Monthly Archives: March 2016

Berea lui Jheronimus și țuica lui Brâncuși

La sfârșitul anului trecut, când se anunțase premiera noului episod din Războiul Stelelor, râdeam împreună cu prietenii pe seama fanilor americani care s-au dus la Paris să vadă primii filmul. Lăsând la o parte calitatea artistică a noului episod, nu cred că aveam dreptate să râdem de ei. Pe lângă călătoria senzorială pe care ți-o oferă vinul în pahar, pentru mine nu există vreo activitate mai sporitoare decât experiența unui eveniment cultural. Într-o astfel de călătorie, fără țintă măsurabilă sau explicabilă, vei găsi întotdeauna ceva bun – om sau loc –  presărat în drum de providență, ceva ce te așteaptă doar dacă faci gesturi atât de lipsite de sens ca acela de a te urca într-un avion ca să zbori peste Ocean la o premieră cinematografică.

Anul ăsta, felia mea de nebunie s-a numit – Hieronymus Bosch ,Vision of Genius – expoziția organizată în onoarea artistului, în orașul natal ‘s Hertogenbosch.

45 din cele 50 de lucrări atribuite lui Bosch au fost expuse în cochetul orășel din Brabant, acolo unde au fost create acum mai bine de 500 de ani.  O ocazie care apare o dată în viață.

Pictura lui Bosch îmi aduce mereu aminte de un paragraf bine scris, care te face pe nesimțite să citești tot articolul până la sfârșit. În același timp, oferă o multitudine de scenarii posibile ce pot incita imaginația oricărui privitor, cu flamboaianța detaliului caracteristică Flandrei și Brabantului. Eu și Irina am observat, de exemplu, frecvența butoiului și a pâlniei în picturile artistului și a monștrilor care ies din sau intră în ele, pe care i-am botezat Stamate, întrebându-ne dacă nu cumva Urmuz era admirator al acestor lucrări.

Am străbătut Flandra si Brabantul și m-am gândit la cât de caracteristică locului e pictura lui Bosch. Am iubit încă din vremea studenției acest teritoriu fantastic, bătut de vânturi aspre, locuit de oameni gurmanzi, amabili, pe alocuri chiar pitorești, și care totuși votează în procentaj mare cu extrema dreaptă. O lume pe care o găsiți neschimbată în tripticurile lui Bosch, capabilă să vă răspundă și azi aproape la orice întrebare.

piata mare

noordbrabant museum

Înainte să ajung în den Bosch nu știam mai nimic despre amploarea acestui proiect – numit Jheronimus Bosch 500 – și nici nu mă așteptam ca o expoziție de pictură să fie tratată ca un eveniment de importanță națională.  Acest proiect, inițiativa primarului din ‘s-Hertogenbosch Ton Rombouts, a început acum 9 ani, în 2007, și a presupus investigarea celor 50 de opere atribuite lui Bosch, lucrări aflate în 25 de colecții, publice și private, din orașe aflate în 10 țări. De asemenea, programul a oferit suport financiar și pentru restaurarea acelor lucrări care din motive legate de conservarea lor, stipulate de proprietari, nu au putut fi expuse. Succesul acestei inițiative este de pe acum de invidiat, în săptămâna din martie în care am fost eu, în slot-ul de 2 ore care îți este îngăduit, spectatorii se unduiau în valuri în sălile muzeului. Am întrebat-o pe casiera de la magazinul muzeului cam câți vizitatorii sunt pe săptămână și a rostogolit zerourile fără să clipească:  25.000. Între timp, am auzit că în fața afluxului de public, muzeul și-a prelungit programul de seară cu 2 ore, până la ora 21, ceva rar într-o țară în care magazinele se închid la orele 18:00.

flyer

User comments

Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost modul în care locuitorii orașului au înțeles să facă din această expoziție o sărbătoare a concitadinului lor Bosch.  Reușita lui era și a lor. Toate prăvăliile din oraș aveau stickere pe vitrine cu personaje din tablouri , la cofetărie găseai pe mese flyere cu programul evenimentelor din oraș anexe expoziției, iar la barul unde am îndrăznit să cer un Duvel, barmanița ne-a interpelat cu – “dar n-ați vrea voi să gustați berea noastră de aici, berea lui Jheronimus !”

Am privit prin spuma proaspătă a berii și nu știu de ce, am avut un vis imposibil: 2057 – o expoziție completă, în premieră,  la Târgu Jiu unde aveam să beau țiuca de prună a lui Brâncuși.

10 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Cele două Românii

În acest an, astrele s-au aliniat în așa măsură încât am reușit să ajung din nou la târgul de vin de la Dusseldorf. ProWein e unul dintre cele mai profesioniste evenimente de business pe care le-am văzut și asta în ciuda faptului că târgul se mărește cu o rapiditate uimitoare de la un an la altul. Pe scurt, era frustrant de multă băutură. Și din păcate, nu a fost singurul lucru care mi-a lăsat un gust amar.

stand

stand 1

România a participat și în acest an cu două standuri, o ilustrare fidelă a faliei care există între cele două Românii: cea publică și cea privată, cea rurală și cea urbană, cea contra și cea pro, etc. Nu știu dacă vizitatorii străini au înțeles ce-i cu cele două standuri în condițille în care toate celelalte țări din jur aveau unul singur sau – în cazul celor mari – erau organizate pe zone viticole. Pentru români, problema nu-i cu siguranță greu de înțeles, unul este standul decontat din bani publici, de ministerul de profil, celălalt este plătit de producătorii de vin din buzunarul propriu. Dincolo de imagine, mai gravă e problema nevalorificării banilor publici. O situație a incompetenței instituționale generalizate și intens mediatizate, în toate domeniile în ultimul an. Căci din păcate, pe termen lung, a plăti un stand separat nu va rezolva problema proastei utilizări a banului public, în aceeași măsură în care a plăti copiilor facultatea la privat nu va ajuta vreodată la ridicarea prestigiului învățământului public. Desigur, vinul românesc a fost mai bine reprezentat în acest an. Dar nu cred, mai ales după o plimbare printre sutele de standuri de la ProWein, că are vreo șansă în fața concurenței în condițiile în care asistența instituțiilor abilitate ale statului român nu funcționează. Iar prețul ridicat al vinului românesc se vede momentan în buzunarul consumatorului din România.

Ce-i de făcut ?

6 Comments

Filed under ştiri cu şi despre vin

Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis ?

Deși e scriitorul cel mai autentic pe care cultura română l-a putut da, Panait Istrati a fost privit ca un outsider. Ciulinii care se rostogolesc bătuți de vânt prin Bărăgan vorbesc poetic despre destinul lui, demn de un road movie hollywoodian. Am descoperit târziu cărțile lui, și am fost surprinsă, nu atât de magia imaginilor pe care reușește să le zugrăvească, cât de lumea pe care reușește să o descrie. Cărțile sale par mai mult viață decât literatură, și totuși Panait Istrati e un povestitor fără egal care scrie cu pasiune despre trei lumi: despre Orient în Mediterana (Egipt, Liban, Siria, unde călătorește ca pasager clandestin, ani la rând, în perioada 1909- 1912 și unde lucrează ca zidar), despre Occident – în Mes departs, Memorii- unde petrece perioada primului război mondial, învață franceza cu dicționarul într-un sanatoriu din Elveția, lucrează ca muncitor necalificat în uzinele Peugeot din Geneva și apoi ca fotograf pe Promenade des anglais, la Nisa, în perioadele în care nu scrie în franceză Chira Chiralina) și în cele din urmă, despre Rusia sovietică – în Spovedanie pentru învinși– unde călătorește invitat ca ziarist de stânga la aniversarea a zece ani de la revoluție în 1927.

Poate că ar trebui să vă vorbesc despre favorita mea, Mediterana, o carte despre prietenie și ospitalitate, despre o lume atât de familiară bunicilor mei și din păcate, astăzi dispărută. Nu am s-o fac însă, pentru că există o altă carte scrisă de Panait Istrati care merită mai multă atenție, cea care descrie călătoria sa în Rusia între 1927 și 1928. Invitat la Congresul ce aniversa zece ani de la revoluția rusă, Panait Istrati are ideea ciudată, în ciuda recomandărilor oficiale, de a întreprinde o călătorie de la Moscova la Murmansk, pentru a vedea și mirosi mai bine lumea nouă ce se năștea. Îl însoțesc o parte dintre scriitorii invitați la congres, printre care și Nikos Kazantzakis, care va scrie și el o carte despre această călătorie.

Spovedanie pentru învinși apare în 1929 la editura Riedler din Paris și in 1930 în versiune română, iar cei care nu au citit-o atunci nu au nici o scuză că au fost nepregătiți șaptesprezece ani mai târziu. Deși nu cred că au fost mulți cei care au citit-o atunci. Panait Istrati era un excentric, cu simpatii de stânga, un om care își spunea direct, fără mari politețuri, opiniile, și așa face și în această carte. Din acest punct de vedere, cartea e unică: un jurnalist considerat comunist e invitat în Rusia, călătorește 16 luni prin U.R.S.S., pe spezele sovietelor, apoi se întoarce și publică o carte în care își strigă dezamăgirea în fața noului sistem, pe care îl descrie la fel de abuziv, la fel de arbitrar, la fel de crud ca și cel pe care pretinde să-l înlocuiască. Și face asta, deși stie că va pierde prietenia amicilor francezi cu simpatii comuniste, față de care e dator moral pentru că l-au ajutat să se lanseze și au făcut din el un scriitor celebru – Gorki al Balcanilor i se spunea în epocă lui Panait Istrati .

Pragaraful cu care se deschide cartea Spovedanie pentru învinși e un minunat exemplu de verticalitate marca Panait Istrati:

“Învinși sunt toți oamenii care se află către sfârșitul vieții în dezacord sentimental cu cei mai buni prieteni ai lor. Sunt unul dintre acești învinși. Și fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de aceea penibilă despărțire, care aruncă un om înafara unei clase, după o întreagă viață de aspirații comune cu această clasă și cu sine însuși, și care rămâne totuși credincios nevoii care l-a împins întotdeauna de a lupta pentru dreptate.”

Am așteptat cu mare nerăbdare traducerea cărții lui Nikos Kazantzakis în română, foarte curioasă să citesc impresiile sale. Din păcate, și spre marea mea dezamăgire, în călătoria sa în Rusia, Kazantzakis pare lovit de o stranie orbire. Faptul că în această îndelungată călătorie, autorul lui Zorba nu reușește să privească aproape deloc oamenii, mi s-a părut atât de uimitor încât m-am gândit, până spre sfârșitul cărții  la posibilitatea ca aceast text plin de ideologie și de locuri comune să nu fi fost scris de el.  Dar, singurele pagini vii din această carte sunt cele în care Kazantzakis descrie întâlnirea cu Panait Istrati și discuțiile dintre ei. Cu această ocazie cei doi devin prieteni și se spune că o parte din personalitatea și gesturile lui Panait Istrati au fost sursă de inspirație pentru personajul Zorba.

Privind retrospectiv, 88 de ani mai târziu, știm că unul din cei doi a ales să nu vadă, de teama de a nu compromite ideile generoase și pe atunci, inovatoare și din dorința de a nu-și dezamăgi prietenii. Dar nu așa facem oare cu toții, fără să realizăm uneori gravitatea faptului, prea prinși cu nenumărate fire în jocul societății ? La sfârșitul lecturii celor două cărți, nu m-am putut împiedica să-mi pun întrebarea pe care, poate, și-o pune orice jurnalist sau blogger: Eu oare ce aș fi ales să scriu ?

6 Comments

Filed under pivnicer ... de cărţi