Category Archives: din istoria vinului românesc

Cine păstrează are…vinuri mai bune

Deși soiul românesc de strugure pe care îl prefer, atât pentru versatilitate cât și pentru profilul aromatic, este feteasca regală, crâmpoșia rămâne o sursă inepuizabilă de surprize, mai ales din punctul de vedere al calităților sale de vin de colecție. Am avut ocazia să gust de mai mult ori Crâmpoșie Selecționată din Drăgășani învechită la sticlă cinci și chiar nouă ani (Crâmposie Selectionată Stirbey 2003) și am fost plăcut surprinsă de echilibrul aromatic și finețea pe care acest vin considerat șprințar și frivol o capătă cu vârsta.

La început de an, ne-am delectat cu o sticlă de Crâmpoșie Selecționată Prince Stirbey 2017, alături de o supă de usturoi, o rețetă din Perigord.

Vinul se deschide cu arome discrete, florale, iar pe măsură ce se dezvoltă în pahar, apar aromele de prune albe și piersică și o notă ușor tostată de alună. Gustul este plin, echilibrat, păstrând aceleși arome de prune Mirabelle și alună, iar finalul este lung și suculent. Un vin echilibrat de o extraordinară finețe.

Este deosebit de interesant modul în care evoluează prin îmbătrânire crâmpoșia, căpătând corpolenţă, structură şi complexitate aromatică, dar păstrând aciditatea şi vioiciunea proprie soiului. Nu știu nici un alt soi românesc capabil de asemenea metamorfoze în beneficiul celui care are răbdare să îl păstreze, iar acest soi este cu atât mai surprinzător cu cât literatura de specialitate și folclorul îl consideră un soi umil care dă un vin de băut tânăr și eventual șpriț.

L-am băut cu plăcere, visând la sfârșitul pandemiei, la dealurile Drăgășaniului și la sărbătoarea de 1 mai la Stirbey la care Oliver Bauer să ne surprindă cu o degustare verticală de Crâmposie Selecționată.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, vinuri româneşti

Problema identității feteștii negre

Oricine are curiozitatea să alinieze într-o degustare, așa cum am făcut noi, la Daneza, patru sau mai multe vinuri din fetească neagră, o să constate că marea problemă a acestui soi este lipsa unui profil identitar. M-am tot gândit dacă aș putea să găsesc un singur adjectiv, nu două, care să poată defini o caracteristică tipică pe care cele 4 sticle aliniate la degustare să o aibă în comun. Dacă despre cabernet sauvignon putem spune că este un vin cu structură și tanini și aromă pregnantă de cafea, iar depre merlot că este catifelat și miroase inconfundabil a căpșuni, oare ce putem spune despre Feteasca neagră dacă ignorăm celebra aromă de prună afumată ? Eventual că este voluptoasă și frumoasă ca toate fetele din România.

degustare de feteasca

De ce merlotul sau cabernetul pot fi cu ușurință recunoscute într-o degustare, de orice consumator mai avizat și feteasca neagră nu, este după mine cea mai mare problemă a acestui soi românesc. O problemă care ține și de ipocrizia de a ridica în slăvi feteasca neagră ca soi tradițional în timp ce cele mai multe vinuri care se declară monosoi fetească neagră mai conțin și adaos, în cantități mici și deci nu obligatoriu de declarat confrom legii, de alte soiuri menite să facă vinul mai expresiv.

În acest context, deși nu este cel mai vechi brand de vin pe care îl produce S.E.R.V.E, Terra Romana Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 mi se pare vinul care a marcat punctul zero al evoluției feteștii negre ca vin monovarietal în zona viticolă Dealu Mare – zonă definitorie pentru feteasca neagră- și astă e motivul pentru care am vrut să îl degust după aproape 10 ani.

Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 este un asamblaj din vinuri de fetească neagră nebaricată și baricată, perioade diferite, 8 și 12 luni din recolta 2011. După aerare în pahar, vinul se deschide cu arome voluptoase de fructe coapte și ciocolată, este echilibrat, complex, cu corp rotund și o textură mătăsoasă, tanini bine integrați și un final mediu. La deshidere vinul are o ușoară tușă alcoolică, dar care dispare după aerare. Per total, un vin bun, foarte bine făcut care s-a păstrat impecabil.

Îmi doresc să fie mai multe vinuri din fetească neagră de calitatea acestui cuvee dar îmi imaginez că va fi nevoie de multă voință politică, atât la nivelul autorităților cât și la nivelul producătorilor pentru a defini caracteristicile soiului și a constui un profil ușor de identificat de către consumator și de asemenea, de a renunța la amestecul feteștii cu alte soiuri. Din păcate, în lipsa acestui execițiu de marketing, Feteasca neagră are toată șansele să rămână ca și până acum Fata Morgana a vinului românesc.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Cine păstrează are

Poate că dintre toate băuturile, vinul este fascinant mai ales pentru că el ne vorbește despre bunul nostru cel mai de preț, timpul. Poate că efortul oenologului de a face ca vinul să devină mai bun în timp nu este decât reflexia visului fiecăruia dintre noi de a deveni mai buni odată cu trecerea timpului. Vinul e oglinda efortului nostru de a fi mai buni, o băutură înzestrată cu aspirația umană de a ajunge la desăvârșire.

Îmi place să colecționez și să pun la păstrare recolte deosebite de vin românesc și să deschid periodic câte o sticlă pentru a vedea în ce stadiu se află vinul. Fac asta și pentru că mă consider oarecum martora istoriei moderne a vinului românesc. Am început să beau vinuri românești bune prin 2002 odată cu vinurile de la primele crame nou apărute S.E.R.V.E, Davino și apoi Stribey și am băut vinurile lor în toți acești ani. Primele vinuri bune îți rămân cel mai bine în memorie. Îmi amintesc și acum de sticla de Domaine Ceptura Rouge din 2002 de la Davino – nu mai sunt foarte sigură că se numea așa- , de Cuvee 2003 de la Stibey sau de Syrah 2003 de la Nachbil. Dar an de an, apar noi producători, iar pentru mine e un privilegiu să fac parte din și să scriu despre istoria vinului românesc.

După ce am scris despre Cuvee Überland 2007 și Cuvee Überland 2009, a venit rândul recoltei din 2011. Cuvee Überland 2011 se deschide cu o explozie aromatică de fructe coapte, vișine și rozmarin, iar pe măsură ce se aerează în pahar apar notele de fum, smochine, rooibos și ciocolată. Vinul e corpolent, rotund și cald ca o după amiază de toamnă târzie. Finalul vinului e mediu, liniar, în același registru de fructe confiate. Un vin cu o complexitate aromatică de invidiat, care se prezintă onorabil după 9 ani.

Leave a Comment

Filed under din istoria vinului românesc

Vin alb sec de calitate

Când citiți mențiunea “vin alb sec de calitate” pe eticheta unei sticle de vin vă așteptați să aveți în față un vin deosebit, de îmbâtrânire sau toată povestea vi se pare un slogan de marketing ? Aveți curaj să lăsați sticlele în pivniță și să le deschideți după 10 ani ? Ce așteptări avem de fapt de la vinul românesc ?

Îmi pun aceste întrebări de fiecare dată când reușesc să beau câte o sticlă de vin românesc mai vechi. Unele sunt crunte dezamăgiri, iar altele imense surprize. Spre deosebire de alte piețe cu tradiție, la noi vinurile vechi sunt greu de găsit în magazine, singura variantă viabilă pentru a te putea bucura de vinuri mai vechi de 3 ani este de a le păstra în pivnița proprie. Mărturisesc că nu aveam mari speranțe de la această sticlă de Mustoasă de Măderat 2010, pe care o țineam în pivniță. După 7 ani mă așteptam să capete nuanțe oxidative sau să fie descompusă.

Ei bine, vinul a fost neașteptat de bun. Deloc oxidativ, cu corp amplu, susținut de aciditate și cu un postgust lung floral. Vinul m-a surprins cu aromele de miere, polen  și iasomie, – tipice mai degrabă Rieslingului. Fără să fie un vin cu complexitate, mi s-a părut că are un potențial deosebit. Chiar îmi pare rău că am deschis-o și nu am mai păstrat-o câțiva ani.

Culmea e că Mustoasa de Măderat e considerată un soi care dă un vin leger, agreabil, de vară, de băut repede. Ca și în cazul Crîmpoșiei, mă tem că cei care au ajuns la această concluzie nu prea au avut ocazia să bea, vinuri vechi din aceste soiuri de strugure. Cred că merită să dați vinului o șansă să treacă proba timpului, mai ales dacă vreți să înțelegeți caracterul strugurelui. Și mă întreb dacă nu ar fi timpul să reconsiderăm sau să reconfirmăm experimentând ceea ce se spune despre soiurile românești.

3 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, vinuri româneşti

E vinul o marcă a identităţii româneşti ?

Avem puţine cărţi despre vin în România şi m-am întrebat adesea dacă motivul acestei tăceri e legat de faptul că vinul a fost mereu o prezenţă atât de comună în viaţa noastră încât pare că nu are nevoie de prea multe explicaţii. În noiembrie, la Gaudeamus, s-a lansat un studiu care îşi propune să urmărească relaţia românilor cu vinul aşa cum se reflectă ea în literatura noastră şi să demonstreze că vinul a fost şi este un produs identitar.

carte

Cartea e o culegere preţioasă de texte despre vin din operele scriitorilor români din epoca medievală până în timpurile moderne: Texte spumoase scrise de Dimitrie Cantemir despre obiceiul beţiei în societatea moldovenească a timpului său, poezii inedite pe care nu le-am studiat la şcoală, din poeţii toamnei (George Bacovia, Ion Pillat, Benjamin Fundoianu), dar şi de Nichita Stănescu, Radu Stanca, Leonid Dimov, Grigore Vieru şi un capitol întreg dedicat vinului de Drăgăşani. E interesant, de altfel, de remarcat că numele cel mai des pomenite în literatura noastră sunt Cotnari şi Drăgăşani, şi ambele podgorii sunt menţionate pentru capacitatea de învechire a vinului pe care îl produc.

De altfel, acest capitol despre Drăgăşani mi-a plăcut cel mai tare, pentru că aduce o notă proaspătă şi personală celor 500 de pagini ale cărţii. Aflăm cu această ocazie că Lev Tolstoi îl degustă cu ocazia staţionării trupelor ruseşti la București, în 1877, și îl consemnează cu admiraţie în jurnalul său, iar Mihai Eminescu, cu o zi înaintea morţii ar fi spus, conform mărturiei lui George Călinescu: « Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant! »

Interesante sunt şi capitolele dedicate literaturii interbelice şi postbelice, dar, din păcate, cele dedicate evului mediu şi pașoptiștilor mi s-au părut mai puțin reușite. În dorinţa de a demonstra că vinul e o prezenţă de veacuri în spaţiul românesc, Răzvan Voncu recurge, în aceste capitole, la un demers istoric cu o interpretare, pe alocuri, mai mult ideologică decât literară, un demers care nu este susţinut de analiză, ci de afirmaţii cu caracter mult prea general.

Iată cum interpretează, de exemplu, ultima strofă din surprinzătorul poem al lui Constantin (Costache) Negruzzi, scris în 1853 şi intitulat “Eu sunt român”

“Eu sunt român, îmi place ţara mea.

La masă beau adese vin străin,

Tocai, bordo, şampanie iubesc,

Iar mai ales prefer vinul de Rhin,

Dacă nu am cotnar şi odobesc;

Când însă, am deşert pline pahare,

Apoi încep să cânt vreo manea

Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!

Eu sunt roman, mi-e dragă ţara mea.

Cu observaţia că la 1853 când e datat poemul, manea însemna un cântec tărăgănat de jale, iar nu ce înseamnă azi, remarcăm cu usurinţă rolul identitar pe care Negruzzi îl acordă vinului. Vin egal românitate, între trei mari imperii care înseamnă fiecare o altă civilizaţie a berii, a vodcii şi respectiv, a abstinenţei. Nu se poate spune că scriitorilor paşoptişti le lipseşte cu desăvârşire subtilitatea.” [1]

Am o mare admiraţie pentru Costache Negruzzi şi un mare regret că frumoasa lui nuvelă „O alergare de cai” (1857) nu se studiază la şcoală. Dacă ţinem seama de această povestire plină de autoironie şi de umor şi de persoana scriitorului, un boier luminat cu vederi liberale şi susţinător al paşoptismului, eu aş interpreta, mai degrabă, acest poem în cheie ludică.

În primul rând, e de remarcat faptul că Negruzzi e un cunoscător al vinurilor şi versurile lui lasă să se înţeleagă că preferă vinul bun indiferent dacă acesta provine din podgoriile Moldovei, ale Franţei sau ale Austro-Ungariei. O interpretare în registru mai grav ar avea în vedere şi o critică la adresa pasivităţii românilor, a resemnării în faţa sorţii, a atitudinii lor hedoniste. Pe de altă parte, deşi implicat politic ca toţi boierii generaţiei sale, Costache Negruzzi nu a participat activ la revoluţia de la 1848. În fine, am putea vedea poemul şi ca o zeflemea la adresa tuturor clişeelor prin care obişnuim să ne definim românitatea: ospitalitate, femei frumoase, vin bun, versus şosele stricate/absente şi instabilitate politică, iar valoarea lui stă tocmai în farmecul multiplei interpretări.

Cât despre cele “trei mari imperii”, dacă anumite tipuri de băuturi pot fi caracteristice anumitor grupuri sociale sau anumitor etnii, ele nu vor putea fi niciodată echivalate imperiilor. Nu mi-aş putea imagina vreodată o structură multietnică cum era Imperiul Otoman, cu greci, turci, armeni, bulgari, evrei, etc. drept un imperiul al abstinenţei.

Un alt punct sensibil al cărţii este şi faptul că autorul, specialist în literatură, nu e pe teren ferm atunci când vorbeşte despre lumea vinului. Printre altele, avem ocazia să citim că Negru de Drăgăşani este un soi prefiloxeric [2], că “prima calitate a vinului nu este gustul, cum cred neofiţii, ci mirosul, care reprezintă 70% din scorul pe care îl primeşte un sortiment degustat” [3], etc. Toate aceste informaţii eronate, care se datorează şi lipsei cărţilor de specialitate din librării, ar fi fost totuşi uşor de corectat, de către un specialist oenolog.

Cu toate micile defecte, această carte este cât se poate de binevenită, mai ales pentru efortul de a strânge laolaltă minunatele texte despre vin. Până la urmă, acestea oferă cititorului în primul rând plăcere, interpretarea ca şi vinul fiind pe măsura gustului propriu.

“Vei reciti poeţii iubiţi la vatra ta,

Şi-n serile de iarnă tihnit vei aştepta,

Din must – vin clar, din suflet – vers limpede să dea.”(Ion Pillat, Ghenar.)

 

[1] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 129

[2] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 272

[3] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 225

2 Comments

Filed under cărti despre vin, din istoria vinului românesc

2003, a fost sau n-a fost ?

Dacă aş fi ştiut că voi bea, peste zece ani, atât de multe vinuri româneşti bune din 2003, aş fi fost mai atentă ca să îmi pot aminti cum a fost, de fapt, acest an. Despre 2003 se spune că ar fi fost un an arid, nu prea potrivit pentru a candida la titulatura de „an foarte bun pentru vin”. (Despre ce înseamnă un an bun pentru vin aici). În ciuda acestui lucru, din 2003 au supravieţuit vinuri româneşti, aş îndrăzni să spun remarcabile – atât din punct de vedere al tinereţii pe care o afişează, cât şi pentru faptul că nu provin doar dintr-o singură podgorie, ci din toate zonele ţării de la Beltiug până la Dealu Mare, Zoreşti şi Drăgăşani.

Primul pe lista descoperirilor a fost Syrah 2003 de la Nachbil, un vin elegant, echilibrat, cu aciditate bună şi arome condimentate: piper, scortişoară, cuişoare. La ultima degustare din februarie, vinul a fost mai închis cu tonuri mature de fruct şi fum.

syrah-nachbil

Apoi am descoperit Cuvee 2003 Pince Stirbey, (Negru de Drăgăşani 55% şi Novac 45%), un vin intens, cu o expresivitate asemănătoare însoritului Languedoc- ulei de măsline, fruct şi condimente -şi cu alcool (16%!) perfect integrat. Un vin tânăr, într-o formă excelentă, căruia i-am mai dat 10 ani.

cuvee2003

Săptămână trecută am deschis şi un Prince Matei 2003,  de la Vinarte, un merlot cu arome dulci şi gemoase, cu corp dens şi tanini mătăsoşi, care pe măsură ce se aerează, trece prin toate tonurile de cafea şi ciocolată, de la cafea crudă, la ciocolată cu lapte, şi ciocolată neagră cu mentă. Vinul e rotund în gust, echilibrat şi deşi mai are 2- 3 ani în faţă, cred că merită savurat acum.

matei 2003

Desigur, vinurile din 2003 reflectă destul de mult caracterul însorit al anului de recoltă, sunt intens colorate, corpolente şi au destul de multe grade alcoolice semn că în strugure s-a acumulat mult zahăr. Cu toate astea, după aproape zece ani, sunt echilibrate şi misterioase prin forţa lor vitală. Tare mi-aş fi dorit să fi fost mai multe…

4 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Cât costă să produci un litru de vin ?

Poveştile deosebit de interesante, bine camuflate în uitare, mă îndeamnă să răsfoiesc mai des prin documente ale istoriei viticulturii româneşti care au supravieţuit până la noi. De curând, am avut ocazia să cumpăr cele 12 numere din 1943 ale revistei “România viticolă”. În numărul din decembrie 1943, am descoperit un articol care dezbate problema costului real al vinului.

Cum se face calculul ?

Autorul ia ca punct de plecare o producţie medie de 2700 litri la hectar, respectiv 3780 kg struguri pentru vin, din podgoria Dealu Mare. Se iau în considerare cheltuielile de exploatare a unui hectar de vie (costul forţei de muncă, costul materialelor şi alte costuri, reprezentând taxe şi impozite), la care se adaugă costurile de amortizare ale investiţiei şi costurile specialiştilor:

  1. Cota de dobândă aferentă capitalului investit;
  2. Cota de dobândă aferentă capitalului de exploatare anuală;
  3. Cota de amortisment aferentă plantaţiei, clădirilor, vaselor, aparatelor şi instalaţiilor;
  4. Cota aferentă din plata salariilor specialiştilor.

Metoda utilizată pentru calculul acestor costuri porneşte de la preţul mediu, la zi, a unei proprietăţi aflată în plină producţie, aplicând apoi calculele pentru a afla dobânda cuvenită capitalului investit, cât şi stabilirea cotei de amortisment anual care se adaugă la preţul vinului. Preţul mediu al unui hectar de vie pe rod în Dealu Mare era, în 1943, aproximativ 900.000 lei (500.000 lei terenul şi 400.000 lei plantaţia), iar construcţiile şi aparatura din cramă şi pivniţă se ridicau în medie la 600.000 lei

Rezultă că în 1943, costul real al unui litru de vin produs era de 150.49 lei. Preţ la care nu se adaugă încă costul sticlei, al dopului, al etichetei, precum şi al eventualelor servicii de marketing.

Din păcate, autorul un precizează care era costul de vânzare al litrului de vin, dar dacă raportăm suma de 150 de lei la costul lucrărilor din vie din tabelul plata materialelor, ne dăm cu usurinţă seama ca acest cost este foarte mare. De altfel, din alte articole ale revistei am aflat că, în 1942, preţul mediu de cumpărare al unui litru de vin varia între 60 si 80 de lei.

Desigur, trebuie să luăm în considerare faptul că aceasta era situaţia într-un an de război, an în care moneda s-a devalorizat foarte tare. Mă întreb însă care este preţul real al unui litru de vin astăzi. Cred că ar fi interesant să facem acest calcul.

11 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Un eveniment indelung asteptat

Ma bucur in mod special de ocaziile pe care acest blog mi le ofera de a insoti vinul bun cu oameni deosebiti si ambianta inspirata. Din acest punct de vedere, initiativa Stirbey de a expune, reclame si caricaturi cu vinuri Stirbey aparute la inceputul secolului XX, in revista satirica “Furnica”, e un eveniment pe care il asteptam de mult timp.

Baroana Ileana Kripp este aceea care a avut ideea de a cauta prin anticariate afisele si caricaturile vinurilor Stirbey si de a organiza o expozitie deschisa publicului, intr-un loc el insusi plin de istorie, Hanul lui Manuc.

Se stie destul de putin despre perioada de aur a presei umoristice interbelice, cand numai in Bucuresti existau aproximativ 300 de reviste satirice. Revista “Furnica” a aparut, saptamanal, intre 19 septembrie 1904 – 14 noiembrie 1916 si 14 decembrie 1918 – 8 octombrie 1930 si era scrisa, aproape in intregime, de George Ranetti si D.N.Taranu. De asemenea, e interesant de observat ca in paginile ei si-au facut debutul cativa dintre pictorii romani astazi foarte cunoscuti: Francisc Sirato, Ary Murnu, Ion Theodorescu-Sion.

Pe de alta parte, se stie la fel de putin si despre istoria vinului romanesc. De exemplu, cred ca ar merita sa ne gandim la o analiza din perspectiva istorica, a consumului de vin in Romania. Am citit de curand amintirile lui Radu Rosetti, care sustine ca boierii romani nu erau bautori de vin si ca acest obicei a fost introdus in Tarile Romane de domnii fanarioti, dupa modelul de la Constantinopol. (Radu Rosetti – Ce am auzit de la altii. Amintiri, Ed. Humanitas, 2011, pag 77 si pag 177). Dar, un secol mai tarziu, asa cum o arata revista “Furnica”, consumul de vin pare un fenomen generalizat si subiect pentru subtile atacuri politice (unele dintre acestea greu de decodat astazi). Probabil ca o analiza bine documentata ar putea oferi mai multe raspunsuri curiozitatii noastre.

Pana cand si alti pasionati vor cauta prin arhive, expozitia – “Reclame si caricaturi de vin Stirbey din revista Furnica”- va asteapta la Hanul lui Manuc, in Manuc Café, pana la 30 noiembrie. Cred ca nu ar trebui sa ratati aceste marturii din trecut, caricaturi sprintare, voioase si intepatoare ca o cramposie, dar si afise melancolice ca o feteasca regala genius loci care a vazut multe.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

De sec si de dulce, de la Constantin Brancoveanu la salamul Glina

In cautare de umbra si racoare prin centrul Bucurestiului, am descoperit o expozitie inedita: “Retete culinare si meniuri – o incercare de istorie gastronomica”, gazduita de Arhivele Nationale ale Romaniei.

publicat in Anuarul Romaniei si al capitalei Bucuresti, 1914-1915

Sunt expuse retete din carti de bucate din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, meniuri ale restaurantelor interbelice, meniuri festive si invitatii la dejunuri simandicoase, meniuri ale catorva vanatori si mese regale, dar si reclame la vin, bere, cafea si ciocolata, publicate in presa vremii. Desi majoritare sunt documentele din perioada interbelica, veti putea vedea si cateva din perioada comunista, printre care un brevet pentru o reteta de zacusca de somn din 1950 si reteta dupa care se fabrica salamul  “Glina” in 1980.

Meniul restaurantului Grigorescu din Pucioasa, august 1938

Cele mai interesante sunt extrasele din cartile de bucate din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea : “Carte intru care se scriu mancarile de peste i raci, stridii, melci, legumi, erburi si alte mancari de sec si de dulce, dupre oranduiala lor”, documente care poate ar merita publicate intr-o carte de gastronomie.

reclama din Ilustratiunea romana, ianuarie 1914

Initiativa Arhivelor mi se pare laudabila, dar, pe de alta parte, locul in care sunt expuse reproducerile din ziarele vremii e impropriu acestui tip de expozitie. Trecutul culinar indelung cufundat in uitare merita mai mult decat bezna holului de intrare al Arhivelor Nationale. Oare nu s-a putut gasi in Bucuresti o sala luminata adecvat care sa poata oferi publicului o expozitie atat de utila ?

PS. Intrarea e gratuita, dar din pacate, programul de vizitare coincide cu cel al Arhivelor – luni, miercuri, vineri – 09:00 – 16:00, marti si joi 09:00 -18:00. Chiar si in aceste conditii expozitia merita vazuta.

7 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Caragiale, Dragasani si Chateau Lafite

Imi place sa cred ca fascinatia mea pentru carti se hraneste tocmai din misterul intalnirii cu ele.  Din modul in care informatia se leaga si calatoreste din carte in carte, din felul cum anumite carti citite la timpul lor, iti fauresc un traseu de lectura neprevazut, ca o scara, pe care urci, carte dupa carte, in cautarea unor raspunsuri relevante pentru tine. Nu stiu prin ce miracol citesti acele carti tocmai in momentul in care ai nevoie de aceea revelatie/informatie, dar mi se intampla frecvent sa intru in librarie si sa cumpar carti care pareau ca vorbesc despre anumite subiecte, si rasfoindu-le sa gasesc in ele informatii legate de cu totul si cu totul alte subiecte, culmea, chiar cele care ma preocupau cel mai tare in acel moment.

Cam asa s-a intamplat si cu cartea de fata. “Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale”, de Ioana Parvulescu, Ed. Humanitas, 2011. Duminica, dupa dizertatiile despre media in prezenta studentilor facultatii de jurnalistica din Iasi, mi-a facut cu ochiul intr-o librarie si am cumparat-o. Era, aparent, o carte despre favoritul meu, Caragiale, dar in aceeasi masura si o carte despre presa in secolul al XIX-lea. Subiectul ei se lega intrucatva de ceea ce tocmai dezbatusem despre blog si ziar, dar si, in mod paradoxal, de o alta discutie legata de numele vinurilor romanesti.

Cartea contine bogate extrase din ziarele timpului, in incercarea Ioanei Parvulescu de a demonstra ca perenitatea operei lui Caragiale se datoreaza tocmai curajului lui de a se folosi de limbajul si retorica presei vremii sale.

Printre reproducerile de articole din ziare, am gasit doua care mi s-au parut deosebit de interesante: meniurile a doua evenimente din acele vremuri. Ce credeti ca s-a baut in septembrie 1881, cu ocazia banchetului in onoarea lui C.A Rosetti, la cea de-a 25 – a aniversare a fondarii ziarului liberal “Romanul” ?

Mentionarea unui vin de Dragasani de 9 ani vechime, servit la banchete simandicoase alaturi de riesling de Rhin si Chateau Lafite nu poate decat sa te puna pe ganduri. Oare cine era producatorul acestui vin ?

Aceasta descoperire m-a facut sa ma gandesc ca ar merita sa stim mai multe despre istoria vinurilor romanesti si poate ar trebui sa incercam sa le valorificam, in primul rand, din respect pentru cei care au muncit ca sa le faca. Nu stiu daca aceste nume cu rezonanta romaneasca vor vinde vinul mai bine, dar il pot vinde mai frumos. Numele de vinuri nu constituie prin ele insele o reteta sigura de marketing, pentru ca nu sunt relevante in ceea ce priveste calitatea continutului. Dar, ele au puterea de a vehicula ceva din spiritul locului, sunt un omagiu adus memoriei trecutului, fara de care orice proiect de recuperare a identitatii nu e altceva decat o improvizatie.

P.S. De asemenea, tot din cartea Ioanei Parvulescu o sa aflati si ce s-a baut la o intrunire mai putin simandicoasa si anume, la inaugurarea magazinului de vinuri si cognacuri indigene “Dealul Zorilor” al fratilor Carlova din Calea Victoriei 107.

Ca si celelalte lucrari ale Ioanei Parvulescu, e o carte care merita citita.

4 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, poveştile Monei