Category Archives: degustări, călătorii la crame

Culesul roadei la Purcari

Când am acceptat invitația de a vizita podgoria Purcari nu credeam că o să mă plimb prin vie dis de dimineața ca să văd cum soarele ridică ceața de pe malurile Nistrului, dar mai ales nu mă așteptam să găsesc aici un wine resort occidental, cu spațiu de cazare, teren de tenis și lebede.

Chateau Purcari

Nistru în vale

saperavi

viile

Nu credeam nici că domnul Victor Bostan, CEO Purcari și Bostavan o să ne aștepte dis de dimineață cu taraf de lăutari, plăcinte și coniac, ca să ne arate personal viile și ca să gustăm împreună din soiurile de struguri pe care nu le găsim pe la noi – saperavi și rară neagră.

rară neagră

saperavi

frunză de rară neagră

Domnul Bostan prezentând premiile

Pentru mine, plăcintele moldovenești, taraful de lăutari, coniacul Bardar și strugurii gustați în vie – pinot gris, rară neagră și saperavi- sunt detaliile de care o să-mi aduc aminte cu cea mai mare plăcere. De altfel, la un moment dat am încercat un sentiment straniu de spațiu familiar și m-am crezut la Cetate cu Mircea Dinescu, domnul Bostan semănându-i foarte tare prin gestică, prezență și plăcerea evidentă de a primi oaspeți, lucru care nu poate fi învățat -helas- la nici o facultate de management.

echipa Purcari

fredom blend

Motivul vizitiei noastre la Purcari a fost lansarea unui nou vin – Fredoom blend, 2011. Asamblaj de vinuri provenind din bastardo (soi din Ucraina), rară neagră (soi din Moldova) și saperavi (soi din Georgia), acest vin s-a dorit a fi un manifest, un gest de susținere pentru teritoriile desprinse din U.R.S.S care își afirmă independența. Într-un fel, am văzut în el, mai mult decât un toast pentru libertate. Privind în jur în această Moldovă – atât de familiară mie și totuși diferită – m-am gândit că acest cupaj demonstrează într-un fel cât se poate de practic că identitatea nu se exprimă prin respingerea diferențelor, ci prin integrarea lor.

simpatica echipa a Ucrainei

simpatica echipa a Ucrainei

fetele la start

Vizitarea domeniului Purcari, a îmbrăcat forma unui concurs între echipe de bloggeri din Moldova, Ucraina și România, care au trecut prin toate etapele vinului, de la culegerea strugurilor, producerea mustului, vizitarea cramei și a pivnițelor, etichetare și ambalare, până la toasturi, cântece și degustarea vinului. A fost încă o ocazie de a constata cât de puțini participativi sunt românii la jocurile de echipă, și cât de greu se pornesc. Iar când se pornesc, vorba lui Coșbuc, sunt greu de oprit. Așa că ne-am luat revanșa sâmbătă noaptea la concertul Zdob și Zdub cu câte hore or fi încăput într-o oră și jumătate de recital.

în cramă

sala baricurilor

vinoteca

vinuri de colecție

Viile de la Purcari sunt plantate în cea mai mare parte în 2004, iar solul este argilos. În ceea ce privește vinurile, cel mai important mi s-a părut faptul că au un stil unitar, sunt bine definte și sunt toate de calitate (adică nu două cupaje excepționale și restul chifle). Pornind de la ideea că întotdeauna apreciezi mai mult ce nu ai acasă, mi-au plăcut în special, rara neagră și chardonnay-ul.

vinurile

Chardonnay-ul 2012, baricat 6 luni, este onctuos, dar și sec și crocant în același timp. La 28 de lei la hypermarket în România, e din punctul meu de vedere, un vin reușit. L-am și cumpărat și băut la întoarcerea în România, pentru întărirea primei impresii.

vechea etichetă

vechea etichetă

Cupajele – Alb de Purcari 2012, Roșu de Purcari 2010 și Negru de Purcari 2010 – sunt vinuri complexe, de gastronomie. Au fost mult mai expresive la masă împreună cu mâncarea și necesită aerare înainte de servire. Pe gustul meu este mai degrabă Roșu de Purcari, un cupaj mai auster, în stil bordolez, de cabernet, malbec și merlot, care mi s-a părut cel mai bun de băut acum dintre cele trei. Dacă, însă ar trebui să le punctez, Negru de Purcari, cu al său saperavi, ar câștiga, printr-un plus de personalitate.

Per ansamblu, întregul eveniment a respirat bună-dispoziție și profesionalism. Echipa de la Purcari mi-a lăsat impresia unor oameni pasionați de ceea ce fac, cu care îți face plăcere să stai alături și la distracție și la muncă. Bravo lor!

P.S: Mai multe despre eveniment puteți citi pe blogul lui George și al lui Dan

10 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame

La crame în Dealu Mare

Îmi place să cred că activitatea de căpătâi a oricărui pasionat de vin ar trebui să fie călătoria la cramă. Numai aici se poate construi aceea relaţie specială între energia locului, vinificator şi băutorul de vin, o legătură emoțională, de încredere, care oferă mai apoi o perspectivă diferită asupra vinului. Şi chiar şi atunci când se întâmplă, inevitabil, să nu fii pe aceeaşi lungime de undă cu cel care îţi povesteşte vinul, faptul de a vedea cu ochii tăi şi de a evalua după propriile criterii asigură acea transparenţa a informaţiei pe care nici o degustare ultra-elaborată nu o poate oferi.

Şi mai e ceva. Viile locuiesc în peisaje atinse de graţia divină care au în viziunea mea, o energie specială menită să aducă ochiului lumină şi sufletului pace. Ar fi păcat să le ocoliţi.

peisaj vadu săpat

licorna7

În această vacanţă, am profitat de proiectul Crame România, pentru a vedea o parte din cramele la care n-am ajuns până acum.

crame

Bucureştenii vor fi uimiţi poate să afle că la mai puţin de două ore de oraşul lor, podgoria Dealu Mare este o excelentă destinaţie de week-end. Investiţiile în această zonă sunt imense, dacă e să ne gândim doar la cele 6 milioane de euro cheltuite pentru crama cea nouă, de 5300 de metri pătraţi, de la Budureasca.

budureasca - crama noua

sala baricurilor la Budureasca

Până să ajung să vizitez zona nu am realizat cât de întinse sunt suprafeţele plantate cu viţă în Dealu Mare:  S.E.R.V.E are 54 de hectare, DAVINO 68 de hectare, Lacerta 80 de hectare, Basilescu aproximativ 100 de hectare, Domeniile Dealu Mare Urlaţi 100 de hectare, Budureasca 275 de hectare. Chiar şi proaspăt apăruta Licorna Winehouse cu cele 22 de hectare n-ar putea fi considerată în mod normal, o cramă mică.

licorna winehouse

Crama Licorna are o poveste simpatică, menită să o individualizeze în peisajul zonei. În 1909, Nicolae Nicolau hotărăşte să îşi facă o cramă la Vadu Săpat în urma unui vis în care îi apare Constantin Brâncoveanu – printre altele şi un bogat proprietar de vii şi iubitor de vin-  care îi porunceşte: „să ridici o cramă unde să faci un vin închis la culoare precum acest cocoş negru, pe care ţi-l dăruiesc”. Cel puţin în acest mod a justificat Nicolae această investiţie soţiei sale, Elena. Crama ar fi trebuit să poarte numele de Cocoşul Negru, dacă din păcate, boierii şi cocoşii nu ar fi dispărut, treptat, înghiţiţi de vremurile tulburi. Astăzi brandul Galo Nero impune anumite restricţii de utilizare a numelui şi din acest motiv Cocoşul negru s-a transformat în inorog, un animal fantastic, simbol al purităţii şi al curăţeniei sufleteşti. Un nume exotic, dar de bun augur pentru un nou început.

licorna- viile

licorna -din cramă

Zona Dealu Mare are şansa să devină încet, încet, raiul turismului oenologic românesc, dar acest lucru depinde şi de frecvenţa cu care vor apare în piaţa vinului şi cramele mici, de familie, şi pensiunile şi proiectele specifice care vor atrage mai mulţi oameni în zonă. Sper că  acest lucru se va întâmpla în următorii ani suficient de repede ca generaţia mea să apuce să se laude şi cu noi destinaţii de week-end…

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Aux vignerons de la France, la patrie reconnaissante

Oricine vrea să înţeleagă ce înseamnă vinul în Franţa nu trebuie decât să viziteze un salon al vinificatorilor independenţi. Acest tip de târg, cu vânzare directă către publicul larg, se organizează periodic (primăvara şi toamna) în marile oraşe ale Franţei. Asociaţia vinificatorilor independenţi are 7000 de membri, iar la salonul de la Paris se adună în jur de 1000 de expozanţi. Spre deosebire de târgurile destinate profesioniştilor, la acest salon expozanţii nu sunt aşezaţi pe regiuni, ci aleator, în aşa fel încât fiecare are vecini din alte zone ale Franţei.

salon

salon3

salon2

salon1

Trei lucruri m-au impresionat la acest salon, organizat la Paris, între 28 noiembrie şi 2 decembrie:

–    Nivelul de calitate al vinurilor ( nu am degustat niciun vin despre care aş fi putut spune că e de nebăut);

–    Discursul producătorului (şi expresivitatea mâinilor de muncitor în vie), care era centrat pe tipul de preparat culinar potrivit pentru vinurile sale;

–    Afluenţa publicului, (în condiţiile în care intrarea se făcea în principal pe bază de invitaţie, şi nu pe bază de bilet de intrare).

salon7

salon9

salon6

Am avut ocazia să vorbesc despre România mai mult decât m-am aşteptat. La cafeteria salonului m-am aşezat la masă cu o familie de francezi, care mi-au oferit scaunul  rămas liber la masa lor. Bunicul, venit să-şi cumpere vinurile preferate era însoţit de fiică şi ginere. Ginerele m-a întrebat despre Facultatea de Medicină de la Iaşi, pe care o prospecta pentru studiile copilului adolescent. Bunicul mi-a ofeit invitaţiile cu care am intrat la salon în zilele ce au urmat şi mi-a recomandat să încerc un vin tradiţional: Clairette de Die. Ceea ce am şi făcut.

salon5

Doctorii români au rămas subiectul preferat şi în a doua zi. La un stand din Lalande-de-Pomerol, un viticultor mi-a povestit despre soţia lui româncă şi de schimbul de experienţă din toamna acestui an când a vinificat la Cotnari, fetească neagră şi merlot. Mi-a mai spus şi că în regiunea lui, unul din patru medici e român, „o adevărată invazie”.

Degustând un colombard din Gascogne am aflat şi că cel mai bogat om de afaceri local e regele terenurilor cerealiere din România. Și cine ştie ce aş mai fi aflat dacă aş fi putut să degust toate vinurile.

salon10

Francezii se plâng că preţul vinului a crescut enorm, mai ales după cei doi ani consideraţi foarte buni în Bordeaux – 2009 şi 2010. I-am invitat pe toţi să vină să vadă preţurile din România…

4 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame

Un gentelman: Herr Riesling

Aseară am deschis ultima sticlă de riesling de la Von Schubert, achizitionată în periplul nostru prin Mosel şi odată cu aromele inconfundabile ale Rieslingului de Rhin s-a revărsat şi sacul amintirilor. Tare mă tem că sacul ăsta e scufundat de tot în riesling şi că mă va însoţi mult timp, dar la drept vorbind nici nu mi-aş dori vreo altă aromă dacă aş vrea să-mi parfumez dulapul.

Am nimerit în vizită la Maximin Grünhaus Schlosskellerei C von Schubert chiar în prima noastră zi în Mosel şi n-aş putea spune ce anume m-a impresionat mai tare: incredibila modestie a cramei sau fabuloasa bogăţie a vinurilor deschise (printre care un Riesling Auslese din 1996 si un eiswein). A fost o bizară întâlnire cu doi gentelmeni: rieslingul von Schubert şi Dr. Carl von Schubert, a cincea generaţie a familiei la conducerea cramei, (despre care se spune că este atestată din secolul X).

A fost printre puţinii care ne-au permis să ne băgăm nasurile printre butoiaiele din cramă. Cam toate rieslingurile pe care le produce von Schubert sunt vinuri cu fermentaţie spontană în baricuri de stejar şi cu ceva grame de zahăr rezidual, şi mi-au rămas în memorie ca unele dintre cele mai seducătoare rieslinguri din Mosel.  De altfel, domnul Von Schubert are o diplomă de doctorat „the economy of viticulture on steep slopes” despre viticultura pe pante abrupte, aşa cum sunt cele de pe care îşi culege strugurii.

Din nesfârşitele şi inevitabilele comparaţii între ce înseamnă să fii viticultor în Germania şi ce înseamna să fii viticultor în România, şi cât de scump/ieftin e preţul vinului, ne-am ales cu o poveste, care în ceea ce mă priveşte, îi vă însoţi de acum încolo sticlele de vin: „la mise en bouteille au camion au château”. Dacă în România legislaţia prevede că fiecare cramă trebuie să achiziţioneze o linie de îmbuteliere proprie ca să poată funcţiona şi vinde vin, în Germania acest lucru nu este obligatoriu. Cramele medii şi mici apelează atunci când este necesar, prin programare prealabilă, la un furnizor de servicii care se deplasează printre viile din Mosel cu linia de îmbuteleiere în camion. „la mise en bouteille au camion au château”, a concluzionat von Schubert, însoţit de hohotul nostru spontan de râs. După care a adăugat cu mirare: “mais vous parlez français ?!”

Da, mi-am şoptit atunci în barbă, cu franceza ne descurcăm, cu legislaţia mai aşteptăm.

13 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

Cum ne vom aminti de Jidvei ?

Invitaţia de a vizita podgoria Jidvei m-a purtat într-un subit itinerariu nostalgic al anilor de liceu până la prima mea beţie cu Muscat Ottonel demidulce de la Jidvei. A fost o beţie cruntă care s-a lăsat cu prieteni pe viaţă, dar şi cu o îndelungată alergie la soiuri aromate de tipul muscat şi tămâioasă. Aceste amintiri, cu parfum parcă dintr-o altă viaţă, s-au oglindit, în mod ironic, în vinul ce mi-a plăcut cel mai tare dintre toate cele pe care le-am degustat la Jidvei: Ana muscat ottonel 2011, vinificat în sec.

muscat ottonel

riesling, riesling uber alles

in crama Jidvei cu Ioan Buia

tehnologia

Dan Corbean si anii de acasa ai viţei

Au fost două zile cu program alert în care, împreună cu Răzvan Avram, George Mitea, Ciprian Haret şi Mihai Vasile am avut ocazia să vedem câteva plantaţii de muscat ottonel, gewurtztraminer, riesling de Rhin şi fetească regală, din cele 2000 de hectare pe care le deţine Jidvei. Am vizitat cramele şi facilităţile de producţie de la Blaj, Jidvei şi Bălcaciu (vin spumant şi vinars), pepiniera de puieţi de viţă şi mai ales mica bijuterie a Jidveiului – Castelul Bethlen Haller din Cetatea de Baltă.

În ciuda faptului că aici a funcţionat ani de zile crama de şampanie Jidvei, castelul este frumos restaurat, şi a păstrat multe din elementele originale – printre care una din scările din lemn de la 1560 care urcă în spirală până în podul castelului.

Mi-a făcut deosebită plăcere să constat că o parte din simbolurile locului au fost preluate pe etichetele sticlelor Jidvei. Pe lângă imaginea castelului Bethlen Haller devenită siglă, puţină lume ştie, de exemplu, că eticheta gamei Jidvei Tezaur are un superb detaliu grafic preluat de pe clopotul bisericii săseşti din Bălcaciu: un dragon cu cap de femeie, struguri la urechi şi coada din vrejuri de viţă, care atestă legătura ritualică a acestor locuri cu vinul.

detaliu de pe clopotul bisericii săseşti din Bălcaciu, datat 1620; @ Jidvei

biserica din Bălcaciu

Seara s-a încheiat cu surprizele pregătite de domnul Ioan Buia, directorul şi oenologul complexului de vinificare de la Jidvei: riesling de Rhin 2009, Icewine 2011(din gewurtztraminer), muscat ottonel 2011, feteasca regala 2009 si un excelent spumant extra-brut (1,9 gr  zahar/l), Romantine alb 2010. În paranteză fie spus, numele gamei „Romantine” nu mi se pare inspirat, căci nu prea are legatură cu ceea ce e în sticlă: un vin spumant elegant şi crocant „care ar fi capabil să facă să meargă şi un olog”.

Pe lângă plăcerea de a bea soiuri tradiţionale din Târnave – gewurtztraminer, riesling de Rhin, neuburger, pinot gris – soiuri pe care cred că Jidvei ar trebui să le promoveze mai mult – am fost impresionată de simplitatea şi prietenia cu care ne-au înconjurat oamenii locului. Îţi creşte inima când vezi cu câtă pasiune vorbesc inginerii şi tehnologii de aici despre meseria lor. Iar acest fapt este foarte important, pentru că miza investiţiei de la Jidvei nu sunt vinurile medaliate – care au fost şi vor mai fi – ci conservarea unui patrimoniu şi a unei comunităţi, precum şi felul în care generaţiile care vin îşi vor aminti de Jidvei.

15 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, vinuri româneşti

Markus Molitor, 500 de ani de experienţă cu riesling

Cel mai uimitor lucru pe care îl poate trăi în Mosel, un băutor de vin din România – o ţară unde podgoriile se numără cu suta de hectare şi vinurile (ca şi berile) cam seamănă între ele – e senzaţia stranie a diversităţii unor vinuri făcute din acelaşi soi de strugure. De fapt, în Mosel, ca şi în Alsacia, nu am văzut alt tip de vin decât cel făcut dintr-un singur soi de strugure şi niciun riesling din cele degustate la cele 8 crame vizitate nu semăna cu cel al vecinilor. Lecţia pe care oricine o poate învăţa în Mosel – cum să ajungi la diversitatea maximă prin simplitatea extremă – am înţeles-o, culmea, abia când am vizitat poate, una dintre cele mai comerciale crame din partea locului:  Markus Molitor.

Când doamna Markus Molitor, cea care ne-a prezentat vinurile cramei, ne-a povestit că sunt cea mai mare cramă de pe Mosel cu cele aproape 42 de hectare pe care le deţin, am catadicsit-o cu o privire plină de neîncredere. După ce a adăugat că  Markus Molitor produce 50 de etichete diferite într-un an, din 95% riesling şi restul de 5% Pinot noir (Spätburgunder) şi Pinot blanc (Weissburgunder) am început să caut în ochii ei scânteia nebuniei. Noroc că prejudecăţile mele au fost repede înecate în vinul de deschidere, un excelent Pinot Noir 2007 Graacher Himmelreich, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai bune vinuri pe care Markus Molitor le face.

Au urmat vreo 13 rieslinguri, din ani diferiţi, secetoşi sau ploioşi, ani cu fermentaţie spontană perfectă şi ani cu drojdii selecţionate. Ni s-au povestit caracteristicile fiecărui an şi cum au influenţat acestea fiecare producţie în parte. De exemplu, 2003 a fost un an foarte cald şi secetos, cu rieslinguri lipsite de aciditate, în schimb 2007 a fost un an cu o fermentaţie spontană perfectă şi reislinguri extrem de bune. Iar 2010 e considerat unul din cei mai buni ani din ultimii zeci de ani, cu vinuri, ni s-a spus, cu capacitate de îmbătrânire de 30 de ani.

Am avut ocazia să degustăm şi un auslese din 2002, deschis de 3 săptămâni, care se prezenta impecabil. Am ştiut acest lucru pentru că peste tot pe unde am fost în Mosel, am văzut că se obişnuieşte să se scrie pe etichetă data când sticla de la degustare a fost deschisă. Am întrebat dacă e adevarat că aşa cum arată data de pe etichetă vinul e deschis în urmă cu 3 săptămâni, şi ni s-a spus că un riesling bine făcut rezistă în sticla deschisă, afară la aer, fără probleme, mai multe săptămâni. De altfel, Markus Molitor încurajează aerarea rieslingurilor lor tinere, (în special auslese si spätlese) şi nu recomandă folosirea pompei de vacum pentru a elimina aerul din sticlele deschise.

La întoarcerea în România am avut curiozitatea să arunc o privire pe site-ul lor  şi am aflat că Weingut Markus Molitor e o afacere de familie de opt generaţii şi că viile sunt împărţite în suprafeţe foarte mici, cele mai multe nu depăşesc un hectar, dar se cunosc cu precizie caracteristicile pe care vinul din fiecare parcelă le dezvoltă.

Intuiţia mi-a şoptit că secretul acestei incredibile diversităţi a rieslingului de rhin se ascunde şi în respectul cu care proprietarii de crame din Mosel vorbesc unul despre altul, ca nişte oameni care sunt acolo de 500 de ani şi au de gând să fie tot acolo şi în viitorii 500. Şi cred că dincolo de orice altceva, pe acest sentiment se bazează performanţa sistemului german.

9 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

În ţara aspră şi minunată a rieslingului de Rhin

Când deschid o sticlă de riesling bun, mă simt învâluită în mirosul vîntului şi al pământului, al ardeziei încinse de soare şi al brizei răcoroase, care se îmbină, se contopesc parcă, într-un fulgurant moment de armonie universală. Am mai trăit senzaţia asta, în adolescenţă, când urcam pe munte, şi acum ştiu că ea are mirosul inegalabil al rieslingului de Rhin.

În Mosel, viticultorii au calităţi de alpinişti şi sunt animaţi de o mare dragoste pentru vinul pe care îl fac. Ai putea chiar să-i consideri un pic nebuni, dacă te uiţi la viile care cresc în pantă, unele înclinate şi la 70 de grade, până sus de tot, în vârf. Privind peste tot în jur nu prea vezi terenuri necultivate, şi începi să înţelegi cât de mult preţuieşte pământul atunci când nu ai, şi cât de multă muncă poate presupune un simplu pahar de vin. Şirurile nesfărşite de vii plantate pe văi neprimitoare m-au facut să mă gândesc că, noi, românii, ar trebui să fim un pic mai recunoscători faţă de ţara, atât de roditoare, în care ne-am născut şi ar trebui să ne exprimăm această recunoştinţă şi prin fapte.

Una dintre cele mai plăcute vizite din călătoria noastră a fost cea de la Weingut Laurentiushof, unde familia Franzen-Martiny cultivă vie pe unele dintre cele mai abrupte pante din Europa (70 de grade).

Am fost surprinşi şi ne-am simţit răsfăţaţi de propunerea gazdei noastre de a urca cu trenuleţul în vie, o instalaţie care deşi arăta ca o jucărie s-a dovedit trainică, fără să ne răpească însă doza de adrenalină care a făcut şi mai plăcută degustarea vinului direct în vie.

Caracteristic pentru Mosel e un tip special de tăiere şi legare a viţei, diferit de cel clasic, să-i spunem franţuzesc. Nemţii curbează ramurile butucului viţei şi le leagă într-o formă ce seamănă cu o inimă.

Pentru că e un tratament delicat, care  trebuie făcut cu atenţie pentru a nu traumatiza viţa, e din ce în ce mai puţin folosit, în lipsa forţei de muncă calificate. Se spune că, în această poziţie de inimă, seva viţei circulă uniform şi toţi strugurii au astfel şanse egale de a ajunge la maturitate deplină. Dar mie îmi place să cred că e, de fapt, inima primului viticultor care a trecut prin Bremm, a plantat vie şi n-a mai putut să plece.

De altfel, de acolo de sus, am privit Moselul printr-un pahar de riesling şi într-o clipă de reverie m-am întrebat dacă, de fapt, nu cumva tot ce curge în vale e riesling şi noi habar n-avem. Pentru că altfel e greu să-ţi explici starea de graţie în care trăiesc aceşti oameni care le permite să-ţi ofere o sticlă de vin bun la preţul de 8,5 euro.

6 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

O floare rară şi un blind tasting legendar

Rieslingul are patru feţe: trocken, feinherb, fruchtig şi edelsüss, ne-a spus de la bun început Christian Tyrell, proprietarul domeniului Weingut Karthäuserhof, prima cramă pe care am vizitat-o în periplu nostru prin Mosel.

@ lovewine.ro

Orice călătorie te îmbogăţeşte pentru că e distrugătoare de prejudecăţi şi evidenţiază cât de mică e distanţa care te separă de cel care, totuşi, nu îţi vorbeşte limba sau nu îţi cunoaşte ţara, iar o săptămână în Mosel mi-a arătat cât de puţin îţi trebuie ca să faci un vin bun şi m-a pus serios pe gânduri.

Vinului german i se reproşează eticheta complicată, clasificările stufoase şi un anume elitism. Proprietarii de crame – cele mai multe afaceri de familie de mai bine de 400 de ani – preferă să stea acasă şi să-şi lucreze singuri via şi sunt mai puţin dornici să străbată lumea povestind despre cât de bun e vinul lor. E unul din motivele pentru care rieslingul german nu a devenit “un fenomen planetar”, ca Bordeaux sau Chablis. Pe de altă parte, după ce le guşti vinurile, nu poţi decât să te bucuri că nemţii nu au dat niciun pas înapoi în a-şi face vinul aşa cum ştiu ei mai bine, cu tot cu clasificările care le sunt proprii.

Cel mai important lucru pe care l-am înţeles de la Christian Tyrell, ca şi de la ceilalţi producători pe care i-am vizitat, e că, de fapt, felul în care clasificăm noi vinul (sec între 2- 4 grame/ litru, demi-sec 4-12 grame, demi-dulce 12 – 50 grame şi dulce peste 50 de grame) e simplist şi născător de confuzii. În cazul rieslingului german, nu se acordă mare atenţie cantităţii de zahăr rezidual din vin, ci se caută un echilibru între aciditate şi zahărul rezidual. Din acest motiv, un riesling german trocken, pe care noi îl traducem prin “sec”, nu va avea 2-4 grame zahăr rezidual, ci, în funcţie de condiţiile fiecărui an de recoltă, va avea un gramaj de zahăr rezidual corelat cu nivelul acidităţii din strugure în acel an. Astfel un riesling trocken poate avea până la 9 grame de zahăr la litru şi, foarte rar o sa aibă 2 grame de zahăr – adică să fie sec după cum am învăţat noi – pentru că din cauza acidităţii foarte mari va fi de nebăut. De altfel, acum am avut ocazia unei experienţe extraordinare, să degust vinuri dulci (edelsüss) care aveau 100 de grame de zahăr rezidual şi o aciditate atât de mare, încât îţi lăsau senzaţia că au cel mult 50 de grame.

Unicitatea rieslingului de rhin stă tocmai în acest echilibru între o incredibilă aciditate, care îi scoate în evidenţă mineralitatea specifică, şi zahărul rezidual care îi potenţează aromele.

Despre sistemul de clasificare al rieslingului german şi cum se citeşte eticheta vinului, am mai scris aici.

@ lovewine.ro

Revenind la Weingut Karthäuserhof, Christian Tyrell ne-a regalat şi cu o poveste fără egal, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune pe care mi le-a povestit vreodată un producător. Crama Karthäuserhof are o etichetă specifică, o bandă pe gâtul sticlei. L-am întrebat de unde a pornit această idee şi ne-a povestit cum pe vremea stră-bunicului său s-a organizat la cramă un mare banchet. Sticlele au fost scoase din pivniţă şi puse la răcit în vase cu gheaţă. Toate bune şi frumoase, dar când să fie aduse la masă în ordinea prestabilită, s-a constatat că etichetele s-au desprins de pe sticle făcându-le de nerecunoscut. În amintirea acelui blind tasting istoric eticheta a rămas plasată doar pe gâtul sticlei.

@ Nicusor Cazan

Prinsă în mirajul poveştii, parcă şi vedeam mulţimea de pătrăţele ude care pluteau în havuzul din curte, purtând pe ele nume şi ani legendari, şi am oftat înciudată…

@ lovewine.ro

2 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă, tot ce trebuie să ştii despre vin

Verticala de week-end in Bessa Valley

In Valea Bessi-lor vantul mi-a soptit: „Pe fata asta ciudata, fiica de rege get si de dansatoare tataroaica, eu o cunosc de pe vremea cand mergea cu picioarele goale prin tarana”.

Relieful Bulgariei are acest farmec aparte, de a te impregna cu senzatia teleportarii intr-un spatiu straniu si in acelasi timp familiar, pentru care ti-ar fi trebuit zile intregi de calatorie, dar pentru care n-ai batut chiar atata drum, caci acest spatiu determina, in primul rand, o calatorie intima, catre tine insuti.

Acum, dupa ce am vazut podgoria de la Aliman si pe cea de la Bessa Valley, il banuiesc pe Marc Dvorkin, ca asemeni unui druid celt, detine stiinta de a alege locuri cu potential magic, locuri in care tarana musteste de trecutul cel fara de nici o granita si de oasele calatorilor care nu cunosc alta frontiera decat linia orizontului. Il banuiesc de o relatie speciala cu senzualitatea si violenta teritoriului dionisiac.

Si tot la trecerea granitei, am realizat ca, din cand in cand, de ziua ta, Politia Romana te sarbatoreste prin suprimarea identitatii. Un cadou plin de umor, din cauza caruia l-am debarcat pe Razvan Jurca in vama Ruse. Dar, 10 ore mai tarziu, la sfarsitul petrecerii de la Bessa Valley aveam sa ne intalnim, plini de uimire, cu acelasi Razvan, aureolata de gloria unei identitati reinoite si a libertatii de a calatori care nu cunoaste granite.

Urmarind soarele care cobora scaldand Bessa Valley in culoarea mierii, am degustat, direct din baric, vinuri din recolta 2010: merlot (rotunjimi si textura), petit verdot (explozie naravasa de tanini ca praful de pusca invaluiti in miresme de violete) si syrah (condimente, dulceata si culoare). Degustarea comparativa a celor trei vinuri tinute cate 3 luni in baricuri de stejar noi, a scos in evidenta lupta diferita a fiecarui soi de strugure cu lemnul. Daca merlotul se lasase deja cucerit si invaluit in arome splendide de torefactie, cafea, vanilie si ciocolata, petit verdot-ul era in plina razvratire si eclipsa cu notele de condimente orice incercare a lemnului de a se impune. Merlotul, invins, era aproape gata de baut, petit verdotul iti incleia gatul cu cei mai verzi tanini pe care i-am gustat vreodata.

Sarbatorirea celor 10 ani ai podgoriei Enira, mi-a oferit ocazia nesperata de a incropi ad-hoc o verticala Enira Reserva. De la o Enira Reserva 2009, extrem de fructoasa cu arome de dulceturi invaluitoare, trecand prin Enira Reserva 2008, sobra, inchisa, dar cu deja ceva note de piele si fum, si Enira Reserva 2007, ajunsa in varful ei maxim, pana la Enira Reserva 2005, foarte concentrata, extractiva si picanta, aproape amarone, seara s-a lasat deosebit de agreabil in Bessa Valley.

Cat despre podgoria de la Aliman, am aflat cu aceasta ocazie ca in aceasta toamna se va culege prima recolta de feteasca neagra. Sunt tare curioasa ce va reusi sa faca Marc Dvorkin  cu acest soi nou din portofoliu sau.

7 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame

La vie, pe dealurile Dragasanilor

Cine a privit macar o data apa Oltului de pe dealurile Dragasanilor, stie ca frumusetea poate fi sorbita precum vinul. Iar cine o soarbe se imbata si ramane prins in navoadele locului ca o gaza in chihlimbar.

Vizita la Cramele Stirbey mi-a prilejuit descoperirea unui loc cu un farmec aparte. Cum urci dealul abrupt, dintre viile nesfarsite rasare un conac mic si zvelt, pozitionat strategic in buza dealului, un punct de belvedere la valea Oltului.

Raluca si Oliver Bauer sunt gazde primitoare si dornice de oaspeti, chiar si cand apar pe neasteptate odata cu furtuna. Pe cand degustam noi mai abitir cramposie si feteasca, privind cum in vale, furtuna inspuma navalnic undele Oltului, se aude cioc-cioc la usa. Mirati, am descoperit un cuplu de austrieci, intr-o mana cu aparatul foto si in cealalta cu poza Cramei Stirbey printata de pe internet. Citisera despre crama si intrebau daca pot s-o viziteze. Si, desigur ca au fost poftiti la degustare…

Dintre vinurile degustate, m-au interesat in special Rosé-ul 2010 si Feteasca regala, genius loci, 2007.

Rosé-ul 2010, 100% cabernet sauvignon, e, cred, cel mai bun rosé de la Stirbey pe care l-am baut pana acum. In ceea ce ma priveste, are tot ceea ce pretind de la acest tip de vin: prospetime, aciditate, vitalitate. Dupa spusele lui Oliver, 2010 a fost un an cu un raport mai bun aciditate-alcool in strugure, ceea ce aduce vinurilor din aceasta recolta un plus de aciditate la o concentratie alcoolica normala.

Feteasca regala, genius loci, e opusul rosé-ului. Un vin complex, cu eleganta si structura pe care o dau fermentarea in baric, menit sa imbatrneasca in sticla. Cu siguranta, nu e genul de feteasca pe care o bei zilnic, si poate din acest motiv e un vin cu care te imprietenesti mai greu. Nu te cucereste de la prima vedere si in plus, mi s-a parut din categoria celor care au nevoie de aerare. Degustat dupa o zi de la deschidere, vinul era parca mult mai sprinten, mai echilibrat.  Cu o alta ocazie, am avut prilejul sa beau o feteasca regala 2003, facuta de Oliver Bauer si am fost uimita de potentialul acestui soi de strugure.

Daca un vin poate cuprinde in el frumusetea locului care ii da nastere, atunci vinurile Cramei Stirbey sunt expresia magnificei si lentei curgeri a Oltului in soare. As fi ramas zile intregi la crama ca sa beau vinurile lui Oliver Bauer, sa absorb energia locului si frumusetea peisajului.

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame