Monthly Archives: September 2013

Începe Anim’est!

Cu mare bucurie am aflat că și în acest an Anim’est și-a găsit drumul către publicul său fidel. A fost cât pe ce ca festivalul să nu se țină, așa că sunt mai încântată decât în alți ani de ţidula mea de participant la festival. Între 4 și 13 octombrie, la cinema Studio, cinema Patria și Club Control o să ne întâlnim cu câteva personaje proaspăt ieșite din lumea imaginației și le vom revedea pe cele deja celebre.

animest

De neratat este Frankenweenie, cel mai nou film al lui Tim Burton, un remake stop-motion 3D al scurtmetrajului cu acelaşi nume realizat de regizor în 1984, în care tânărul Victor încearcă să-şi readucă la viaţă căţelul Sparky după ce învaţă la şcoală cum funcționează impulsurile electrice din muşchi.

La fel de interesante se anunță și  animația franco-belgiană Ernest et Célestine, în regia lui Stéphane Aubier, Vincent Patar și Benjamin Renner, premiată cu César-ul pentru Cel mai bun film de animație în 2013, dar și cel mai nou film al lui Ari Folman,The Congress, inspirat din romanul Futurological Congress al lui Stanisław Lem. Regizorul e cunoscut iubitorilor de animație din România pentru impresionanta animație Waltz with Bashir, prezentată tot la Anim’est acum câțiva ani.

Invitații speciali sunt în acest an, regizorul francez Michel Ocelot, creatorul seriei de lungmetraje cu Kirikou și studioul Aardman, cel care a adus celebritatea personajelor Wallace și Gromit. La Cinema Patria, studioului îi va fi dedicată întreagă zi de 6 octombrie. Vor fi prezentate scurtmetraje din primii ani ai studioului, dar și din perioada în care Aardman devenise deja un nume important în industria animației.

Așa cum am spus și în alte articole pe marginea Anim’est, în condițiile actuale zece zile de filme de animație la București sunt un lux. Savurați-l cât mai aveți ocazia !

Leave a Comment

Filed under jurnal de festival de film

Oraşul la 1900

 Nu auzisem de Ion Al. Vasilescu alias Ion Valjan înainte să citesc simpatica lui carte de memorii, retipărtită de curând la Humanitas, în colecția Vintage. Povestea studiilor la Iaşi şi a doctoratului în drept făcut la Paris, în 1904, mi-au plăcut în mod deosebit, poate şi pentru că personajul mucalit şi înzestrat din plin cu harul povestirii e un om cât se poate de obişnuit. Nu e fiu de mari demnitari sau politiceni, nu vine din vreo vestită familie aristocratică, ci e reprezentantul unei clase în formare, reprezentantul unei normalităţi dispărută odată cu instaurarea comunismului. E ceea ce am fi putut să fim dacă…

cu glasul timpului

Mi-am permis să redau câteva pasaje care m-au făcut să mă gândesc la câteva calități pe care, după o sută de ani, sper să nu le fi pierdut: umorul, generozitatea și lentoarea…

„Camera în care ne-a cuibărit Doamna Barozzi e micuţă, dar pe cât am înţeles, aşa e socoteala în tot Parisul. Oraşul acesta magic de secole atrage spre el lumea de pe lume, din provincia franceză, din ţări străine, şi oamenii care vin aici ca fluturii la para lumânării trebuie să se aşeze în cutiuţe, pe un spaţiu redus. E colivia umană pe care a făurit-o civilizaţia aglomerată, ca să dea şi păsărilor din colivii o satisfacţie. (…) Pretutindeni o circulaţie însufleţită, agitată, înfrigurată, o lume care aleargă în sus şi în jos cu mare grabă, plesnită parcă din spate de sfârcul unui bici invizibil. Parizienii mai mult fug decât merg, cu un pas care se tot înteţeşte, şi ,obişnuit cu mersul normal din ţara mea, îmi vine să opresc pe unul din ei şi să-l întreb:

–       De ce te zoreşti aşa, domnule?… Fuge altul după dumneata?… Te caută poliţia?… Ți-e frică să nu scapi trenul?…

Am intrat într-un zgomot mare şi obositor, care slăbeşte uneori, apoi se îngroaşă şi ondulează apăsător pe creştetul nostru. Peste tot un torent de viaţă care se rostogoleşte năvalnic din stradă în stradă şi din cartier în cartier. După primii paşi umblăm zăpăciţi.”

„Viaţa în genere e foarte ieftină la Paris. Poţi trăi cum vrei, cu mult sau puţin.Toate sunt la îndemână şi pentru toate pungile. Nu e nevoie să cobori în stradă, furnizorii bat la uşă dimineaţa şi-ţi aduc ce vrei: cărbuni, surcele impregnate pentru aprins focul, sticle cu lapte, unt, petits-suisses, pâine, carne, cornuleţe, sticle cu vin. E destul un telefon ca să obţii de la Felix Potin, într-o jumătate de oră, un dejun pentru douăzeci de persoane. Oraşul e bogat, fabulos de bogat. Cocoşeii de aur circulă peste tot, în toate buzunarele şi pe toate tejghelele. Negustorii te roagă să-i ierţi că-ţi dau napoleoni în loc de hârtie. Cel mai popular e cocoşelul de 10 franci. E incalculabil numărul monedelor ce trec din mână în mână. Legenda mitologică a lânii de aur s-a actualizat în realitatea pariziană. Leul nostru e mai puternic decât mi-am închipuit. Cu câteva centime mai sus decât francul francez şi francul elveţian, are acces la toate băncile şi la toate ghişeele.

Observ cu atenţie lumea în care am intrat. Pe feţele tuturor circulă mulţumirea de a trăi. Cu excepţia celor viţioşi, rataţi sau incapabili, francezii duc o viaţă uşoară, liberă, voioasă şi, în marea lor metropolă, strâng, strâng, strâng necontenit aurul în faimosul bas de laine. Viţelul de aur tronează invizibil şi atotputernic în uriaşele case de fier ale băncilor, la Banca Franţei, în toate casetele mai mari şi mai mici şi în toate pungile. Francezii sunt foarte muncitori. Chefliii, aventurierii, risipitorii sunt numai spuma care iese din frământarea nesfărşitului val omenesc. Cei mai mulţi calculează, socotesc cheltuielile minuţios, la centimă, nu scot un ban fără rost. Unii sunt de-a dreptul meschini.

M-am împrietenit cu proprietarul în imobilul căruia se află mica pensiune a doamnei Barozzi. E un om ca la cincizeci de ani, sobru, cântărit, măsurat, parcă l-ar fi făcut tată-său cu sistemul metric. Are două imobile mari în rue de la Pitié. Case cu şapte etaje la stradă şi alte şapte etaje în fundul curţii, pe care le preţuieşte singur la patru milioane franci şi, de câte ori mă vede venind din oraş în fiacre, îmi face pe loc morală:

–       Ascultă tinere… Ştii ce avere am eu… Sunt bogat şi nu fac ce faci dumneata… Se împlinesc acum zece ani de când nu m-am mai suit nici în omnibus măcar… De ce l-aş lua ?… Trotuarul parizian e admirabil pentru orice cursă.

Cu această mentalitate nu m-aş mira să aud într-o bună zi că a strâns averile lui Cresus. Parisul pare un uriaş care a răscolit pământul pentru a strânge o avere ca-n poveşti. Mă întreb de ce se mai agită. Ar putea să doarmă mulţumit şi împăcat pe comoara lui de glorie şi aur.”

„Masa o iau tot la doamna Barozzi, cu un scop bine definit: la masă vine Monsieur Gervais, un eminent profesor de liceu cu o temeinică cultură clasică, cu ajutorul căruia am reuşit să mă deprind cu multe din particularităţile limbii franceze.(…) Ne-am împrietenit uşor, pentru că ne-am întâlnit spiritual slujind acelasi cult, cultul Franţei.

Totuşi, odată ne-am certat pe un subiect banal, care angaja amorul propriu al naţiilor noastre. Am susţinut cu tărie că bucătăria românească e superioară celei franceze. Monsieur Gervais s-a făcut foc, s-a ridicat furios de la masă aruncând şervetul şi, înfoiat ca un cocoş galic, mi-a răspuns:

–       La cuisine francaise, monsieur, est unique au monde.

Bine… bine.. O să vadă el. N-are să treacă mult şi va trebui să închine steagul. Botezul copilaşului meu este cel mai bun prilej. (…)

Am pus la cale cu doamna Barozzi ca după vol-au-vent-ul franţuzesc pe care îl proclamă Monsieur Gervais unique au monde, să servim chiftele prăjite preparate în legea lor, aşa cum ştim numai noi, românii. Doamna Barozzi întinde pe masă o farfurie lungă pe care sfârâie chiftelele, aşezate artistic pe o ispititoare garnitură de purée de cartofi cu lapte. Musafirii fac ochii mari. Monsieur Gervais se uită mereu în farfurie nedumerit, apoi face o strâmbatură de dispreţ. A fost servit însă şi trebuie să guste măcar. Mirosul îi frânge rezistenţa. A atacat cu neîncredere o chiftea şi începe apoi să înghită ca un lup. Tovarăşii de masă, la fel. Monsieur Gervais a ajuns la a opta chiftea şi mi-e frică să nu-i vină rău. Se opreşte în sfârşit şi roagă pe doamna Barozzi să-i mai păstreze o porţie şi pentru seară. Caută să-şi ascundă admiraţia, dar, după câteva zile, mă ia discret la o parte şi mă întreabă cum se cheamă ce plat épatant. Iau creionul şi scriu pe hârtie: chiftele. Dă din cap satisfăcut şi repetă:

–       Șiftel, şiftel, şiftel… est-ce qu’on ne peut pas répéter ça ?

Felul în care ne răsfaţă doamna Barozzi şi ne dă din când în când să mâncăm ca la mama acasă, ne aduce aminte în chip firesc imaginea ţării. (…)

E greu să învingi le mal du pays. M-am întălnit într-o zi cu Buşilă pe Rue des Écoles. Venea de la Bullier în smoching şi cu mănuşi albe, tinând în mână o oală în care plutea o varză cât toate zilele.

–       Ce-ai păţit, dragă ?

–       Am găsit, măi băiete, o prăvălie nemţească cu tot felul de mezeluri, castraveciori la borcan, şi varză acră la butoi… O minune…  şi am luat varza pe care o văzuşi ca să-mi facă nevasta nişte sarmale turbate, cum am pomenit numai noi în Moldova. Mă gândesc numai, şi îmi lasă gura apă.”

„Când vrei să petreci şi ştii să petreci e în tine un diavol plin de intenţii şi de noutăţi. Am descoperit la Drăgăşani, la cumătrul meu, Iancu Mateescu, izvoare noi de inspiraţie, de veselie şi de viaţă lungă. O braghină ca jeraticu’, o tămâioară parfumată ca un câmp de flori şi un bordeaux insinuant, perfid şi alunecos ca un şarpe. De Iancu Mateescu e greu să scapi. Reprezintă tradiţia întărită şi verificată a patru generaţii de viticultori. Nu te lasă să pleci cu una cu două, pentru că nu există un chef în lege care să nu ţină după datinile strămoşeşti, măcar o săptămână. ”

Ion Valjan, Cu glasul timpului, Editura Humanitas Vintage, 2013 (pag 214- 215, 225- 226, 265- 267, 304)

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor

Avem şi viognier la noi în România!

Unul dintre subiectele mai rar discutate pe blogurile de vin este şi acela al avalanşei replantărilor cu soiuri internaţionale, în detrimentul soiurilor tradiţionale, mare parte dintre ele, distruse în perioada comunistă. Întreţinerea viei este etapa cea mai scumpă din economia activităţii de vinificaţie, direct proporţională cu numărul anilor în care via a stat, poate, în paragină. Acesta e şi unul dintre motivele pentru care s-a recurs la replantare, pe bani europeni nerambursabili, a unor soiuri neobişnuite pentru arealul României. Dar ca să nu cădem în şarmanta nostalgie a soiurilor tradiţionale româneşti, poate ar fi interesant să menţionăm că pe la 1900 a mai avut loc în România o etapă de replantări şi reconvertiri de soiuri care a stârnit atunci vajnice controverse, o parte din ecourile acestea au fost înregistrate în revista satirică “Furnica”. Nimic nou sub soare!

În aceeaşi măsură în care m-au atras soiurile tradiţionale româneşti, m-au interesat şi cele proaspăt aclimatizate în România: shiraz, viognier, riesling de Rhin, etc. Mi s-a părut întotdeauna o mare provocare să încerci să faci vin din soiuri internaţionale devenite cunoscute datorită viticultorilor din zonele de origine franţuzeşti, aşa că am dat curs cu mare curiozitate invitaţiei Domeniilor Halewood la lansarea noilor vinuri destinate HoReCa.

halewoodwines

Am degustat Rhea Viognier 2011, Theia Chardonnay 2011, Neptunus Shiraz 2011, Hyperion Adrian Vignard Fetească neagră 2010, şi Hyperion Chairman’s Reserve Cabernet Sauvignon 2008. Per ansamblu, vinurile au o expresivitate tipică stilului Lumii Noi, cu arome intense, tributare maturării în baric, corp voluptos şi cam mult alcool (14%- 14,5%). Atât Rhea Viognier cât şi Neptunus Shiraz mi s-au părut două vinuri promiţătoare şi cu o bună tipicitate de soi.

Rhea Viognier, 2011, provine din regiunea Dealu Mare, din zona numită Viile Scurta, atestată documentar ca zonă plantată cu vie încă din secolul al XVI-lea. Lorena Deaconu, oenologul Halewood ne-a spus că structura geologică – calcarul de sediment din roca mamă – imprimă vinului caracteristici deosebite, care l-ar putea califica drept vin de terroir.  Recolta 2011 provine din cel de-al şaptelea an al viei, iar 5% din vin a fost maturat în baricuri noi de stejar. Aromele de vanilie se îmbină fericit cu cele de piersică şi mango. Vinul e echilibrat, cu aciditate bună şi trebuie savurat asemeni chardonnay-ului la 10- 12 grade, din pahare mari.

Neptunus Shiraz 2011, provine din plantaţiile de viţă de vie ale Domeniilor Halewood aflate în zona Murfatlarului. Climatul însorit şi solul calcaros s-au dovedit prielnice soiului. Vinul are o tipicitate de invidiat, cu minunate arome de piper negru şi roşu, cimbru şi eucalipt. Influenţa lemnului e discretă (doar 15% a fost maturat în baric), vinul e mătăsos şi suculent şi va câştiga prin îmbătrânire la sticlă.

Spre finalul serii, am discutat cu câţiva din cei prezenţi despre soiurile internaţionale, soiurile tradiţionale şi lipsa identităţii acestora din urmă. Am auzit şi opinii potrivit cărora feteasca neagră e un soi care n-ar avea potenţial în România. E drept că nu se face primăvară cu două vinuri bune, dar eu sunt dispusă să mai aştept feteasca. Încă mai aştept şi mai cred…

2 Comments

Filed under ştiri cu şi despre vin