Category Archives: din istoria vinului românesc

E vinul o marcă a identităţii româneşti ?

Avem puţine cărţi despre vin în România şi m-am întrebat adesea dacă motivul acestei tăceri e legat de faptul că vinul a fost mereu o prezenţă atât de comună în viaţa noastră încât pare că nu are nevoie de prea multe explicaţii. În noiembrie, la Gaudeamus, s-a lansat un studiu care îşi propune să urmărească relaţia românilor cu vinul aşa cum se reflectă ea în literatura noastră şi să demonstreze că vinul a fost şi este un produs identitar.

carte

Cartea e o culegere preţioasă de texte despre vin din operele scriitorilor români din epoca medievală până în timpurile moderne: Texte spumoase scrise de Dimitrie Cantemir despre obiceiul beţiei în societatea moldovenească a timpului său, poezii inedite pe care nu le-am studiat la şcoală, din poeţii toamnei (George Bacovia, Ion Pillat, Benjamin Fundoianu), dar şi de Nichita Stănescu, Radu Stanca, Leonid Dimov, Grigore Vieru şi un capitol întreg dedicat vinului de Drăgăşani. E interesant, de altfel, de remarcat că numele cel mai des pomenite în literatura noastră sunt Cotnari şi Drăgăşani, şi ambele podgorii sunt menţionate pentru capacitatea de învechire a vinului pe care îl produc.

De altfel, acest capitol despre Drăgăşani mi-a plăcut cel mai tare, pentru că aduce o notă proaspătă şi personală celor 500 de pagini ale cărţii. Aflăm cu această ocazie că Lev Tolstoi îl degustă cu ocazia staţionării trupelor ruseşti la București, în 1877, și îl consemnează cu admiraţie în jurnalul său, iar Mihai Eminescu, cu o zi înaintea morţii ar fi spus, conform mărturiei lui George Călinescu: « Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant! »

Interesante sunt şi capitolele dedicate literaturii interbelice şi postbelice, dar, din păcate, cele dedicate evului mediu şi pașoptiștilor mi s-au părut mai puțin reușite. În dorinţa de a demonstra că vinul e o prezenţă de veacuri în spaţiul românesc, Răzvan Voncu recurge, în aceste capitole, la un demers istoric cu o interpretare, pe alocuri, mai mult ideologică decât literară, un demers care nu este susţinut de analiză, ci de afirmaţii cu caracter mult prea general.

Iată cum interpretează, de exemplu, ultima strofă din surprinzătorul poem al lui Constantin (Costache) Negruzzi, scris în 1853 şi intitulat “Eu sunt român”

“Eu sunt român, îmi place ţara mea.

La masă beau adese vin străin,

Tocai, bordo, şampanie iubesc,

Iar mai ales prefer vinul de Rhin,

Dacă nu am cotnar şi odobesc;

Când însă, am deşert pline pahare,

Apoi încep să cânt vreo manea

Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!

Eu sunt roman, mi-e dragă ţara mea.

Cu observaţia că la 1853 când e datat poemul, manea însemna un cântec tărăgănat de jale, iar nu ce înseamnă azi, remarcăm cu usurinţă rolul identitar pe care Negruzzi îl acordă vinului. Vin egal românitate, între trei mari imperii care înseamnă fiecare o altă civilizaţie a berii, a vodcii şi respectiv, a abstinenţei. Nu se poate spune că scriitorilor paşoptişti le lipseşte cu desăvârşire subtilitatea.” [1]

Am o mare admiraţie pentru Costache Negruzzi şi un mare regret că frumoasa lui nuvelă „O alergare de cai” (1857) nu se studiază la şcoală. Dacă ţinem seama de această povestire plină de autoironie şi de umor şi de persoana scriitorului, un boier luminat cu vederi liberale şi susţinător al paşoptismului, eu aş interpreta, mai degrabă, acest poem în cheie ludică.

În primul rând, e de remarcat faptul că Negruzzi e un cunoscător al vinurilor şi versurile lui lasă să se înţeleagă că preferă vinul bun indiferent dacă acesta provine din podgoriile Moldovei, ale Franţei sau ale Austro-Ungariei. O interpretare în registru mai grav ar avea în vedere şi o critică la adresa pasivităţii românilor, a resemnării în faţa sorţii, a atitudinii lor hedoniste. Pe de altă parte, deşi implicat politic ca toţi boierii generaţiei sale, Costache Negruzzi nu a participat activ la revoluţia de la 1848. În fine, am putea vedea poemul şi ca o zeflemea la adresa tuturor clişeelor prin care obişnuim să ne definim românitatea: ospitalitate, femei frumoase, vin bun, versus şosele stricate/absente şi instabilitate politică, iar valoarea lui stă tocmai în farmecul multiplei interpretări.

Cât despre cele “trei mari imperii”, dacă anumite tipuri de băuturi pot fi caracteristice anumitor grupuri sociale sau anumitor etnii, ele nu vor putea fi niciodată echivalate imperiilor. Nu mi-aş putea imagina vreodată o structură multietnică cum era Imperiul Otoman, cu greci, turci, armeni, bulgari, evrei, etc. drept un imperiul al abstinenţei.

Un alt punct sensibil al cărţii este şi faptul că autorul, specialist în literatură, nu e pe teren ferm atunci când vorbeşte despre lumea vinului. Printre altele, avem ocazia să citim că Negru de Drăgăşani este un soi prefiloxeric [2], că “prima calitate a vinului nu este gustul, cum cred neofiţii, ci mirosul, care reprezintă 70% din scorul pe care îl primeşte un sortiment degustat” [3], etc. Toate aceste informaţii eronate, care se datorează şi lipsei cărţilor de specialitate din librării, ar fi fost totuşi uşor de corectat, de către un specialist oenolog.

Cu toate micile defecte, această carte este cât se poate de binevenită, mai ales pentru efortul de a strânge laolaltă minunatele texte despre vin. Până la urmă, acestea oferă cititorului în primul rând plăcere, interpretarea ca şi vinul fiind pe măsura gustului propriu.

“Vei reciti poeţii iubiţi la vatra ta,

Şi-n serile de iarnă tihnit vei aştepta,

Din must – vin clar, din suflet – vers limpede să dea.”(Ion Pillat, Ghenar.)

 

[1] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 129

[2] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 272

[3] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 225

2 Comments

Filed under cărti despre vin, din istoria vinului românesc

2003, a fost sau n-a fost ?

Dacă aş fi ştiut că voi bea, peste zece ani, atât de multe vinuri româneşti bune din 2003, aş fi fost mai atentă ca să îmi pot aminti cum a fost, de fapt, acest an. Despre 2003 se spune că ar fi fost un an arid, nu prea potrivit pentru a candida la titulatura de „an foarte bun pentru vin”. (Despre ce înseamnă un an bun pentru vin aici). În ciuda acestui lucru, din 2003 au supravieţuit vinuri româneşti, aş îndrăzni să spun remarcabile – atât din punct de vedere al tinereţii pe care o afişează, cât şi pentru faptul că nu provin doar dintr-o singură podgorie, ci din toate zonele ţării de la Beltiug până la Dealu Mare, Zoreşti şi Drăgăşani.

Primul pe lista descoperirilor a fost Syrah 2003 de la Nachbil, un vin elegant, echilibrat, cu aciditate bună şi arome condimentate: piper, scortişoară, cuişoare. La ultima degustare din februarie, vinul a fost mai închis cu tonuri mature de fruct şi fum.

syrah-nachbil

Apoi am descoperit Cuvee 2003 Pince Stirbey, (Negru de Drăgăşani 55% şi Novac 45%), un vin intens, cu o expresivitate asemănătoare însoritului Languedoc- ulei de măsline, fruct şi condimente -şi cu alcool (16%!) perfect integrat. Un vin tânăr, într-o formă excelentă, căruia i-am mai dat 10 ani.

cuvee2003

Săptămână trecută am deschis şi un Prince Matei 2003,  de la Vinarte, un merlot cu arome dulci şi gemoase, cu corp dens şi tanini mătăsoşi, care pe măsură ce se aerează, trece prin toate tonurile de cafea şi ciocolată, de la cafea crudă, la ciocolată cu lapte, şi ciocolată neagră cu mentă. Vinul e rotund în gust, echilibrat şi deşi mai are 2- 3 ani în faţă, cred că merită savurat acum.

matei 2003

Desigur, vinurile din 2003 reflectă destul de mult caracterul însorit al anului de recoltă, sunt intens colorate, corpolente şi au destul de multe grade alcoolice semn că în strugure s-a acumulat mult zahăr. Cu toate astea, după aproape zece ani, sunt echilibrate şi misterioase prin forţa lor vitală. Tare mi-aş fi dorit să fi fost mai multe…

4 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Cât costă să produci un litru de vin ?

Poveştile deosebit de interesante, bine camuflate în uitare, mă îndeamnă să răsfoiesc mai des prin documente ale istoriei viticulturii româneşti care au supravieţuit până la noi. De curând, am avut ocazia să cumpăr cele 12 numere din 1943 ale revistei “România viticolă”. În numărul din decembrie 1943, am descoperit un articol care dezbate problema costului real al vinului.

Cum se face calculul ?

Autorul ia ca punct de plecare o producţie medie de 2700 litri la hectar, respectiv 3780 kg struguri pentru vin, din podgoria Dealu Mare. Se iau în considerare cheltuielile de exploatare a unui hectar de vie (costul forţei de muncă, costul materialelor şi alte costuri, reprezentând taxe şi impozite), la care se adaugă costurile de amortizare ale investiţiei şi costurile specialiştilor:

  1. Cota de dobândă aferentă capitalului investit;
  2. Cota de dobândă aferentă capitalului de exploatare anuală;
  3. Cota de amortisment aferentă plantaţiei, clădirilor, vaselor, aparatelor şi instalaţiilor;
  4. Cota aferentă din plata salariilor specialiştilor.

Metoda utilizată pentru calculul acestor costuri porneşte de la preţul mediu, la zi, a unei proprietăţi aflată în plină producţie, aplicând apoi calculele pentru a afla dobânda cuvenită capitalului investit, cât şi stabilirea cotei de amortisment anual care se adaugă la preţul vinului. Preţul mediu al unui hectar de vie pe rod în Dealu Mare era, în 1943, aproximativ 900.000 lei (500.000 lei terenul şi 400.000 lei plantaţia), iar construcţiile şi aparatura din cramă şi pivniţă se ridicau în medie la 600.000 lei

Rezultă că în 1943, costul real al unui litru de vin produs era de 150.49 lei. Preţ la care nu se adaugă încă costul sticlei, al dopului, al etichetei, precum şi al eventualelor servicii de marketing.

Din păcate, autorul un precizează care era costul de vânzare al litrului de vin, dar dacă raportăm suma de 150 de lei la costul lucrărilor din vie din tabelul plata materialelor, ne dăm cu usurinţă seama ca acest cost este foarte mare. De altfel, din alte articole ale revistei am aflat că, în 1942, preţul mediu de cumpărare al unui litru de vin varia între 60 si 80 de lei.

Desigur, trebuie să luăm în considerare faptul că aceasta era situaţia într-un an de război, an în care moneda s-a devalorizat foarte tare. Mă întreb însă care este preţul real al unui litru de vin astăzi. Cred că ar fi interesant să facem acest calcul.

11 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Un eveniment indelung asteptat

Ma bucur in mod special de ocaziile pe care acest blog mi le ofera de a insoti vinul bun cu oameni deosebiti si ambianta inspirata. Din acest punct de vedere, initiativa Stirbey de a expune, reclame si caricaturi cu vinuri Stirbey aparute la inceputul secolului XX, in revista satirica “Furnica”, e un eveniment pe care il asteptam de mult timp.

Baroana Ileana Kripp este aceea care a avut ideea de a cauta prin anticariate afisele si caricaturile vinurilor Stirbey si de a organiza o expozitie deschisa publicului, intr-un loc el insusi plin de istorie, Hanul lui Manuc.

Se stie destul de putin despre perioada de aur a presei umoristice interbelice, cand numai in Bucuresti existau aproximativ 300 de reviste satirice. Revista “Furnica” a aparut, saptamanal, intre 19 septembrie 1904 – 14 noiembrie 1916 si 14 decembrie 1918 – 8 octombrie 1930 si era scrisa, aproape in intregime, de George Ranetti si D.N.Taranu. De asemenea, e interesant de observat ca in paginile ei si-au facut debutul cativa dintre pictorii romani astazi foarte cunoscuti: Francisc Sirato, Ary Murnu, Ion Theodorescu-Sion.

Pe de alta parte, se stie la fel de putin si despre istoria vinului romanesc. De exemplu, cred ca ar merita sa ne gandim la o analiza din perspectiva istorica, a consumului de vin in Romania. Am citit de curand amintirile lui Radu Rosetti, care sustine ca boierii romani nu erau bautori de vin si ca acest obicei a fost introdus in Tarile Romane de domnii fanarioti, dupa modelul de la Constantinopol. (Radu Rosetti – Ce am auzit de la altii. Amintiri, Ed. Humanitas, 2011, pag 77 si pag 177). Dar, un secol mai tarziu, asa cum o arata revista “Furnica”, consumul de vin pare un fenomen generalizat si subiect pentru subtile atacuri politice (unele dintre acestea greu de decodat astazi). Probabil ca o analiza bine documentata ar putea oferi mai multe raspunsuri curiozitatii noastre.

Pana cand si alti pasionati vor cauta prin arhive, expozitia – “Reclame si caricaturi de vin Stirbey din revista Furnica”- va asteapta la Hanul lui Manuc, in Manuc Café, pana la 30 noiembrie. Cred ca nu ar trebui sa ratati aceste marturii din trecut, caricaturi sprintare, voioase si intepatoare ca o cramposie, dar si afise melancolice ca o feteasca regala genius loci care a vazut multe.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

De sec si de dulce, de la Constantin Brancoveanu la salamul Glina

In cautare de umbra si racoare prin centrul Bucurestiului, am descoperit o expozitie inedita: “Retete culinare si meniuri – o incercare de istorie gastronomica”, gazduita de Arhivele Nationale ale Romaniei.

publicat in Anuarul Romaniei si al capitalei Bucuresti, 1914-1915

Sunt expuse retete din carti de bucate din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, meniuri ale restaurantelor interbelice, meniuri festive si invitatii la dejunuri simandicoase, meniuri ale catorva vanatori si mese regale, dar si reclame la vin, bere, cafea si ciocolata, publicate in presa vremii. Desi majoritare sunt documentele din perioada interbelica, veti putea vedea si cateva din perioada comunista, printre care un brevet pentru o reteta de zacusca de somn din 1950 si reteta dupa care se fabrica salamul  “Glina” in 1980.

Meniul restaurantului Grigorescu din Pucioasa, august 1938

Cele mai interesante sunt extrasele din cartile de bucate din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea : “Carte intru care se scriu mancarile de peste i raci, stridii, melci, legumi, erburi si alte mancari de sec si de dulce, dupre oranduiala lor”, documente care poate ar merita publicate intr-o carte de gastronomie.

reclama din Ilustratiunea romana, ianuarie 1914

Initiativa Arhivelor mi se pare laudabila, dar, pe de alta parte, locul in care sunt expuse reproducerile din ziarele vremii e impropriu acestui tip de expozitie. Trecutul culinar indelung cufundat in uitare merita mai mult decat bezna holului de intrare al Arhivelor Nationale. Oare nu s-a putut gasi in Bucuresti o sala luminata adecvat care sa poata oferi publicului o expozitie atat de utila ?

PS. Intrarea e gratuita, dar din pacate, programul de vizitare coincide cu cel al Arhivelor – luni, miercuri, vineri – 09:00 – 16:00, marti si joi 09:00 -18:00. Chiar si in aceste conditii expozitia merita vazuta.

7 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Caragiale, Dragasani si Chateau Lafite

Imi place sa cred ca fascinatia mea pentru carti se hraneste tocmai din misterul intalnirii cu ele.  Din modul in care informatia se leaga si calatoreste din carte in carte, din felul cum anumite carti citite la timpul lor, iti fauresc un traseu de lectura neprevazut, ca o scara, pe care urci, carte dupa carte, in cautarea unor raspunsuri relevante pentru tine. Nu stiu prin ce miracol citesti acele carti tocmai in momentul in care ai nevoie de aceea revelatie/informatie, dar mi se intampla frecvent sa intru in librarie si sa cumpar carti care pareau ca vorbesc despre anumite subiecte, si rasfoindu-le sa gasesc in ele informatii legate de cu totul si cu totul alte subiecte, culmea, chiar cele care ma preocupau cel mai tare in acel moment.

Cam asa s-a intamplat si cu cartea de fata. “Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale”, de Ioana Parvulescu, Ed. Humanitas, 2011. Duminica, dupa dizertatiile despre media in prezenta studentilor facultatii de jurnalistica din Iasi, mi-a facut cu ochiul intr-o librarie si am cumparat-o. Era, aparent, o carte despre favoritul meu, Caragiale, dar in aceeasi masura si o carte despre presa in secolul al XIX-lea. Subiectul ei se lega intrucatva de ceea ce tocmai dezbatusem despre blog si ziar, dar si, in mod paradoxal, de o alta discutie legata de numele vinurilor romanesti.

Cartea contine bogate extrase din ziarele timpului, in incercarea Ioanei Parvulescu de a demonstra ca perenitatea operei lui Caragiale se datoreaza tocmai curajului lui de a se folosi de limbajul si retorica presei vremii sale.

Printre reproducerile de articole din ziare, am gasit doua care mi s-au parut deosebit de interesante: meniurile a doua evenimente din acele vremuri. Ce credeti ca s-a baut in septembrie 1881, cu ocazia banchetului in onoarea lui C.A Rosetti, la cea de-a 25 – a aniversare a fondarii ziarului liberal “Romanul” ?

Mentionarea unui vin de Dragasani de 9 ani vechime, servit la banchete simandicoase alaturi de riesling de Rhin si Chateau Lafite nu poate decat sa te puna pe ganduri. Oare cine era producatorul acestui vin ?

Aceasta descoperire m-a facut sa ma gandesc ca ar merita sa stim mai multe despre istoria vinurilor romanesti si poate ar trebui sa incercam sa le valorificam, in primul rand, din respect pentru cei care au muncit ca sa le faca. Nu stiu daca aceste nume cu rezonanta romaneasca vor vinde vinul mai bine, dar il pot vinde mai frumos. Numele de vinuri nu constituie prin ele insele o reteta sigura de marketing, pentru ca nu sunt relevante in ceea ce priveste calitatea continutului. Dar, ele au puterea de a vehicula ceva din spiritul locului, sunt un omagiu adus memoriei trecutului, fara de care orice proiect de recuperare a identitatii nu e altceva decat o improvizatie.

P.S. De asemenea, tot din cartea Ioanei Parvulescu o sa aflati si ce s-a baut la o intrunire mai putin simandicoasa si anume, la inaugurarea magazinului de vinuri si cognacuri indigene “Dealul Zorilor” al fratilor Carlova din Calea Victoriei 107.

Ca si celelalte lucrari ale Ioanei Parvulescu, e o carte care merita citita.

4 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, poveştile Monei

Cam unde se afla publicitatea romaneasca ?

O sa aveti parte si de reclama romaneasca interbelica, si de reclama din perioada comunista. O sa radeti si o sa plangeti. O sa filozofati pe marginea publicitatii romanesti si o sa surprindeti concepte si detalii de design, neasteptate pentru acele vremuri. Sampania Zarea nu prea a vrut sa stea la poza, dar o puteti admira mai bine, pe viu,  pana pe 20 mai, la ICR.

3 Comments

Filed under din istoria vinului românesc