Monthly Archives: November 2013

Oda al tomate

Dacă aţi copilărit într-o grădină printre vrejuri de roşii şi dovlecei, poate nu e de mirare că vă plac aceleaşi tipuri de vinuri ca şi mie. Exisă ceva din suculenţa roşiei în vinurile bune, o senzaţie de căldură solară, de echilibru gustativ între aciditate şi zahăr, pe care probabil că orice fruct îl capătă la un anume moment. În orice caz, multe vinuri reuşesc să-mi readucă această amintire din copilărie: o după-amiază de vară tărzie în grădina bunicilor, în căutarea roşiilor părguite. Le preferam întotdeauna pe cele mai mici, pefect rotunde, pe care le îndesam întregi în gură, în încercarea de a nu pierde nici o fărâmă din sucul însorit. O amintire pe care doar vinurile bune mi-o evocă infailibil. Sau poate asta e doar ideea mea despre cum ar trebui să fie gustativ un vin bun ?

odaaltomate

Zilele trecute la o masă în familie, un prieten ne-a spus povestea întinării vinului său favorit pe care nu dorea să-l împartă cu nimeni şi pe care a refuzat să-l mai bea, după ce un alt prieten i-a povestit că o cunoştinţă detestabilă gustase din el şi îi găsise defecte.

Oare realizăm atunci când deschidem un vin cât de manipulaţi suntem de atmosferă, de gustul nostru şi de părerea celorlalţi comeseni? Noi, băutori şi cumpărători de puncte Parker, înţelegem că vinul nu e altceva decât un vehicul al subiectivităţii noastre, al amintirilor şi al senzualităţii, un mediu fluid capabil de încarnări diferite, o oglindă a unor senzaţii pasagere? Şi dacă bănuim câteodată acest lucru, ne bucurăm  de unicitatea acelei clipe sau mai degrabă ne sperie înfatişarea ei neaşteptată ?

2 Comments

Filed under poveştile Monei

4

„Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?(…)”

Dacă privesc în urmă cu francheţe constat că la Vinuri Povestite a fost un an fructos la bautură și mai puţin fructos la scris. Dar aşa sunt anii în lumea vinului, mai ploioşi sau mai secetoşi, cu toamne însorite sau cu ierni grele, iar scrisul poate necesita uneori la fel de mult efort ca îngrijirea unui butaş de viţă.

la via sandu

Blogul- mi-a spus Vladimir odată – e un jurnal pe care îl împarţi cu cei afini. Mi-a plăcut mult definiţia asta, mi-a mers la inimă, pentru că pune în valoare comunitatea de gust, afinitatea în lipsa căreia orice schimb de comentarii se transformă într-un un dialog van. Mă surprinde să observ uneori, că blogul e perceput în viziunea corporatistă a muncii ca un fel de al doilea job, muncă în folosul comunităţii, un flux de informaţii revărsate în fiecare zi în slujba regulii de aur: audienţa, traficul.

Ei bine, eu cred că scrisul pe blog e doar un mod public de a-ţi manifesta vitalitatea. Desigur se poate trăi şi din asta, dar ca şi vinul, scrisul pe blog nu ar trebui să fie nimic altceva decat un pretext pentru distracţie, pentru bucurie.

Mi-au trebuit 4 ani ca să mă conving că dacă vrei să înveţi despre vin trebuie să-ţi faci curaj să-l creezi tu însuţi, să-l trăieşti în toate fazele lui într-un lung proces de descoperire care nu se termină niciodată. Restul e doar poveste…

Am împlinit 4 ani şi vă mulţumesc pentru că sunteţi cititori fideli.

7 Comments

Filed under poveştile Monei

Noutăţi şi recomandări la Goodwine

Ca în fiecare an, noiembrie e bogat în cărţi şi vinuri. În perioada 21- 24 noiembrie, respectiv 22- 24 noiembrie la Romexpo,  se vor desfăşura atât târgul de carte cât şi târgul de vin, un bun prilej pentru a degusta şi compara ofertele podgorenilor şi pe cele ale editorilor.

vinuri2

Şi în acest an cabernet sauvignon-ul are cea mai consistentă prezenţă. Veți avea ocazia să degustați atât recolte mai vechi pe piață cum e Cabernetul Soare 2007 de la Vinarte, acum în formă maximă, cât şi noutăți, de exemplu, Eticheta roşie 2011de la Oprisor, un vin care n-a stat mult în butoi, e mult mai fructat, mai suculent şi surprinzător de băubil încă de pe acum. Dacă vă place acest soi, puteți încerca o mulțime de recolte, din toate zonele ţării, cu stiluri de vinificare diferite: cabernetul nebaricat de la Avincis, Cabernetul de la Via Sandu, Cabernetul 2009 Reserva de la Stirbey, Cabernetul Selene de la Recas, Cabernetul Alira, Cabernetul de la Aurelia Vişinescu şi Hyperion Cabernet Sauvignon de la Halewood. Târgul e o ocazie foarte bună de a compara între ele vinurile din acelaşi soi, de a înţelege diferenţele, dar şi de a afla mai multe despre universul gustativ propriu.

Dintre noutăți: Prince Matei 2009 Vinarte; Cuvee 2011 (negru şi novac) Prince Stirbey; Pinot Noir 2011 Avincis; Neptunus Shiraz 2011 Halewood; I din Ispita Oprişor; Terra Romana Fetească albă şi sauvignon blanc 2011 S.E.R.V.E; noile vinuri Alira.

Dintre surprize, două vinuri reuşite din soiuri nărăvaşe: Vinul Cavalerului Pinot noir 2011 S.E.R.V.E; Băbească neagră 2011 de la Cramele Delta Dunării.

De asemenea, nu ratați Crama Borha – cu o bună selecție de vinuri din Spania şi standurile micilor producători din Republica Moldova.

În ceea ce mă priveşte, sper ca la sfârsitul zilei să mai rămână loc şi pentru un spumant din crâmpoşie şi un toast în sănătatea viticultorilor.

5 Comments

Filed under ştiri cu şi despre vin

Un studiu de caz

Cuvântul Priorat l-am auzit pentru prima dată acum câțiva ani, în povestea unui prieten care locuiește la Barcelona și mai vine din când în când în vizită pe la rude. Omul mi se plângea că nu găsește vin de Priorat în România, și nu știu de ce în mintea mea, am presupus că vorbește despre vinurile en primeur. La prima întâlnire cu Prioratul m-am făcut rău de rușine.

Dintre toate zonele viticole ale lumii, cu greu găsești un nume mai frumos, mai simplu, mai sugestiv (în direcția excelenței): Priorat. Iar dacă numele aparține istoriei, vinul este în puterea oamenilor. Privită din perspectivă românească, povestea Prioratului mi se pare o minunată lecție de pricepere și răbdare, un studiu de caz al unui proiect vinicol executat cu măiestrie.

priorat

Cvasi-necunoscut în lume acum 25 de ani, Priorat-ul produce azi unele dintre cele mai scumpe vinuri ale Spaniei. Dacă mă gândesc la cât de bune sunt vinurile din Rioja, asta mi se pare cel puțin ciudat. Cum a fost posibil ?

În 1979, un francez din Côtes du Rhône, René Barbier ajunge în Priorat. Găsește aici un peisaj spectaculos și câteva sute de hectare de vie veche, un sol cu o structură geologică specială (un anume tip de ardezie, numit de catalani „llicorella” –ce însorit sună cuvântul ăsta !) pe care cresc soiuri de strugure pe care le cunoaște de acasă: garnacha (grenache), carineña (carignan). Își face propriul vin Clos Mogador – grenache din vii vechi de peste 80 de ani – și probabil că dacă povestea s-ar fi oprit aici, René Barbier ar fi fost doar unul dintre miile de viticultori anonimi ai lumii.

clos mogador

Prioratul a devenit faimos atât de repede, pentru ca în 1980, Barbier a reușit să convingă încă patru viticultori să investească în zonă, să planteze vie și să producă vin pe care sa-l vândă sub un concept unitar: etichete simple, delicate, cu design asemănător, toate purtând pe ele cuvântul Clos: Clos Mogador, Clos Martinet, Clos de l’Obac, Clos Erasmus și Clos Dofi. Până la un punct, similaritățile cu Valea Ronului și brandul Châteauneuf-du-Pape sunt evidente, inclusiv rezonanța de tradiție medievală a cuvantului Clos. (Alvaro Palacios, proprietarul Clos Dofi va produce chiar un vin numit L’Ermita care va ajunge fulgerător unul dintre cele mai cunoscute vinuri spaniole). Desigur că la acest succes ar mai trebui poate să adaugăm și puterea mediatică instituționalizată a unei regiuni veșnic aparte și mereu în căutarea diferențierii identitare, așa cum a fost și va fi mereu Catalonia.

Documentându-mă despre Priorat, am descoperit un articol al lui Jancis Robinson, din 2004, cu un titlul care vrea să pună degetul pe rană „Priorat – worth the money ?” în care vorbește în termeni destul de rezervați atunci cand vine vorba despre potențialul de îmbâtrânire al acestor vinuri. În orice caz,  dacă o sticlă de vin Clos Mogador nu își face banii, povestea cu siguranță îi merită, mai ales pentru cei interesaţi cum se construieşte un proiect turistic sau vinicol.

PS. Am avut ocazia să gust vinurile Clos Mogador 2000 și Cims de Porrera 1999 la degustarea Cellartales din această lună dedicată vinurilor spaniole, despre care voi mai povesti.

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei