Monthly Archives: April 2012

Nu există cel mai bun vin, ci doar constanţă în calitate

Înainte să-l cunosc pe Oliver Bauer, aveam câteva idei fixe despre vinuri. Credeam că rosé-ul trebuie băut cât mai tânăr şi că sauvignon blanc-ul e un vin ce nu rezistă mai mult de 2- 3 ani. Consideram, de asemenea, că tămâioasa românească e un soi care se exprimă mai bine în vinurile dulci şi nu ştiam să răspund la întrebarea dacă terroir-ul e mai important decât omul care îl lucrează. Vinurile lui Oliver mi-au spulberat toate aceste certitudini şi au născut multe întrebări.

De-a lungul acestui an, am făcut cunoştinţă cu multe vinuri interesante de la Stirbey. Printre altele, m-am delectat cu o verticală de rosé încropită ad-hoc în timpul unei vizite la cramă. Am încercat toate rosé-urile Stirbey din 2006 în 2010, şi cel mai pe gustul meu n-a fost cel mai tânăr dintre ele, ci rosé 2009.

Apoi am participat, împreună cu bloggerii de vin din Bucureşti, la degustarea organizată la Ginger, ocazie cu care l-am cunoscut, în sfârşit, pe Mădălin, şi l-am reîntâlnit pe Mihnea – cel care a avut iniţiativa acestei degustări – şi ale cărui articole îmi doresc să le citesc mai des.

Am băut câteva vinuri vechi: Cabernet sauvignon 2003, Merlot 2004, Sauvignon blanc 2005, dar şi vinuri tinere: un excelent Sauvignon blanc 2010, Novac 2009, Negru de Drăgăşani 2009, Merlot 2008  şi Cabernet sauvignon 2008. Deşi preferatele mele sunt vinurile albe din 2010 – vinuri zvelte, cu aciditate şi mineralitate, care pot fi băute la fel de bine şi peste 10 ani – nu există vreun vin din cele degustate pe care nu l-aş bea cu plăcere.

@ Nicusor Cazan

Dar ceea ce m-a uimit foarte tare la această degustare comparativă a fost faptul că vinurile din 2003, 2004 si 2005, ani de recoltă foarte diferiţi din punctul de vedere al condiţiilor climatice, se exprimă foarte bine şi au toate, tipicitate de soi. Calitatea vinurilor Stirbey din recolta 2010 – considerat de mai toţi viticultorii din România drept un an catastrofal – arată foarte clar că diferenţa nu o poate face terroir-ul fără muncă în vie, iar constanţa în calitate nu se poate obţine decât prin munca de zi cu zi, adaptată condiţiilor climatice ale fiecărui an.

Din păcate, pe piaţa românească cei mai mulţi producători scot câteva vinuri foarte bune o dată la 4-5 ani şi doar câţiva se pot lăuda cu producţii de calitate în fiecare an. Or, în aglomeraţia de vinuri şi de informaţie în care trăim, mă întreb dacă nu cumva cheia către inima consumatorului avizat nu stă tocmai în această promisiune de constanţă în calitate, promisiune de natură să creeze un cerc de consumatori care îţi apreciază vinul, îl colecţionează, îl beau şi îl aşteaptă cu nerăbdare în fiecare an.

5 Comments

Filed under vinuri româneşti

Acadeaua albastră şi arta taifasului

Cel mai simpatic crâmpei înregistrat în memorie de la vârsta de 5 ani se leagă de o acadea albastră. Mi-o amintesc perfect şi acum, o grenadă pe băţ, de un albastru intens, pe care am morfolit-o fascinată, fără curajulul de a o mânca, tot drumul de la plajă înapoi acasă, până când a sfârşit, indiferentă la protestele mele, la gunoi. Tot la Constanţa am primit şi prima roată de halviţă, imensă şi lipicioasă, de la vecina din colţ, căreia tot cartierul îi spunea “turcoaica”. Din acea perioadă, mi-au rămas adânc întipărite în simţuri, alături de mirosul mării, câteva miresme ale fericirii sfârâind sub soarele sudului ca siropul deasupra cataifului abia scos din cuptor: mirosul de susan prăjit, de bragă şi de pâine proaspătă.

Am tot încercat să îmi explic de ce, după penuria anilor de comunism, specialităţile culinare ale Orientului au dispărut sub presiunea modei meniurilor internaţionale şi a fascinaţiei pentru bucătăria occidentală, în loc să coexiste paşnic cu acestea. Întrebarea a rămas încă fără răspuns, dar din fericire, din când în când, aromele solare ale copilăriei mele îşi fac drum înapoi până la mine atunci când se întâmplă să descopăr câte un loc, rupt parcă din poeziile lui Ion Barbu.

Aşa este prăvălia “Atletul albanez” din centrul vechi al oraşului Slatina, unde, de mai multe generaţii, o familie de albanezi fabrică artizanal produse tradiţionale, după reţete din vechime: bragă, îngheţată de casă (după model oriental, adică cu lapte) şi halviţă.

De câţiva ani, când drumul mă poartă prin apropiere, mă opresc în această prăvălie micuţă, ale cărei arome recreează pentru mine spaţiul paradisiac al copilăriei. Mulţi prieteni, mai vechi şi mai noi, nu înţeleg pasiunea mea pentru halviţă, bragă şi baclavale, dar dincolo de gustul intrinsec, ceea ce caut e senzaţia de a aparţine unui spaţiu în care cunoşti pe toată lumea şi toată lumea te cunoaşte, în care timpul e suficient de generos ca să acorde fiecăruia ragaz pentru tacla şi pentru gesturi simple de elementară politeţe. Nu ştiu de ce, dar nu îmi pot imagina o prăvălie cu confeturi bune fără un suflet care să cunoască arta taifasului glazurat în siropul cataifului.

5 Comments

Filed under în imperiul bunicilor

Sărbători Fericite !

2 Comments

Filed under poveştile Monei

În ţara aspră şi minunată a rieslingului de Rhin

Când deschid o sticlă de riesling bun, mă simt învâluită în mirosul vîntului şi al pământului, al ardeziei încinse de soare şi al brizei răcoroase, care se îmbină, se contopesc parcă, într-un fulgurant moment de armonie universală. Am mai trăit senzaţia asta, în adolescenţă, când urcam pe munte, şi acum ştiu că ea are mirosul inegalabil al rieslingului de Rhin.

În Mosel, viticultorii au calităţi de alpinişti şi sunt animaţi de o mare dragoste pentru vinul pe care îl fac. Ai putea chiar să-i consideri un pic nebuni, dacă te uiţi la viile care cresc în pantă, unele înclinate şi la 70 de grade, până sus de tot, în vârf. Privind peste tot în jur nu prea vezi terenuri necultivate, şi începi să înţelegi cât de mult preţuieşte pământul atunci când nu ai, şi cât de multă muncă poate presupune un simplu pahar de vin. Şirurile nesfărşite de vii plantate pe văi neprimitoare m-au facut să mă gândesc că, noi, românii, ar trebui să fim un pic mai recunoscători faţă de ţara, atât de roditoare, în care ne-am născut şi ar trebui să ne exprimăm această recunoştinţă şi prin fapte.

Una dintre cele mai plăcute vizite din călătoria noastră a fost cea de la Weingut Laurentiushof, unde familia Franzen-Martiny cultivă vie pe unele dintre cele mai abrupte pante din Europa (70 de grade).

Am fost surprinşi şi ne-am simţit răsfăţaţi de propunerea gazdei noastre de a urca cu trenuleţul în vie, o instalaţie care deşi arăta ca o jucărie s-a dovedit trainică, fără să ne răpească însă doza de adrenalină care a făcut şi mai plăcută degustarea vinului direct în vie.

Caracteristic pentru Mosel e un tip special de tăiere şi legare a viţei, diferit de cel clasic, să-i spunem franţuzesc. Nemţii curbează ramurile butucului viţei şi le leagă într-o formă ce seamănă cu o inimă.

Pentru că e un tratament delicat, care  trebuie făcut cu atenţie pentru a nu traumatiza viţa, e din ce în ce mai puţin folosit, în lipsa forţei de muncă calificate. Se spune că, în această poziţie de inimă, seva viţei circulă uniform şi toţi strugurii au astfel şanse egale de a ajunge la maturitate deplină. Dar mie îmi place să cred că e, de fapt, inima primului viticultor care a trecut prin Bremm, a plantat vie şi n-a mai putut să plece.

De altfel, de acolo de sus, am privit Moselul printr-un pahar de riesling şi într-o clipă de reverie m-am întrebat dacă, de fapt, nu cumva tot ce curge în vale e riesling şi noi habar n-avem. Pentru că altfel e greu să-ţi explici starea de graţie în care trăiesc aceşti oameni care le permite să-ţi ofere o sticlă de vin bun la preţul de 8,5 euro.

6 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

Enfin Mark Dworkin vint…

Degustările de la târgurile de vin îmi amintesc de caleidoscopul cu care mă delectam în copilărie:  imagini recompuse, arome fragmentate, crâmpeie de senzaţii care se vor actualiza, întotdeauna, altfel.

De fapt, nu ştii cum va fi momentul tău al întâlnirii cu vinul. Poate fi mut şi timid, ca un premiant de care eşti mândră, dar care refuză să spună în public poezia pe care aţi repetat-o acasă, sau locvace ca un octogenar care a schimbat trei regimuri politice şi are tolba plină de poveşti.

Când gust un vin nou, cel mai tare îmi doresc să pot privi prin el, în viitor. Degustările “en primeur“ au farmecul unui joc de noroc în care miza cea mare e propria ta satisfacţie. În ceea ce priveste 2011, ne întâmpină, deocamdată, cu o ofensivă de vinuri albe, proaspete, crude şi primăvăratice, pe care le mai puteţi degusta şi azi, la Goodwine.

Premierele ?

Vinurile Liliac – vii tinere, oenolog austriac. Nu prea înteleg de ce au ales un nume aşa bizar, dar vinurile sunt corecte şi plăcute.

Şi, în sfârşit, Jidvei face vin ! Mark Dworkin e autorul vinurilor albe din 2011, gamele Ana şi Maria.

Mi-au plăcut: Sauvignon blanc 2010 şi Rosé 2011 de la Stirbey, Fetească albă 2010 asamblată cu Pinot gris 2011 de la Avincis, Pinot Noir 2009 de la Budureasca, şi Roero arneis 2010 Tenuta Carretta de la Eduardo Miroglio.

Aştept cu nerăbdare să le degust din nou alături de prieteni.

6 Comments

Filed under ştiri cu şi despre vin