita mai mult decat bezna holului de intrare al Arhivelor Nationale. Oare nu s-a putut gasi in Bucuresti o sala luminata adecvat care sa poata oferi publicului o expozitie atat de utila ?

PS. Intrarea e gratuita, dar din pacate, programul de vizitare coincide cu cel al Arhivelor – luni, miercuri, vineri – 09:00 – 16:00, marti si joi 09:00 -18:00. Chiar si in aceste conditii expozitia merita vazuta.

7 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Vinuri din Peloponez

Desi Grecia ne e foarte aproape, recunosc ca nu m-am intrebat vreodata cum sunt vinurile lor, si nici n-am incercat sa-mi imaginez, dar in capul meu, ele erau intr-un fel asociate cu cele din Bulgaria, poate datorita ariei geografico-culturale comune.

In scurta mea trecere prin Grecia, n-am apucat sa beau decat vinuri licoroase. De altfel, cel mai cunoscut vin din aceasta categorie, Muscatul de Samos, se gaseste si la noi, dar l-am vazut chiar si la supermarket in Elvetia. Asadar, hazardul a facut sa ma intalnesc cu vinurile grecesti in Romania. Razvan Avram, importatorul acestor vinuri, ne-a oferit prilejul de a le degusta. A fost o seara lunga.

Ca impresie de ansamblu, acestea sunt vinuri de gastronomie, adaptate verilor toride ale Greciei. Ele nu seamana nici cu vinul romanesc si nici cu cel bulgaresc. Grecilor le plac vinurile sincere, nebaricate, in care se simte pregnant gustul strugurelui. Vinurile albe sunt deosebit de placute, proaspete, usor de baut, ideale pentru vipia serilor de vara romanesti. Mi-au placut in special, Prorogos Lafazanis, 2010, cupaj de roditis 70% si savatiano 30%, un vin floral si mineral, usurel, dar echilibrat, cu un excelent raport calitate pret, 19 lei in magazinul Good Point, si Moschofilero, Lafazanis 2010, un vin mai corpolent si aromatic mai complex, cu un final lung si placut. Aceste vinuri mi-au adus aminte de ceea ce un prieten drag imi spune mereu, si anume ca spre deosebire de vinul rosu, un vin alb e bun atunci cand duci paharul la gura fara sa-ti dai seama ca faci acest gest.

Vinurile rosii m-au dezamagit un pic, au corpuri subtirele, dar, in schimb au acelasi gust brut de strugure. Cel mai expresiv a fost un agiorgitiko, Lafazanis Nemea 2007, tinut 12 luni la baric, despre care Razvan ne-a spus ca e un vin facut exclusiv pentru export. Vinul are o expresie aromatica asemanatoare shirazului, dar e si tributara baricului – vanilie, cafea, condimente, piper. Acest 100% agiorgitiko mi-a evocat imaginea unui grec brunet si cret, cu mustata pe oala si inceput de burta, mare vanator de caracatite si care seara, prepara cu maiestrie, pentru prieteni, cotlete de miel cu multe condimente.

In cele din urma, trebuie sa mentionez si vinul cel mai controversat al serii, Retsina (cupaj de roditis 70% si savatiano 30%, cu o usoara aroma de rasina de brad). Aceasta licoare care iti lasa pe limba senzatia de coaja de brad, imi aduce intotdeauna aminte de padurile copilariei mele, si ma intreb daca nu cumva merita sa fie asociata cu branza in coaja de brad de la Rucar. Ca si bauturile cu anason, retsina e expresia gustului condimentat al sudului, greu de sters din memorie de cei care s-au lasat vrajiti de el.

5 Comments

Filed under drinking in good company, ştiri cu şi despre vin

O calatorie in Romania

Citesc cu mare aviditate jurnale de calatorie. E in primul rand, un mod eficient de a vedea teritorii in care, poate, nu vei ajunge vreodata. Dar, e in acelasi timp si un mod de a te regasi. Indragesc in special relatarile calatorilor straini prin Tarile Romane, in efortul meu, usor naiv, de a face pace cu acest colt de lume.

De curand, editura Humanitas a inaugurat colectia “Vintage” cu jurnalul de calatorie al unui englez. La invitatia printesei Anne-Marie Callimachi, Sir Sacheverell Sitwell petrece o luna in Romania, in toamna anului 1937 si isi publica insemnarile in ianuarie 1938, la Londra.

Acest nobil englez e un virtuoz al scriiturii, dar si un fin observator. Acorda Romaniei o privire mereu proaspata si un ochi priceput, iar lucrul cel mai uimitor dintre toate e faptul ca aplecarea sa evidenta catre exotic si pitoresc– caracteristica oricarui calator occidental prin Orient de atunci si pana azi – nu devine in nici un moment cliseu, tusa groasa, idee preconceputa sau presupunere. E un calator sincer interesat sa vada si sa inteleaga, cu bune cunostinte de istorie, dar si de folclor, muzica sau arhitectura. Acorda acelasi viu interes monumentelor, tablourilor si artei populare, dar si tiganilor laieti, sectei vizitiilor scopiti, gradinilor bucurestene, targurilor de vite si oamenilor Deltei.

Fantastic este pasajul in care descrie diferenta dintre covoarele oltenesti si cele basarabene, pe care le considera impreuna cu costumul popular romanesc, principala bogatie a locului si aportul cel mai important al Romaniei la cultura Europei. Inedita e si descrierea de mare acuratete a celor noua tablouri de El Greco, cumparate de Carol I si aflate in colectia regala, dar cel mai tare m-au impresionat paginile care evoca frumusetea muzicii romanesti care se canta in restaurnatele si gradinile de vara ale Bucurestiului. (“farmecul acestor cantece este ca ele reprezinta imagini sau clisee ale orasului, oferindu-ti parfumul si atmosfera lui ca si cum i-ai trage aerul pe nari”). Apropo, scriitorul considera ca Bucurestiul, oras compozit si multietnic, cu personalitate cu totul distincta, nu are nimic de-a face cu Parisul, ci, din contra, ar avea ceva din atmosfera ingemanata a vipiei si amortelii din verile Seviliei si a gerului iernilor Sankt Petersburgului. Indrazneata si flatanta comparatie !

Am sa redau aici, doua mici fragmente, despre vinuri si bucate:

“Vinurile romanesti sunt in general sau in totalitate bune, dar niciodata fabuloase. Arareori poti face cunostinta cu un vin ce ar putea fi considerat o descoperire. Proprietarii individuali produc doar cat le trebuie si numai posesorii unor podgorii intinse fac eforturi de ameliorare a productiei. Pe de alta parte, vinul pare sa nu aiba gustul greu de sulf al majoritatii vinurilor sudice. Nici o asemanare nu poate fi remarcata intre vinurile romanesti si siciliene, ori cele din sudul Italiei (…) De regula, totusi vinurile rosii sunt mai interesante decat cele albe. Vinurile de pe Domeniile Coroanei au in general o calitate constanta, ca si cele de la Cotnari, Odobesti sau Dragasani. Acestea sunt probabil cele mai bune, iar dintre celelalte nu prea ai de ales. Multe dintre acest vinuri ar putea fi ameliorate, cu grija, selectionand cei mai buni ani de productie, prin maturare atenta sau prin alte metode. Dar aceste procese necesita multi ani de perfectionare si intre timp, romanii par sa se multumeasca cu vinul pe care-l au.(…) Romanii prefera sa bea vinul indoit cu apa locala. E posibil ca vinul lor sa nu capete atentia pe care o merita pana cand nu vor renunta la acest obicei. Persoane care au petrecut o vacanta de doua luni in Bucuresti, m-au asigurat ca la plecare si-au dat seama ca au ramas vreo douazeci-treizeci de restaurante sau gradini la care n-au avut timp sa ajunga. Pe langa aceasta uluitoare diversitate a felurilor de mancare, acelasi lucru e valabil si pentru farmecul si locul unde se gasesc restaurantele.”

“In Sinaia,(…)nu trebuie sa uitam nici cofetaria minunata de vizavi de hotel, apartinand unui grec pe nume Kalimzakis, una dintre cele mai bune intalnite in Europa. E din categoria cofetariei Gerbaud din Budapesta, Zauner din Ischl sau Hanselmann de la St. Moritz; iar pentru cunoscatori nu mai trebuie adaugat nimic. La Kalimzakis gasesti o dulceata de zmeura proaspat culeasa de pe munte care are gratia unui poem. Se spune ca ursii din Carpati sunt gata sa-si riste viata pentru asemenea boabe de zmeura salbatica. Putem spune ca oricine a avut aceasta experienta ii intelege.”

Dar, dincolo de toate astea, pentru mine, aceasta carte are o insemnata valoare sentimentala. Printre paginile ei, am avut surpriza sa descopar poze de la nunta bunicilor mei, carora autorul le-a fost oaspete, la Rucar, in septembrie 1937.  E greu de descris freamatul care te cuprinde atunci cand descoperi, din intamplare, poze de la nunta bunicilor tai intr-o carte, cu totul alta decat obisnuitul album de familie. Faptul ca Sir Sacheverell Sitwell, atras de faimoasele costume populare de la Rucar a nimerit tocmai la aceasta nunta, pe care a descris-o apoi in carte, mi se pare de domeniul fabulosului. Ii sunt recunoscatoare pentru aceasta farama luminoasa dintr-o Romanie pentru totdeauna pierduta…

10 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

La vie, pe dealurile Dragasanilor

Cine a privit macar o data apa Oltului de pe dealurile Dragasanilor, stie ca frumusetea poate fi sorbita precum vinul. Iar cine o soarbe se imbata si ramane prins in navoadele locului ca o gaza in chihlimbar.

Vizita la Cramele Stirbey mi-a prilejuit descoperirea unui loc cu un farmec aparte. Cum urci dealul abrupt, dintre viile nesfarsite rasare un conac mic si zvelt, pozitionat strategic in buza dealului, un punct de belvedere la valea Oltului.

Raluca si Oliver Bauer sunt gazde primitoare si dornice de oaspeti, chiar si cand apar pe neasteptate odata cu furtuna. Pe cand degustam noi mai abitir cramposie si feteasca, privind cum in vale, furtuna inspuma navalnic undele Oltului, se aude cioc-cioc la usa. Mirati, am descoperit un cuplu de austrieci, intr-o mana cu aparatul foto si in cealalta cu poza Cramei Stirbey printata de pe internet. Citisera despre crama si intrebau daca pot s-o viziteze. Si, desigur ca au fost poftiti la degustare…

Dintre vinurile degustate, m-au interesat in special Rosé-ul 2010 si Feteasca regala, genius loci, 2007.

Rosé-ul 2010, 100% cabernet sauvignon, e, cred, cel mai bun rosé de la Stirbey pe care l-am baut pana acum. In ceea ce ma priveste, are tot ceea ce pretind de la acest tip de vin: prospetime, aciditate, vitalitate. Dupa spusele lui Oliver, 2010 a fost un an cu un raport mai bun aciditate-alcool in strugure, ceea ce aduce vinurilor din aceasta recolta un plus de aciditate la o concentratie alcoolica normala.

Feteasca regala, genius loci, e opusul rosé-ului. Un vin complex, cu eleganta si structura pe care o dau fermentarea in baric, menit sa imbatrneasca in sticla. Cu siguranta, nu e genul de feteasca pe care o bei zilnic, si poate din acest motiv e un vin cu care te imprietenesti mai greu. Nu te cucereste de la prima vedere si in plus, mi s-a parut din categoria celor care au nevoie de aerare. Degustat dupa o zi de la deschidere, vinul era parca mult mai sprinten, mai echilibrat.  Cu o alta ocazie, am avut prilejul sa beau o feteasca regala 2003, facuta de Oliver Bauer si am fost uimita de potentialul acestui soi de strugure.

Daca un vin poate cuprinde in el frumusetea locului care ii da nastere, atunci vinurile Cramei Stirbey sunt expresia magnificei si lentei curgeri a Oltului in soare. As fi ramas zile intregi la crama ca sa beau vinurile lui Oliver Bauer, sa absorb energia locului si frumusetea peisajului.

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame, vinuri româneşti

1986, Muscat sau Cupa Europei ?

Pentru cei din generatia mea, 1986 e anul care va ramane intotdeauna inscris in memorie prin evenimentul cuceririi Cupei Campionilor. Totusi, judecand prin prisma catorva vinuri baute de curand, 1986 pare sa fi fost si un an bun pentru vin.

Trebuie sa spun de la bun inceput ca m-am ferit intotdeauna de categoria vinurilor romanesti vechi, asa zise “de colectie”. In primul rand, pentru ca sufera de viciul oricarui vin vechi: nu poti sa stii in ce conditii au fost depozitate, iar sansele de a gasi vinuri cu defecte sunt foarte mari. Apoi, ele au o problema de fabricatie. Vinurile de colectie, menite sa stea in crama 20 si 30 de ani sunt vinuri facute in acest scop de la bun inceput. Vinurile romanesti au ajuns prin puterea hazardului la varste venerabile si au putut fi invechite gratie cantitatilor mari de zahar pe care le contin. Asadar, sunt in marea lor majoritate, vinuri dulci.

Si totusi, in ciuda acestor consideratii mai incerc, din cand in cand, cate un astfel de elixir. Muscat Ottonel 1986 de la Murfatlar e un vin neasteptat de bine conservat. Iti surade voluptos din pahar cu luciri aurii, superbe. Are aromele tipice ale vinului dulce invechit, miere si nuca, iar in gust, notele iodate sunt sustinute si de un rest de aciditate.

Dar oare de ce ne plac atat de tare vinurile vechi ?

Desi principalul motiv pare sa fie raritatea acestor vinuri, si ratiunile sentimentale ale ritualului amintirilor, cei care au baut vinuri vechi foarte bune stiu ca, de fapt, incercam sa rechemam, mereu si mereu, acel moment fulgurant de armonie desavarsita.

Si cand e vorba de vinuri bune, cautarea devine dependenta…

12 Comments

Filed under vinuri rare, vinuri româneşti