Category Archives: cărti despre vin

Tentația filosofiei

Nu-i așa că nu știați că în 2004, Londra a găzduit prima conferință despre vin și filosofie ? Să fie vorba de apariția unei noi discipline de studiu ? În orice caz, numărul cărților al căror titlu reunește cele două cuvinte e tot mai mare. În această lună, o nouă carte despre vin a apărut în librării.  “O mare de vin și un strop de filozofie” este o colecție de eseuri despre vin scrise de profesori de filosofie, de viticultori și de bloggeri de vin.

Eseurile au teme dintre cele mai diverse, de la rolul pe care l-a avut vinul în motivarea artei, la analiza lingvistică a discursului despre vin sau la interpretarea vinurilor ca bunuri Veblen.

În ceea ce mă privește, articolele scrise de viticultori -Randall Grahm, oenolog la Boony Doon Vineyards și  Warren Winiarski- vinificator la Stag’s Leap Wine Cellars- mi s-au părut cele mai interesante, poate și pentru că abordează teme care mă preocupă, cum sunt terroir-ul sau măsura în care vinurile din Lumea Veche și Lumea Nouă pot fi judecate după aceleași standarde.

Iată cum descrie Randall Grahm experiența degustării unui Riesling din podgoria Münchberg, produs de André Ostertag: “În timpul acestui eveniment al revelației, a fost cu asupra de măsură de clar că se întâmpla ceva diferit cu vinul lui André față de celelalte. Nu doar că avea mai mult dintr-o anumită calitate decât vinurile din California, dar și vinul părea să posede o ordine foarte diferită a calităților, ca și cum ar fi putut veni de pe o altă planetă. Era diferit din punct de vedere ontologic, avea o ordine a ființei diferită. Fără a folosi o comparație excesiv de antropomorfă, era ca și cum vinurile din California ar fi fost învăluite într-un soi de ceață plăcută, dar difuză, în timp ce Rieslingul ar fi avut un fel de fermitate de stâncă în chiar esența lui (…)  Vinurile din California erau toate triumfător de exuberante: aveau un fel de calitate a nerăbdării de a plăcea, înduioșetoare ca privirea unui cățeluș. Vinul lui André era întradevăr foarte plăcut, însă nu era acolo ca să placă. Sunt sigur că, dacă André ar fi fost presat să caracterizeze diferența, el ar fi sugerat cu blândețe și respect că, probabil, vinul său exprimă un terroir.”[1]

Cunosc acest sentiment și cred că toți cei care au încercat vreodată în fața unui vin aceea senzație particulară că vinul comunică cu tine, fără însă a face vreun efort ca să-ți fie pe plac, devin pasionați de vin, căutători neliniștiți ai acestor senzații rare.

Și mai interesant este articolul lui Warren Winiarski care discută criteriile și standardele după care diferite tipuri de vinuri din Lumea Veche și Lumea Nouă ar trebui judecate. Pornind de la istoria vinului care sugerează originea comună și perpetuarea aceleași tradiții, Winiarski nu consideră importantă diferența dintre cele două lumi și ne propune depret standard criteriul unic al distincției dintre “vinurile regionale” și “cele clasice”.

“Există vinuri care posedă “calitate”, deoarece par să reprezinte caracterul solului și al climei regiunii. Întra-devăr, printr-o remarcabilă putere de asociere, aceste vinuri par să poată exprima multe lucruri în legătură cu locul unic în care își au originea. Suntem atrași de ele, deoarece își dezvăluie originalitatea. Ne place cu adevărat ceea ce este “al nostru”. Există un “confort” al vinurilor regionale, deoarece sunt în conformitate cu ceea ce este “al nostru”. Ele sunt bune aici și acum, tocmai deoarece seamănă cu ceea ce este aici și acum. Există asocieri fermecătoare și intime cu circumstanțe locale, nu doar cele precum solul și clima, dar și cu clopotnițele, clopotele bisericilor, copacii, satele și istoria. Pe de altă parte în alte locuri în care se cultivă strugurii, există un potențial astfel încât vinul să se îndrepte în altă direcție. Căci pe lângă faptul că ne place ce este “al nostru”, suntem atrași de ce este “cel mai bun”. Numesc acest lucru “tentația clasicului”. În acest caz, există chiar o oarecare negare a calităților exclusiv regionale ale vinului, pentru a evita asocierile limitate. Aceste vinuri posedă calitate, deoarece își regăsesc identitatea prin considerente cum ar fi armonie, echilibru, proporție, scară, mărime și relație eufonică între componente. Este clar din enumerarea acestor calități că nu există nici o tentativă, în această clasă a vinurilor, de a ne concentra pe sau de a consolida caracteristicile regionale.”[2]

Pertinentă diferența pe care o susține Winiarski, care reușeste în cele din urmă să arunce o punte între vinurile lumii, punând în valoare tradiția, dar și constanta ei provocare prin inovație. Criteriul descris de el mi se pare crucial pentru a motiva caracterul special al vinului, puterea lui de a transcede considerente geografice, istorice sau naționale pentru a se exprima de deasupra lucrurilor, ca un dar divin.

[1] Randall Grahm, Sufletul vinului, explorarea sensului, O mare de vin și un strop de filozofie, editura Baroque Books, pag 347-348

[2] Warren Winiarski, Lumea Veche și Lumile Noi sunt separate?,O mare de vin și un strop de filozofie, editura Baroque Books, pag 397

Leave a Comment

Filed under cărti despre vin

Cartea vinurilor românești și educarea consumatorului

“Wine Book of Romania”, ghidul vinurilor românești, realizat de Marinela Vasilica Ardelean s-a lansat astăzi în Uanderful. Așteptam de ceva timp această carte, foarte utilă tuturor celor care doresc să cunoască mai bine vinul românesc. Toate marile țări producătoare de vin au cel puțin un astfel de ghid și îmi aduc aminte că anul trecut la recepția oferită de ambasada Ungariei, dedicată prezentării vinurilor de protocol din acel an, am avut ocazia să răsfoiesc un astfel de ghid realizat de Ministerul Agriculturii din Ungaria, în care vinurile erau clasificate, nu cu puncte Parker, ci printr-un sistem de la două la cinci stele. M-am întrebat atunci cât o să dureze până când voi putea avea pe noptieră și un ghid al vinurilor din România.

cartea

Anul trecut, Marinela Ardelean a reușit să adune în frumoasa locație din satul Cund, opt specialiști: Caroline Gilby – Master of Wine (Marea Britanie), Rod Smith- Master of Wine (Franța), Luiz Alberto- Wine Expert (SUA), Paul Robert Blom (Olanda), Helmuth Koecher (Italia), Zoltán Szövérdfi – Szép (România), Cosmin Grozea (România) și Mi Yeun Hong (Coreea) care au evaluat aproape 250 de vinuri din România și Republica Moldova. Rezultatele acestei jurizări stau la baza primei ediții a acestei cărți. Vinurile nu au fost înscrise de producători în concurs, ci Marinela Ardelean a degustat și selectat direct de la fiecare producător maxim cinci vinuri. Doar aceste vinuri au fost jurizate și notate de la 3 la 5 stele, în așa fel încât acest ghid ar trebui să cuprindă o selecție a celor mai bune vinuri românești. Iar din cele 215 vinuri descrise și notate în această carte doar 15 % au primit punctajul maxim.

Cartea a apărut la editura Rao și costă 140 lei.

Cu scuzele de rigoare dacă voi omite vreun laureat, sau dacă n-am reținut exact anul de recoltă  (nu am apucat decât să răsfoiesc cartea care încă nu este la vânzare), vinurile notate cu punctaj maxim – 5 stele – au fost următoarele: Balla Geza Stonewine Furmint 2012 și Stonewine Cuvee Aradium 2009, Crama Petro Vaselo Ovaș 2011 (cabernet sauvignon și merlot), Domeniile Clos des Colombes Sauvignon blanc 2012 și Domeniile Clos de Colombes Omuleț de Lună- Merlot & Fetească Neagră 2012, Cotnari, Grasă de Cotnari 1986, Crama Gîrboiu, Epicntrum 2014 ( Aligote si Muscat ottonel) și Epicentrum rose 2014 (Cabernet sauvignon și Fetească neagră), Casa Panciu, Băbească neagră 2013, S.E.R.V.E Cuvee Alexandru 2007, Crama Ceptura, Merlot 2013, DAVINO, Domaine Ceptura Rouge 2011 ( Feteasca neagră, Merlot, Cabernet sauvignon) și DAVINO, Flamboyant 2009 (Cabernet sauvignon, Fetească neagră), Aurelia Vișinescu, Anima 3 Fete negre, Domeniile Tohani, Principele Radu, Merlot anul 1, 2010, 1000 de Chipuri, Distinct Merlot 2011, Viile Metamorfosis, Via Marchizului, Negru de Drăgășani 2013, VINARTE, Prince Matei, Rezerva 2006, VINARTE, Sirena Dunării, riesling 2001, Casa Isărescu, Sauvignon Blanc 2008, Prince Stirbey, Tămâioasă românească, dulce, 2013, Crama Bauer, Cabernet Sauvignon 2013, Corcova, Chardonnay Reserve 2011, Corcova, Syrah Reserve 2011, Villa Vinea, Rubin 2012 ( Merlot și Zweigelt), Villa Vinea, Diamant 2013 (Fetească albă și Fetească regală), Liliac, Pinot Noir Private Selection 2013, Liliac Red Merlot Private Selection 2013.

Din Republica Moldova, Bostavan, Dor 2014 ( Traminer și Chardonnay), Bostavan, Via Etulia, Rezerve, Cabernet Sauvignon 2012, Purcari, Pinot Gris de Purcari 2014, Purcari, Negru de Purcari ( Cabernet sauvignon, Merlot și Saperavi), Chateau Vartely, Fetească regală 2014.

Prima observație ar fi că printre vinurile notate cu cinci stele se află destul de puține din soiuri tradiționale românești, semn că mai e mult de lucru la acest capitol. Niciun vin monocepage din fetească neagră sau fetească albă ! O singură fetească regală din Republica Moldova. Cabernet sauvignon-ul și merlot-ul au fost, din păcate, căștigătorii.

Important de știut despre acest tip de ghid, este faptul că în ciuda subiectivității lui –  recolte din anumiți ani, diferiți de la un producător la altul, și diferiți din punct de vedere climatic- 2006 față de 2011 sau 2014, de exemplu- jurizate și notate într-un moment determinat din timp – el are puterea de a recompensa constanța în calitate a vinurilor acelor crame care se vor regăsi, an de an în el. Valoarea lui stă așadar în permanenta reeditare. Abia după trei, patru ediții, vom vedea care sunt vinurile/brandurile care își păstrează stelele în fiecare an. Cel puțin asta e ceea ce îmi doresc de la acest ghid, să recompenseze excelența prin calitate, de-a lungul timpului, în anii ce vin. Din acest motiv, aștept cu nerăbdare și cea de-a doua ediție a “Wine Book of Romania” anuțată pentru sfârșitul acestui an.

La evenimentul de lansare al cărții, Marinela Ardelean a anunțat și organizarea evenimentului RO-Wine|The Wine Festival of Romania, pe 21- 22 mai la Fratelli. Este al treilea eveniment dedicat vinului ce se organizează în această primavară la București, cronologic, după Good Wine, în acest week-end la Romexpo și ReVino, 14- 16 mai la Novotel. Această efervescență de evenimente este de bun augur atât pentru promovarea consumului de vin, cât și  pentru evenimentele conexe destinate educației consumatorului. Consumatorul este cel care va avea cel mai mult de căștigat din abundența ofertelor din piața vinului. Nu le ratați!

Leave a Comment

Filed under cărti despre vin, vinuri româneşti

Vinul între business și filosofie

Au apărut atât de multe cărți despre vin și câteva intitulate chiar „Filozofia vinului” încât încep să mă întreb dăcă nu cumva suntem victimele unui efect invers, iar vinul nu devine tot mai mult o afacere pe măsură ce noi strigăm sus și tare că e filozofie/ plăcere/ loisir.

Zilele trecute la Cluj, m-am delectat cu o dezbatere despre vin, ascultând discuția dintre un francez și un italian pe marginea exploziei piețelor din afara Europei și a felului în care acestea influențează prețul, dar și calitatea vinului. Concluzia discuției a fost, pe scurt, următoarea: Italienii și francezii abordează diferit problema. Francezii își limitează cu zgârcenie numărul sticlelor produse păstrând calitatea vinului și fac față cererii mărind prețul, italienii încearcă să țină pe loc prețurile și măresc producția. Francezii se concentrează pe acele zone – să le numim terroir- din care iese vin de sute de ani cu o minimă intervenție a omului, refuzând să planteze în plus, o politică conservatoare de pe vremea ducilor de Bourgogne, Italia, ca toate piețele mai noi, plantează soiuri la modă și experimentează.

vinul

Și poate că aș fi ascultat cu alte urechi discuția de mai sus, dacă nu aș fi citit recent “Filozofia vinului” în care o să găsiți pe lângă mai multe articole teoretice, un interviu fascinant cu vinificatorul de la Ridge , Paul Draper, un absolvent de filosofie ajuns pionier al vinului in Statele Unite.

Din punctul meu de vedere, această carte, apărută în limba română cu sprijinul cramei Avincis, (o inițiativă lăudabilă) își merită banii chiar și numai pentru acest ultim capitol.

Fără să vă stric plăcerea lecturii, cu atât mai mult cu cât consider că cele câteva paginii ale interviului conțin in nuce un mic compendiu de tipul „tot ceea ce trebuie să știu despre vin”, o să comentez un singur aspect adus în discuție de Draper pentru că el este dureros de actual în România și anume cum investim în vie.

Draper consideră că abordarea modernă a replantărilor este greșită. Decât să înmormântezi o grămadă de bani, spune el, în studii geo și în replantări în zone noi , ca apoi să aștepti 25 – 30 de ani ca via să ajungă la maturitate și să constați că vinul tău e modest, mai bine cauți acel terroir și acea vie care produce vinuri excepționale și îi faci celui care o deține o ofertă de nerefuzat. Mai povestește și că vinurile excepționale sunt acelea din struguri proveniți din vii bătrâne – vin care se face aproape singur-  și dă exemplu viile de zinfandel de la Geyserville, la care spune că nici nu se uită dacă viile nu au măcar 70 de ani.

Nu am putut să nu mă gândesc la  sutele de mii de hectare replantate în România în ultimii ani, cu alte soiuri decât cele tradiționale și la viile de 20, 30 sau 40 de ani vechime scoase pentru că întreținerea lor era prea costisitoare. Și dacă Paul Draper are dreptate și peste 30 de ani o să constatăm că viile noastre tot vin modest produc? O să ne permitem atunci să le scoatem?

3 Comments

Filed under cărti despre vin

Through the wine glass

„Există doar un singur mod de a vizita un loc cu mintea deschisă, şi acesta se află în pahar”, afirmă Roger Scruton. Iubitorii călătoriilor virtuale se vor bucura de această carte compozită, complexă, autobiografică şi cel puţin la fel de conservatoare precum sunt marile vinuri ale Europei.

beau

În ceea ce mă priveşte, dincolo de interpretarea filiozofului, m-am delectat cu impresiile unui englez îndrăgostit de Franţa pentru care vinul e expresia unui loc şi a unei culturi, un tovarăş de meditaţie dar şi un ritual social prin care ne exprimăm iubirea pentru aproapele nostru.

Poate că nu veţi fi de acord cu multe din afirmaţiile foarte tranşante ale autorului, dar veţi găsi în această carte cea mai frumoasă şi mai inspirată definiţie a terroir-ului şi cea mai poetică descriere a Burgundiei… cea din pahar:

„Am învăţat după aceea să iubesc vinurile Franţei, sat după sat, vie după vie, fără să reţin însă prea bine soiurile de struguri folosite la fabricarea acestora şi fără să am un termen de comparaţie care să îmi spună dacă aceste soiuri plantate în alte soluri şi binecuvântate cu alte denumiri geografice vor rodi la fel. Din momentul îndrăgostirii mele am devenit un terroiriste, pentru care principalul ingredient din orice sticlă este solul.

Prin „sol” nu înţeleg numai aspectul fizic de calcar, strat de suprafaţă şi humus. Solul este înţeles aici aşa cum l-ar fi descris Jean Gino, Giovanni Verga şi DH Lawrence: ocrotitor al pasiunilor, scenă a dramelor şi sălaş al zeilor autohtoni. Zeităţile de la care satele Franţei şi-au luat numele – fie păgâne ca Mercurey şi Juliénas, fie creştine precum St. Amour şi St Joseph – au în pază viile care şi-au primit caracterul nu numai din mineralele pe care le absorb din rocile de dedesubt, ci şi din ritualurile sacrificiale ale comunităţilor de pe aceste meleaguri. (…) Unul dintre cele mai importante daruri făcute Franţei de către Biserica Catolică este faptul de a fi oferit adăpost zeilor ponosiţi ai Antichităţii, de a-i fi înveştmântat cu veşmintele sfinţilor şi martirilor şi de a-i fi cinstit cu licoarea, pe care, odinioară au pogorât-o din ceruri pentru noi toţi. Iată pe scurt de ce vinurile Franţei sunt cele mai bune.

(…) Fiecare petec de pământ din Puligny are propriul compost fertilizant de istorie, în care sfinţii şi păcătoşii au conspirat întru cultivarea strugurilor. (…) este nu numai o exagerare, ci şi fundamental greşit să descrii un anumit vin ca o expresie a solului. El se află în sol aşa cum turla unei biserici se află în satul de sub ea, fiind o aspiraţie către un sens pe care îl dobândeşte numai dacă avem cultura şi credinţa spre a-l oferi. Acesta este unul din motivele pentru care degustările oarbe sunt atât de înşelătoare: noi nu ducem la gură gustul în sine, desprins de orice altceva, şi poţi înţelege tot atât de puţin calităţile unui vin prin degustare oarbă pe cât poţi înţelege calităţile unei femei sărutând-o legat la ochi.

(…) Terroir-ul cu alte cuvinte, nu este doar o referire la acel afloriment de calcar din Bathonian, de sub marna din Montrachet. Ea include Ducatul Burgundiei, ca idee morală; include denumirea latină Puliagnicus, şi celălalt nume Montrachet, în care ambele t-uri nu se pronunţă, precum şi numeroasele denumiri din jurul său – Les Chalumeaux, Les Referts, Le Clos de Meix,Les Folatières -nume nu atât acordate cât descoperite în timpul lungii întâlniri dintre om şi sol; include secole de viticultură sub supravegherea atentă a abaţiei din Mazières; include podgoriile cu zidurile lor de piatră şi cu porțile din lemn, precum şi platoul Montrachet, care captează fiecare picătură de soare, din zori până la asfinţit. Toate astea şi nu numai ajung în acest vin pe care, în opinia lui Alexandre Dumas, ar trebui să îl bem îngenuncheaţi, cu capul descoperit în semn de reverenţă- un vin care este însăşi distilarea virtuţii pe care grecii o numeau aidōs, recunoaşterea ingenuă că ceilalţi sunt mai importanţi decât tine.

Implicarea activă a Bisericii în replantarea şi înnoirea vechilor podgorii romane s-a îmbinat fericit cu interesul financiar al domnitorilor burgunzi. Ducele din secolul al XIV-lea Filip cel Îndrăzneţ a transformat vinul roşu din Burgundia într-un produs de lux, exilând „trădătorul” soi Gamay şi interzicând orice altceva în afara de Pinot Noir. Şi atât de aspru a protejat reputaţia vinurilor sale, încât propriei lui soţii Margueritte, ducesă de Flandra, i s-a refuzat favorul de a marca butoaiele din podgoria ei cu mult-râvnitul „B”. Un secol mai târziu, ducele Filip cel Bun a făcut un pas la fel de important interzicându-le supuşilor să planteze viţă de vie în văi, limitând astfel podgoriile la Côte d’Or şi Côte Chalonnaise (…) Perceptorul de taxe al lui Filip cel Bun, Nicolas Rolin, a fost cel care – după sărăcirea burgunzilor în timpul vieţii sale – a înfiinţat, înainte de a muri, faimosul Hospice de Beune, înzestrându-l cu podgorii ale căror recolte sunt licitate în Beaune după fiecare cules. Această licitaţie este de asemenea un festival, în timpul căruia burgunzii îşi reînoiesc ataşamentul faţă de istorie, faţă de produsele lor şi faţă de sfinţi. Vizitatorii înţeleg astfel că vinul de Burgundia nu este doar o băutură, ci o cultură, şi una care se reînoieşte în fiecare an, ca Dionysos, zeul vinului.”[1]

Conservator şi fin cunoscător al vinurilor Franţei, Scurton critică invenţiile marketingului, sistemul Parker şi eticheta modernă care depersonalizează vinului, prin înlocuirea locului de provenienţă, al viei/plaiului cu soiul de sturgure, o noţiune abstractă care nu mai permite vinului să fie o interpretare strâns legată de achiziţiile noastre culturale.

„Încercarea de a descrie aroma unui Lafite e zadarnică. Efectul său asupra nasului, a limbii şi a cerului gurii nu poate fi surprins în cuvinte, şi nu ar trebui să privim cu altceva decât dispreţ noua modă, asociată cu criticii americani ai vinului, cum ar fi Robert Parker, de a acorda puncte fiecărei sticle, de parcă, după o cursă aprigă, una din ele ar fi reputat victoria. Să acorzi puncte unui vin roşu e ca şi cum ai acorda puncte unei simfonii – ca și cum simfonia nr. 7 de Beethoven, nr.6 de Ceaikovski, nr.39 de Mozart şi nr.8 de Bruckner oscilează între 90 şi 95 de puncte.” [2]

E poate inutil să adaug că împărtăşesc părerea autorului în aceeaşi măsură în care îi împărtăşesc dragostea pentru Franţa, ţara vinului.

PS. Din păcate, trebuie să spun şi că această traducere în limba română nu e una dintre cele mai reuşite, mai ales datorită faptului că traducătoarei îi lipseşte vocabularul carcateristic lumii vinului. Un specialist oenolog ar fi  fost binevenit pentru a îndrepta în manuscris greşeli flagrante de tipul Côte d’Or  tradus prin Coasta de Azur  (pag 34) şi numeroase alte stângăcii…

[1] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 23, pag 50 -54

[2] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 43

7 Comments

Filed under cărti despre vin

Vinuri simfonice şi cărţi de învăţătură

Despre vinul de Somló se spune că devine bun de băut abia după 3- 4 ani, aşa că am aşteptat cu mare nerăbdare să deschid vinurile cumpărate anul trecut cu ocazia degustării organizate de Centrul Cultural Maghiar din Bucureşti. Atunci, cel mai tare m-a impresionat faptul că vinurile produse de Károly Kolonics aveau caracteristici similare, datorate structurii geologice speciale a solului. Pot spune că, şi după un an, ele au evoluat tot unitar. Mineralitatea s-a estompat în favoarea unor suave efluvii de şofran, caisă şi lămâie confiată, vinurile au devenit mai grele, mai coapte, mai rotunde, păstrându-şi aciditatea ridicată.

furmint

Ceea ce mă impresionează la aceste vinuri e un fenomen care e caracteristic si rieslingului de Rhin, faptul că evoluția vinului la sticlă e atât de evidentă pe parcursul a câţiva ani, ca şi cum ai privi o rază care se deplasează pe cadranul unui ceas solar. Nu ştiu niciun alt vin care să îmbine extazul clipei suspendate cu senzaţia palpabilă a curgerii timpului.

Dar despre vinurile din Somló a scris minunat Béla Hamvas, un autor proaspăt tradus în română pe care l-am citit cu plăcerea cu care deschid o sticlă veche de riesling din Mosel.

“Dintre toate vinurile noastre, vinul de Somló este licoarea supremă pentru mine. Voi explica imediat de ce. Deosebesc vinurile blonde (albe) şi brunete (roşii) şi apoi vinurile masculine (seci) şi vinurile feminine (dulci), deosebesc chiar vinuri de soprană, alto, tenor, bas, monofonice si polifonice, chiar simfonice. Dar mai deosebesc şi vinuri solare, lunare şi astrale.(…) Ei bine, pentru mine vinul de Somló e acel vin solar, blond, masculin, baritonal dar simfonic, care conține uleiul celei mai înalte spiritualități creatore, şi anume, dintre toate vinurile noastre, într-o unică puritate concentrată. De aceea, cred că – deşi toate vinurile sunt sociabile, şi îşi dezvăluie adevărata ființă când se beau în companie – vinul de Somló este băutura solitarului. Este atât de plin de extazul uleiului creator, încât se poate bea numai într-o solitudine echilibrată, destul de adâncită şi absolut liniştită. Despre vinul de Somló, mai doresc să spun că este vinul bătrânului, deşi toate vinurile montane mai serioase se potrivesc mai degrabă vârstei de peste 40 de ani, decât tinereții. Este vinul înțelepţilor al oamenilor care au atins în cele din urmă cea mai înaltă formă de înţelepciune: seninătatea. Este un lucru personal, şi îl spun numai pentru că a fost unul din cele mai mari rezultate ale meditației mele de la Szigliget: în masca hieratică a vinului de Somló m-am simțit cel mai aproape de acea seninătate şi înţelepciune coaptă, de acea intensă beţie creatoare, care a întemeiat această lume.”[1]

filosofia

„Vinurile universale sunt foarte puține- de pildă un vin care să fie băut laolată, de toată omenirea, la vreo mare sărbătoare, să zicem sărbătoarea păcii mondiale. Pentru acestă ocazie, dintre vinurile noastre, eu aş recomnada numai vinul de Somló. Și culmea, acesta-i tocmai vinul celor însinguraţi. Pentru că pacea mondială este astăzi numai beţia omului solitar.” [2]

Cartea este datată 1945, atunci când pacea tocmai se aşeza peste lume şi pare scrisă dintr-o suflare. Deşi în paginile ei veţi întâlni un formidabil elogiu adus regiunilor viticole din Ungaria, şi vinului în general, scrierea are motivaţii mult mai profunde. E o carte unică!

[1] Béla Hamvas, „Filosofia vinului” 1945, pag 41- 42

[2] Béla Hamvas, „Filosofia vinului” 1945, pag 71

PS. Mulţumiri lui Vladimir Bulat care mi-a semnalat această carte.

3 Comments

Filed under cărti despre vin

E vinul o marcă a identităţii româneşti ?

Avem puţine cărţi despre vin în România şi m-am întrebat adesea dacă motivul acestei tăceri e legat de faptul că vinul a fost mereu o prezenţă atât de comună în viaţa noastră încât pare că nu are nevoie de prea multe explicaţii. În noiembrie, la Gaudeamus, s-a lansat un studiu care îşi propune să urmărească relaţia românilor cu vinul aşa cum se reflectă ea în literatura noastră şi să demonstreze că vinul a fost şi este un produs identitar.

carte

Cartea e o culegere preţioasă de texte despre vin din operele scriitorilor români din epoca medievală până în timpurile moderne: Texte spumoase scrise de Dimitrie Cantemir despre obiceiul beţiei în societatea moldovenească a timpului său, poezii inedite pe care nu le-am studiat la şcoală, din poeţii toamnei (George Bacovia, Ion Pillat, Benjamin Fundoianu), dar şi de Nichita Stănescu, Radu Stanca, Leonid Dimov, Grigore Vieru şi un capitol întreg dedicat vinului de Drăgăşani. E interesant, de altfel, de remarcat că numele cel mai des pomenite în literatura noastră sunt Cotnari şi Drăgăşani, şi ambele podgorii sunt menţionate pentru capacitatea de învechire a vinului pe care îl produc.

De altfel, acest capitol despre Drăgăşani mi-a plăcut cel mai tare, pentru că aduce o notă proaspătă şi personală celor 500 de pagini ale cărţii. Aflăm cu această ocazie că Lev Tolstoi îl degustă cu ocazia staţionării trupelor ruseşti la București, în 1877, și îl consemnează cu admiraţie în jurnalul său, iar Mihai Eminescu, cu o zi înaintea morţii ar fi spus, conform mărturiei lui George Călinescu: « Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant! »

Interesante sunt şi capitolele dedicate literaturii interbelice şi postbelice, dar, din păcate, cele dedicate evului mediu şi pașoptiștilor mi s-au părut mai puțin reușite. În dorinţa de a demonstra că vinul e o prezenţă de veacuri în spaţiul românesc, Răzvan Voncu recurge, în aceste capitole, la un demers istoric cu o interpretare, pe alocuri, mai mult ideologică decât literară, un demers care nu este susţinut de analiză, ci de afirmaţii cu caracter mult prea general.

Iată cum interpretează, de exemplu, ultima strofă din surprinzătorul poem al lui Constantin (Costache) Negruzzi, scris în 1853 şi intitulat “Eu sunt român”

“Eu sunt român, îmi place ţara mea.

La masă beau adese vin străin,

Tocai, bordo, şampanie iubesc,

Iar mai ales prefer vinul de Rhin,

Dacă nu am cotnar şi odobesc;

Când însă, am deşert pline pahare,

Apoi încep să cânt vreo manea

Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!

Eu sunt roman, mi-e dragă ţara mea.

Cu observaţia că la 1853 când e datat poemul, manea însemna un cântec tărăgănat de jale, iar nu ce înseamnă azi, remarcăm cu usurinţă rolul identitar pe care Negruzzi îl acordă vinului. Vin egal românitate, între trei mari imperii care înseamnă fiecare o altă civilizaţie a berii, a vodcii şi respectiv, a abstinenţei. Nu se poate spune că scriitorilor paşoptişti le lipseşte cu desăvârşire subtilitatea.” [1]

Am o mare admiraţie pentru Costache Negruzzi şi un mare regret că frumoasa lui nuvelă „O alergare de cai” (1857) nu se studiază la şcoală. Dacă ţinem seama de această povestire plină de autoironie şi de umor şi de persoana scriitorului, un boier luminat cu vederi liberale şi susţinător al paşoptismului, eu aş interpreta, mai degrabă, acest poem în cheie ludică.

În primul rând, e de remarcat faptul că Negruzzi e un cunoscător al vinurilor şi versurile lui lasă să se înţeleagă că preferă vinul bun indiferent dacă acesta provine din podgoriile Moldovei, ale Franţei sau ale Austro-Ungariei. O interpretare în registru mai grav ar avea în vedere şi o critică la adresa pasivităţii românilor, a resemnării în faţa sorţii, a atitudinii lor hedoniste. Pe de altă parte, deşi implicat politic ca toţi boierii generaţiei sale, Costache Negruzzi nu a participat activ la revoluţia de la 1848. În fine, am putea vedea poemul şi ca o zeflemea la adresa tuturor clişeelor prin care obişnuim să ne definim românitatea: ospitalitate, femei frumoase, vin bun, versus şosele stricate/absente şi instabilitate politică, iar valoarea lui stă tocmai în farmecul multiplei interpretări.

Cât despre cele “trei mari imperii”, dacă anumite tipuri de băuturi pot fi caracteristice anumitor grupuri sociale sau anumitor etnii, ele nu vor putea fi niciodată echivalate imperiilor. Nu mi-aş putea imagina vreodată o structură multietnică cum era Imperiul Otoman, cu greci, turci, armeni, bulgari, evrei, etc. drept un imperiul al abstinenţei.

Un alt punct sensibil al cărţii este şi faptul că autorul, specialist în literatură, nu e pe teren ferm atunci când vorbeşte despre lumea vinului. Printre altele, avem ocazia să citim că Negru de Drăgăşani este un soi prefiloxeric [2], că “prima calitate a vinului nu este gustul, cum cred neofiţii, ci mirosul, care reprezintă 70% din scorul pe care îl primeşte un sortiment degustat” [3], etc. Toate aceste informaţii eronate, care se datorează şi lipsei cărţilor de specialitate din librării, ar fi fost totuşi uşor de corectat, de către un specialist oenolog.

Cu toate micile defecte, această carte este cât se poate de binevenită, mai ales pentru efortul de a strânge laolaltă minunatele texte despre vin. Până la urmă, acestea oferă cititorului în primul rând plăcere, interpretarea ca şi vinul fiind pe măsura gustului propriu.

“Vei reciti poeţii iubiţi la vatra ta,

Şi-n serile de iarnă tihnit vei aştepta,

Din must – vin clar, din suflet – vers limpede să dea.”(Ion Pillat, Ghenar.)

 

[1] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 129

[2] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 272

[3] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 225

2 Comments

Filed under cărti despre vin, din istoria vinului românesc

Sticla de vin şi identitatea regională

Aşa conservatoare şi plină de chichiţe cum poate părea lumea vinului, ea este pentru mine o dovadă vie a evoluţiei aş putea spune instinctuale a pieţei, a cererii şi a ofertei, dacă vreţi a “infamului marketing”. E destul de interesant de văzut cum odată cu descoperirea sticlei, lumea vinului a ştiut să-şi construiască o identitate regională în scopuri pur comerciale. Ambalajul s-a născut din nevoia de transport/export şi toate marile descoperiri din lumea vinului – dopul, sticla, decantarea sau sulfiţii – nu au la bază motive hedoniste, ci pur comericale.

sticla de riesling

Astăzi, predomină trei tipuri de forme de sticlă: burgundă, bordoleză şi tip riesling de rhin, numită atât de poetic de către francezi „la flûte rhénane”. Şi aceste forme sunt atât de familiare încât, dacă vezi prin vitrina unui magazin o sticlă înaltă şi alungită, cu eleganţa unui turn gotic, ştii sigur înainte de a citi eticheta că nu poate fi decât o sticlă de riesling nemţesc. Atâta vreme cât vinul a fost transportat în butoi sau băut local, ambalajul nu dădea nicio indicaţie despre originea geografică a conţinutului. Englezii sunt printre primii care îmbuteliază în sticlă vinul care ajungea din Franţa în butoi şi înţeleg importanţa menţionării locului de provenienţă al vinului. Sticlele folosite aveau sigilii pe care era menţionat numele negociantului, al proprietarului viei şi anul de producţie (le millésime), ceea ce se întâmpla foarte rar în Franţa în aceeaşi epocă.

Sociologul Jean-Robert Pitte[1] povesteşte cu vervă istoria evoluţiei tipurilor de sticle din secolul al XVIII-lea până la noi şi mi-am permis să traduc câteva pasaje interesante:

„Anumite regiuni viticole din Franţa, îmbuteliază foarte rar pentru că vinul se consumă local – imensa regiune viticolă din jurul Parisului, astăzi dispărută, Valea Loirei, Beaujolais-ul, Valea Ronului, Provence şi Languedoc-ul. La fel se întâmplă în Italia (cu excepţia Marsala), în Spania (cu excepţia vinurilor de Jerez şi Malaga), în Portugalia (cu excepţia vinului de Porto), în Europa centrală (cu excepţia vinului de Tokaji) şi în afara zonei europene cu excepţia vinului din Shiraz (Iran). (…)

hartasticle

Regiunile viticole care exportă dezvoltă în secolul al XIX-lea „îmbutelierea la producător„– de fapt negociantul e cel care îmbuteliază şi mai puţin  producatorul, iar forma sticlelor începe să se personalizeze. Câteva zone viticole (Jura, Minho, Tokaji, Chianti) păstreaza formele vechi ale sticlelor, tronconice sau cilindrice care vor deveni de acum încolo parte din identitatea regională. Celelalte vinuri europene vor fi îmbuteliate în 3 tipuri de forme de sticlă: burgundă, bordoleză şi tip riesling de rhin. Fiecare model e purtător al identităţii şi culturii locului de producţie şi al consumatorului său. Nici nu ne putem imagina cât de multe lucruri poate spune forma sticlei despre identitatea zonei viticole şi a celor care o locuiesc.

Sticla burgundă, cu umerii cazuţi şi părtile laterale late are un aer ţărănesc asemeni burgunzilor care îi rămân fideli. Corpul cilindric şi diametrul său inspiră încredere. Această formă exclude decantarea vinurilor cu depuneri, şi de altfel, în Burgundia ca şi la Paris, servirea vinului s-a făcut până în zilele noastre fără decantare. Sticlele de vin erau aduse direct la masă, cu tot cu mucegaiul care le dădea un aer vechi şi erau servite direct din sticlă. Vinurile din Burgundia se decantează foarte rar, taninii mult mai supli ai pinot noir-ului necesită mult mai puţină aerare decât vinurile făcute din cabernet sauvignon.

Producătorii din Valea Loarei şi a Ronului, în mod tradiţional dependenţi de piaţa pariziană, au rămas fideli formei sticlelor burgunde, dar au încercat să se individualizeze imprimând pe sticlă blazoane cu motive specifice (Châteauneuf-du-Pape, Anjou).

sticla chateauneuf

În Provence primul producător care şi-a îmbuteliat vinul se pare că a fost Casa Ott, astăzi celebră pentru că şi-a creat propriul model de sticlă de forma unei amfore, brevetat în 1923. După primul război mondial apar şi modelele care evocă formele generoase ale starletelor care frecventeaza plăjile de la Côte d’Azur. Aceste sticle au contribuit enorm la popularitatea rosé-ului din Provence, care e apreciat mai mult pentru culoarea care pune în evidenţă transparenţa şi calitatea sticlei, decât prin calităţile sale gustative şi olfactive.”

sticla bordeaux

”Modelul bordolez de sticlă apare în secolul al XIX-lea. În 1825, marchizul d’Aligre îmbuteliază sub acest tip de sticlă vinul sau Château Bel Air, Margaux. Aceste sticle purtau două sigilii. Unul care menţiona numele proprietăţii şi celălalt în formă de gură pe care era scris textul „défendu d’en laisser”, astfel că acest vin destinat consumului exclusiv al marchizului a fost poreclit „Margaux- défendu”. Apariţia acestor modele diferite de sticle corespunde diferenţierii clare şi intenţionate între regiunile culturale franceze (alimentaţie, îmbrăcăminte), care este însă de dată mult mai recentă decât am crede. Acest nou model de sticlă din Bordeaux este rezultatul dezvoltării viticulturii regionale. Forma contribuie la economisirea spaţiului de stocare, facilitând păstrarea sticlelor în stivă şi transportul în cutii de lemn de 12 sticle. Dar, se pare că adevărata explicaţie a adoptării acestei forme îşi are originea în cererea pieţei. Unul dintre aspectele tehnice care s-au perfecţionat în secolul al XVIII-lea a fost limpezirea vinului, la cererea consumatorilor englezi. În ciuda metodelor de filtrare şi limpezire cu albuş de ou, vinurile îmbuteliate conţineau încă multe materii solide în suspensie care se depuneau pe masură ce vinul îmbătrânea în sticlă. În ciuda măsurilor de precauţie luate înaintea degustării – scoaterea vinului din pivniţă cu două zile înainte şi depozitarea lui culcat într-un coş – există încă riscul de a turna în pahar un vin tulbure. S-a crezut că această nouă formă de sticlă va reţine mai bine aceste depozite. De altfel, decantarea, obiceiul de a turna vinul din sticlă într-o carafă de sticlă sau cristal – numită decanter în limba engleză – se va naşte tot în Anglia.”

Dar, probabil că cea mai mare bătălie pentru designul sticlei s-a dat în Champagne, acolo unde imaginea şi forma sticlei sunt chemate să sugereze o tradiţie cât mai veche şi mai nobilă şi care, drept urmare se plăteşte cu bani grei. Dar despre asta vom povesti cu altă ocazie…

[1] Jean-Robert Pitte „Le désir du vin à la conquête du monde” pag 205-211

6 Comments

Filed under cărti despre vin, tot ce trebuie să ştii despre vin

Nu francezii au inventat şampania !

Deşi este cunoscut faptul că orice vin poate avea o efervescenţă pasageră la sfărşitul fermentaţiei, lucru pe care amatorii de vin nu l-au considerat niciodată o calitate, vinul spumant a devenit una dintre cele mai celebre băuturi din lume. Şampania e un cod universal, iar istoria ei e făcută atât din interese financiare şi ipohondrii regale cât şi din cuvinte bine meşteşugite spuse la timpul potrivit.

Pare greu de crezut dar, François Bonal şi Jean-Robert Pitte povestesc că, de fapt, englezii şi nu francezii au descoperit metoda producerii vinului spumant şi au avut la îndemână şi mijloacele necesare: dopul de plută şi sticla groasă, rezistentă la presiunile rezultate în urma procesului de fermentaţie.

„Totul a început în Anglia secolului al XVII-lea, unde în jurul anului 1660 s-a descoperit metoda de a produce vin spumant – din vin provenit din Champagne sau din orice alt vin – adăugînd în sticlă zahăr şi mirodenii diverse.Tehnica perfecţionează astfel un fenomen caracteristic climei reci din regiunea Champagne. Frigul precoce al iernii opreşte fermentaţia vinului. Aceasta reporneşte primăvara, pănă la transformarea întregii cantităţi de zahăr rezidual în alcool. Dacă lăsăm vinul într-un recipient din sticlă groasă şi îl închidem ermetic pe timpul iernii, gazul carbonic emis prin fermentare face ca vinul să devină spumant. Englezii descoperiseră în aceea epocă tehnica fabricării sticlei de culoare închisă. Ei foloseau aceste sticle pentru a îmbunătăţii prin învechire vinurile pe care le importau:  taninicele vinuri de Bordeaux şi vinul de Porto. Apoi, au descoperit în  Portugalia calităţile dopului făcut din plută. Întâmplarea a făcut ca ei să descopere şi reţeta vinului spumant a cărui efervescenţă creşte dacă se adaugă zahăr între cele două etape ale fermentării. Atribuirea inventării reţetei vinului spumant lui Dom Perignon, e o tentativă ulterioară de a recupera în profitul unui francez o invenţie care a făcut din Champagne o regiune prosperă. Abia în 1801 chimistul Chaptal avea să înţeleagă procedeul (…)„[1] (traducerea şi adaptarea îmi aparţin)

Şampania se naşte la Londra şi devine repede la modă graţie trend-setterilor, scriitorilor şi artiştilor. Apoi găseşte un teren propice la curtea regilor Franţei, unde îi sunt atribuite chiar virtuţi terapeutice. Ducele de Richelieu povesteşte în memoriile sale[2] că Ludovic al XV-lea a recurs la şampanie ca remediu împotriva melancoliei. Regele iubea atât de mult şampania încât a comandat două tablouri care s-o celebreze, menite să decoreze sala în care se servea masa la Versailles intitulate „des retours de chasse”. Într-unul din ele, pictat de Jean-François de Troy, doi servitori privesc cu uimire cum sare un dop de şampanie deasupra capetelor lor. Astăzi, tablourile pot fi admirate în Muzeul Condé din Chantilly.

Până la ce punct francezii şi-au însuşit şi s-au identificat cu aceasta invenţie englezească la doar 100 de ani de la apariţia ei, putem constata din versurile lui Voltaire, publicate în „Le Mondain” în 1736:

„Allons souper. Que ces brilliant services,

Que ces ragoûts ont pour moi des délices!

Qu’un cuisinier est un mortel divin !

Cloris, Eglé me versent de leur main,

D’un vin d’Aï, dont la mousse pressée,

De la bouteille avec force élancée,

Comme un éclair fait voler son bouchon;

Il part, on rit, il frappe le plafond.

De ce vin frais l’écume pétillante

De nos Français est l’image brillante.”[3]

Despre virtuţiile terapeutice şi efectele euforizante ale şampaniei s-au scris nenumărate cărţi, dar succesul mondial al acestui produs, care rămâne adânc înrădăcinat în capul nostru ca un vehicul care induce sentimentul de sărbătoare, are la bază nevoia umană de afirmare socială.

Astăzi toate ţările produc vin spumant, dar numai Franţa are dreptul să folosească cuvântul şampanie, dar nu pentru că ar fi descoperit-o, ci pentru că a ştiut să scrie minunata ei poveste.

Mai multe despre tehnologia de fabricare a vinului spumant am mai scris aici


[1] Jean-Robert Pitte „Le désir du vin à la conquête du monde” pag 219 şi François Bonal – Dom Pérignon, vérité, légende, 1995, pag 148- 149

[2] Jean-Robert Pitte „Le désir du vin à la conquête du monde” pag 223

[3] Jean-Robert Pitte „Le désir du vin à la conquête du monde” pag 221

3 Comments

Filed under cărti despre vin

Băutură şi cultură

Adesea, când se întâmplă să văd la câte o terasă vaşnici băutori de vin amestecat cu cola, mă gândesc că în ciuda modelor din lumea vinului, obiceiurile moştenite au o imensă inerţie şi că drumul către cunoaşterea vinului presupune mai ales efort individual. Şi, până la urmă e normal să fie aşa, căci vinul are o istorie lungă de practici guvernate de tot felul de mode şi tendinţe, generate, în primul rând, de necesităţile fiecărei epoci. Şi inevitabil, gustul oricărui om e tributar culturii şi practicilor timpului său.

Cartea sociologului francez, Jean-Robert Pitte, « Le désir du vin à la conquête du monde », mi s-a părut deosebit de interesantă din punctul de vedere al istoriei câtorva tabuuri care circulă astăzi în lumea vinului:

Vinul îndoit cu apă

Vinurile de pe vremea grecilor şi romanilor aveau o concentraţie alcoolică de 8-9 grade şi se serveau amestecate cu apă, caldă sau rece, în proporţie de cel putin 1 la 1, sau chiar mai mult, (sugestivă din acest punct de vedere mi se pare şi expresia românească “a îndoi vinul”). Sciţii, perşii, galii şi alte neamuri germanice beau vinul “pur”, ceea ce în ochii romanilor era un gest deosebit de vulgar. “(…) vinul e amestecat cu apă, aşa cum e obiceiul între oamenii civilizaţi. Doar beţivii şi barbarii beau vinul pur, şi asta îi face violenţi” (pag 67)

Din contră, astăzi, ne scandalizăm la fel de tare în faţa barbariei de a bea vinul spriţ. Francezii, însă, au cunoscut o lungă practică a vinului amestecat cu apă, obicei care, probabil că nu a dispărut nici în ziua de azi. Thierry Manoncourt, proprietarul domeniului Château Figeac, povestea că mama lui îşi bea Figeac-ul amestecat cu apă ! (pag 82)

Vinul cu aditivi

Grecii şi romanii nu cunoşteau calităţile antiseptice şi de conservare ale sulfului. Pentru a aromatiza şi conserva vinul ei foloseau apă de mare, sare, miere, măghiran, pelin, ţelină, schinduf şi mai ales, răşină. Toţi aceşti aditivi aveau ca rezultat camuflarea gustului intrinsec al vinului, aşa cum se întămplă azi cu utilizarea excesivă a lemnului (pag 83). De altfel, atât vinul pelin cât şi retsina s-au păstrat în uzul curent de zi cu zi, până în ziua de azi.

Statistici, China versus Franţa

Şi o informaţie interesantă despre consumul de vin la nivel global. Media consumului de vin pe cap de locuitor a scăzut progresiv în Franţa: 135 litri în 1965, 120 litri în 1970, 90 in 1980 şi un pic peste 50 în 2007 (pag 271).

În schimb, în Japonia, consumul de vin pe cap de locuitor a crescut de 20 de ori în ultimul sfert de secol. Datele anului 2005, arată un consum mediu pe cap de locuitor de 2 litri de vin pe an, în Japonia şi de 1 litru în China (pag 267).

P.S Un mic detaliu pentru care această carte chiar merită citită: potrivit lui Jean-Robert Pitte, măsurile care au sporit nemulţumirea parizienilor şi au declanşat scânteia Revoluţiei Franceze au fost creşterea preţului vinului şi a accizelor. Sympa, ne c’est pas ?

14 Comments

Filed under cărti despre vin

Prin Médoc, virtual

La intoarcerea din vacanta, m-am delectat cu o vizita virtuala in Médoc. Putina lume stie ca zona viticola din Bordeaux nu a fost dintotdeauna atat de celebra si ca a traversat vremuri tulburi: revolutia franceza, filoxera, razboaiele mondiale si o perioada de recolte mediocre in anii 60 – 70. Se spune ca in 1951, toti proprietarii de domenii din Médoc traiau din cu totul alte meserii, iar vinul era destinat prietenilor si consumului propriu. Vinurile de Bordeaux isi incep ascensiunea pe piata in anii 80, cand americanii incep sa fie interesati sa le cumpere. O evolutie care se accentueaza in 2000, cand aceste vinuri incep sa fie privite, asemeni operelor de arta, ca niste plasamente financiare.

« Crus Classés du Médoc, le long de la route des Châteaux » e o carte pe care orice iubitor de vin si-ar fi dorit s-o scrie. Dupa trei ani de documentare in Médoc, doi pasionati de vin, un grafician (Pierre le Hong) si un blogger (Éric Bernardin), scriu 200 de pagini care ilustreaza doar 4 kilometri de drum – celebrul D2 – de-a lungul caruia se afla unele dintre cele mai cunoscute podgorii din lume, din zonele cu apelatiuni de origine controlata Margaux, Saint-Julien, Pauillac si Saint-Estèphe, domenii clasate in 1855 – Première, second, troisième, quatrième si cinquième Grand Cru Classé.

Chiar daca nu-si propune in mod declarat, cartea e puternic centrata pe ideea ca vinul e expresia locului care il da nastere. Inainte de a porni catre fiecare podgorie in parte, avem sansa de a citi o istorie geologica a zonei Médoc, care expilca modul in care s-au format actualele terase ale raurilor Garonne si Gironde. Autorii acestui capitol sunt doi geologi, profesori la Universitatea din Bordeaux– Pierre Becheler si Jean-Pierre Tastet.

Asadar, abordarea porneste in primul rand de la terroir si incearca sa demonstreze prin descrierea amanuntita a degustarilor parcelare, din fiecare podgorie, aportul pe care structura geologica diferita o aduce vinului, dar si faptul ca fiecarui soi de strugure ii convine, pentru a ajunge usor la maturitate an de an, un anume tip de structura a solului, iar distributia soiurilor de struguri pe parcele trebuie sa tina cont de acest lucru.

Deosebit de interesante sunt si istoria fiecarui domeniu, detaliile arhitecturale ale cladirilor, etapele tehnologice prin care se produce vinul in fiecare podgorie, dar si schema de asamblare a soiurilor de struguri, diferita de la un domeniu la altul, si care in functie de recolta fiecarui an variaza intr-un procent de 1-10%. Interesant de remarcat ca in Médoc, toti producatorii clasati Cru Classé prezentati in aceasta carte produc vinuri (asamblaje) cu baza de cabernet sauvignon (45- 75%) si aport variabil de merlot si/sau cabernet franc, petit verdot si malbec. Un singur domeniu din cele 20 prezentate – Château Lascombes, prefera un asamblaj in care predomina merlot-ul (50 % merlot, 45% cabernet sauvignon si 5% petit verdot).

M-am intrebat mereu, in ce masura o carte despre podgorii, deosebit de utila unui pasionat de vin, poate sa fie si bine documentata, dar si scrisa intr-un stil care sa nu plictiseasca. Éric Bernardin a avut ideea de a prezenta aspecte diferite din fiecare podgorie si a avut sansa de a sta de vorba cu oameni pasionati de vin, ale caror ganduri dau viata cartii. Fabulos e interviu cu Anthony Barton – proprietarul domeniului Château Léoville –Barton, un exemplu unic de continuitate in Médoc (din 1826, cand a fost creat, timp de 184 de ani, domeniul a ramas in proprietatea familiei).

Cartea a aparut in librariile din Franta la sfarsitul anului trecut si costa cat o sticla de vin bun, 40 de euro…

PS. Blogul lui Éric Bernardin il puteti citi aici . Merita, cu atat mai mult cu cat, Éric e si un bucatar talentat.

7 Comments

Filed under cărti despre vin