Category Archives: în imperiul bunicilor

Mătușa Johanna

Mătușa Johanna, sora străbunicului, s-a născut în 1890, la Liov și a murit în 1985, într-un azil de bătrâni din Norre Alslev, Danemarca. Potrivit celor relatate de rude, ocupația favorită, în ultimii ani la azil, era să le învețe pe colocatarele octogenare daneze să înjure în limba română, explicându-le că rostesc formule de politețe, spre disperarea copiilor ei care erau întâmpinați cu un cor de înjurături când veneau să o viziteze.

Din păcate, nu am cunoscut-o, dar este personajul din poveștile familiei care m-a impresionat cel mai tare, pentru că, printre altele, vorbea toate limbile din regiunea natală: poloneza – limba maternă, germana – limba paternă, româna, maghiara și ucrainiana și fusese atât cetățean al imperiului, cât și ulterior al regatului României și prin căsătorie, cetățean al regatului Danemarcei.

Nu știu exact câți ani a trăit Johanna în România. Familia s-a mutat tot mai la sud, din Galiția, în Bucovina de Nord și apoi în România pentru că erau angajați ai unei companii de exploatare petrolieră. De la rudele din Danemarca am aflat că Johanna s-a căsătorit în noiembrie 1913, la Iași, cu Axel Claus Sorensen, inginer silvic în Moldova, iar ulterior s-au “repatriat” în Danemarca, împreună cu cei doi copii, cândva înainte de debutul celui de-al doilea război mondial.

În perioada comunistă a copilăriei și adolescenței mele, bunicii materni nu discutau cu noi despre rude și originile străine și nici nu ne-au lăsat să bănuim, pe noi copii, că ei sunt prima generație născută în România și care vorbește româna ca limbă maternă. Mi-a luat mult timp să înteleg că această discreție se datora atât timpurilor dar și faptului că ei nu aveau nimic de revendicat în afara dreptului la o viață bună. Părinții lor ajunseseră în România nu ca refugiați de război, ci ca specialiști și ca antreprenori, iar dacă au fost prinși ca toți ceilalți în blocul comunist, cetățenia română a fost o opțiune pe care și-au asumat-o cu tot ceea ce a decurs din asta.

În anii 90, scrisorile din Danemarca au început să ajungă la destinație în România și am călătorit la Copenhaga ca să mă întâlnesc cu câțiva zeci de membri ai familiei, oameni pe care nu îi văzusem vreodată nici măcar în poze și cu care trebuia să vorbesc în singura limbă comună – engleza. Verii mei erau blonzi și cu ochi albaștri, prototipul nordicului din orice clișeu identitar, păreau austeri și duceau o viață ecologică – sortau gunoiul, nu parcau nergulamentar, mergeau cu bicicleta și făceau curat cu schimbul pe scara blocului. Părea că nu avem nimic în comun. Asta până când ne-am așezat să bem “un schnapps” și am constatat că verișoara maică-mii are același gen de umor ca bunicii, același spirit ludic și aceeași plăcere de a organiza petreceri.

Mi-aș fi dorit să știu mai multe atât despre istoria familiei buncii cât și despre cea a bunicului și în adolescență le-am purtat pică pentru toate poveștile pe care ni le-au ascuns. Mult mai târziu am înțeles că a fost un act de curaj decizia de a îngropa trecutul – așa cum și-au îngropat în curte cărțile scrise cu litere gotice- și de a refuza să ne transmită nouă ca pe o ștafetă, scheletele lor din dulap (evitarea deportării în Rusia, Canalul și cine știe câte altele). Poate și-au dorit ca noi să nu ne pierdem speranța în umanitate sau poate nu au vrut să și-o piardă pe a lor.

Azi mă gândesc la ei cu recunoștință pentru că mi-au arătat că există posibilitatea de a alege și privesc datorită lor, naționalitatea ca pe o opțiune și nu ca pe un dat. De altfel, cu un minim efort, îmi pot oricând imagina că, dacă străbunicul ar fi avut altă meserie, nu ar fi ajuns în România, iar eu aș fi putut fi azi cetățean polonez, ucrainian, german, sau la fel de posibil un locuitor al Siberiei. Iar aceste multiple ipostaze imaginare ale existenței mele mă obligă să fiu adesea mai tolerantă și mai deschisă pentru a înțelege puncte de vedere diferite.

De la mătușa Johanna mi-au rămas o carpetă lucrată de ea cu binecunoscutul motiv al trandafirului bucovinean și o fotografie în care apare alături de stră-străbunica mea Carolina Zborovska și de câinele Pick. Mama zice că nu știe nici unde, nici când a fost făcută poza asta, dar știe sigur că pe câine îl chema Pick. Cam așa s-a trecut prin istorie în familia noastră.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Anul pandemic, anul sabatic și secretul calității vieții

La sfârșitul anului 2019 îmi doream cu ardoare un an sabatic, dar în 2020 am primit cu totul altceva. A fost un an în care nu am putut scrie și nici măcar nu știu dacă e din cauza anului sabatic de care aveam nevoie sau e din cauza anului pandemic pe care l-am primit.

A fost un an care a lovit crunt obișnuințele și micile noastre ritualuri, care a făcut criteriile de selecție mai aspre și care a arătat încă o dată nevoia acută de specialiști și de informație mediatică de calitate. A fost un an în care nu m-am putut vedea cu prietenii pentru că cei mai mulți dintre ei nu mai locuiesc la București, în care am înțeles ce înseamnă să îți fie frică, nu doar pentru tine, ci și pentru toți ceilalți, și în care am băut extrem de mult vin, mi-e rușine să vă spun cât.

Am încercat să fac față pandemiei la nivelul cel mai banal al disconfortului schimbării obiceiurilor și m-am gândit adesea în acest an, la bunicii mei și la experiența lor de combatanți în al doilea război mondial și de supraviețuitori ai comunismului.

Bunicul Victor era grec, dintr-o familie de comericanți de grâne care s-a mutat de la Salonic la Urziceni. Lucra în marina comercială română când a început războiul și așa a ajuns să lupte pe frontul de la Odesa. Bunicul Victor credea, surprinzător sau poate nu, că secretul unei vieții bune stă în anturaj, deși a avut o bună parte din tinerețea lui necazuri pentru că s-a căsătorit cu bunica care venea din Bucovina și avea un nume german. Când l-am cunoscut eu, trăia într-o casă cu două bunici (străbunicele mele Ana și Maria), nepoți și mătuși care veneau și rămâneau pe timp nedefinit, în vacanța de vară și în care în fiecare duminică avea invitați la prânz. Chiar și după ce a murit bunica și casa plină de neamuri s-a transformat în apartament la bloc, își invita vecinii, duminica, la țuică și ciorbă de burtă pregătită de el. În 2009, când am rămas fără serviciu, mi-a dat bani din pensia lui- avea 91 de ani-  și mi-a povestit că în 1947 când s-a căsătorit cu bunica tocmai fusese dat afară din marină și a trebuit să împrumute o pereche de pantofi de la un prieten pentru căsătoria civilă. Mi-a spus că bani o să se găsească întotdeauna și că trebuie să stau aproape de prieteni și de familie.

Bunicul Sever era român și el credea, surprinzător sau nu, că secretul unei vieți de calitate stă în disciplină. M-am găndit mereu că asta venea din faptul că era militar de carieră, dar acum cred că asta făcea parte din structura lui de țăran de la munte, unde viața se trăiește după un ritual anume. Cred că asta l-a ajutat să treacă peste momentul când a fost dat afară din armată și a trebuit să lucreze într-o fabrică de mobilă. Atunci când l-am cunoscut, era un personaj taciturn, nu prea avea prieteni iar rutina lui zilnică era formată din statul la cozi la aprozar, lucratul în grădină și crescutul nepoților. În anul în care a murit, aveam 17 ani, mi-a dat cel mai neașteptat sfat. Mi-a spus că indiferent ce așteptări au părinții de la mine- erau vremurile în care se alegea între medicină și inginerie- eu să aleg meseria pe care vreau eu să o fac. Abia atunci am realizat cât de bine mă înțelegea.

Poate că cel mai surprinzător lucru pe care l-am conștientizat în acest an pandemic a fost acela că timpul pune la încercare nu numai vinurile ci și oamenii, iar calitatea vieții despre care vorbim acum atât de mult, constă de fapt în modul în care reușim să facem față timpului. Iar asta ține de disciplină, fie că e vorba de cultivarea prietenilor, de un exercițiu fizic sau de unul mental, de o rutină sau de un ritual, sau de toate astea la un loc. Și ăsta e și motivul pentru care m-am întors la scris.

8 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Pe munte, cu generația digitală

Îmi amintesc cu nostalgie că în adolescența mea, în liceu, mergeam mult pe munte. Aveam grupuri dedicate de colegi și prieteni cu care făceam în fiecare vară trasee prin Carpați, iar părinții prietenilor mei și bunicii lor obișnuiau să urce și ei pe munte. În anul în care am dat la facultate, am suferit vreo șase luni pentru că din cauza examenului de admitere am ratat turul cu gașca în Munții Rodnei. Nu știu ce ar crede despre asta un copil din generația digitală. Mersul pe munte nu pare să mai fie o modă în România, pentru că e din ce în ce mai ușor să te deplasezi în vacanță oriunde în lume, dar poate și pentru că părinții sunt cei care ar trebui să ofere copiilor acest exemplu.

Nu am mai urcat pe munte de foarte mulți ani, iar când prietenii de o viață mi-au oferit, nu Camino de Santiago, ci 85 de kilometri de mers pe munte împreună cu doi copii – de 10 și 12 ani – nu am avut cum să refuz. Și iată-ne îmbarcate în această aventură, 4 fete, 4 zile și aproximativ 20 de kilometri pe zi în parcul național Eifel !

Din perspectiva unui părinte care ar vrea să își obișnuiască copiii cu muntele, locația mi s-a părut ideală. Trasele nu sunt foarte solicitante, se merge mult pe curba de nivel, nu sunt pasaje prea lungi de urcare sau de coborâre, peisajele sunt frumoase și ai ocazia să vezi o mulțime de animale.

Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost experiența unui tur organizat pe munte în Germania, cu atât mai mult cu cât Irina m-a lăsat să cred că vom merge în parcul Eifel din Belgia. Așa că Germania a fost o surpriză din toate punctele de vedere.

Traseul se cheamă Wildnis-Trail și cuprinde 4 etape de o zi. Odată ce te-ai înscris, primești acasă în plic – harta parcului Național Eifel, indicații despre punctul de plecare și fiecare etapă, vauchere de cazare pentru fiecare pensiune aleasă, insigne cu pisica sălbatică – mascota turului, etichete pentru un bagaj mai greu pe care organizatorii se oferă să îl transporte ei, în fiecare zi, de la o pensiune la alta, bilete de tren și de autobuz pentru ultima etapă, ca să ajungi la punctul de întălnire din gară – da, organizatorii au birouri de informații în gările din orășelele parcului Național, numite atât de frumos – EifelNationalparkTor- la autobuzul care te lasă în parcarea în care ți-ai lăsat mașina și mai ales carnețele de parcurs – tip Compostela- în care pensiunile validează trecerea ta pe acolo, ca la final să te alegi cu o diplomă.

Mie mi-au greșit numele, dar n-a fost cu supărare, pentru că ăsta e singurul aspect organizatoric de care mă pot plânge. Am fost impresionată de felul în care este gândit și organizat acest tur, dar și de modul în care fiecare furnizor de servicii din businesul local al parcului Eifel a înțeles să participe și să ajute. Mi-a plăcut enorm faptul că pensiunile și hotelurile în care am stat serveau la micul dejun produse proaspete locale, inscripționate cu brandul parcului național, miere din parcul Eifel, dulcețuri de casă, brânze din zonă, apă minerală Eifel. Și mi-au plăcut mult oamenii. De exemplu, la hotelul Kurpark din Gemünd, după o zi de mers cu bocancii uzi- în prima zi de traseu a plouat torențial – recepționistul ne-a oferit câte un ligean cu sare ca să facem o baie la picioare – cea mai simplă și mai de bun simț idee, ca să îți faci oaspeții să se simtă bine !

Traseul mi s-a părut organizat în așa fel încât prima zi să fie cea mai solicitantă fizic (24,5 km), iar ultima, cea mai scurtă și mai ușoară (19,5 km). Am avut și obiective turistice de vizitat pe parcurs – Vogelsang – celebrul centru de training pentru lideri al național socialiștilor în perioada 1936- 1939 și abația Mariawald, unde poți degusta bere și alte produse locale.

Am cumpărat de aici un excelent aceto balsamico din fructe de pădure și soc. L-am cărat 10 kilometri în spate, și apoi până la București, dar e de departe cel mai bun balsamico pe care l-am gustat, cu un echilibru perfect între aciditate și senzația de dulce.

Copiii au fost admirabili. Am facut nu doar filmulețe și selfiuri, la plecarea în tur în fiecare dimineață, dar și exerciții de recunoaștere a calității vieții -am stabilt, de exemplu, că cele mai bune waffels sunt la Monchau și cele mai bune saltele și pilote cele de la Kurparkhotel din Gemünd. Gemünd e un orașel cu ape termale care mi-a amintit de Tușnad. E cu siguranță cea mai interesantă locație a traseului. Era sezon de gălbiori , așa că am mâncat supă cremă de gălbiori, paste cu gălbiori și am băut Pinot noir la o terasa în parc, o construcție care semăna cu un cămin cultural din orice oraș de munte de pe la noi. Dar serviciile fac diferența. Adevărul e că pe fășia asta de garniță dintre Germania, Belgia și Olanda toată lumea pare să abia experiență și să participe cu entuziasm la ridicarea standardelor de viață.

Traseele pe munte din România sunt mult mai interesante, și mi-ar plăcea să-i văd pe localnici că se organizează în asociații și se preocupă să ofere produse locale, de calitate, turiștilor. O vizită de documentare în munții Germaniei e oricând binevenită.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor

Posibilitatea unui tartar

Biftec tartarul a fost visul imposibil al copilăriei mele. Bunicilor mei le plăcea să gătească, aveau un adevărat ritual al meselor de sărbătoare, iar bunicul mă răsfăța cu rețetele lui de salată cu pește afumat și icre și îmi povestea despre bistroul unchilor lui din Grădina Botanică din București, unde, în perioada vacanțelor școlare, era de ajutor în bucătărie. Considera că biftec tartarul e un preparat clasic, care nu ar trebui să lipsescă dintr-un meniu de bistro. Nu a apucat însă să îmi facă mult lăudatul biftec tartar. Carnea era greu de găsit în anii ’80. Am mâncat biftec tartar pentru prima oară, în 1997, la Budapesta.

Biftec tartarul este o celebrare a cărnii proaspete și deși în toate rețetele care circulă pe internet se menționează sos tabasco, worchestershire și așa mai departe, consider că singurul ingredient de nelipsit sunt caperele, iar mușchiul nu trebuie tocat, ci trebuie tăiat cubulețe pentru că ceea ce trebuie să simți înainte de toate este textura și aroma necosmetizată a cărnii. Este un preparat care se face și se consumă pe loc din ingrediente care trebuie neapărat să fie proaspete- mușchi de vită și ouă. Dacă nu ai ingrediente proaspete, nu faci tartar. E, dacă vreți, un elogiu adus clipei, prezentului.

Nouă ne place să-l servim cu pâine prăjită și unt. În plus, în mod surprinzător, e un preparat versatil care poate fi asociat atât cu un chardonnay, cât și cu un vin rosé sau cu un vin roșu mai ușor.

Într-un studiu despre viața bună, aș avea în vedere trei simboluri ale bogăției: apă potabilă la robinet, aer nepoluat și posibilitatea de a prepara oricând un biftec tartar. Cred că sunt trei indicatori care nu ne vor minți niciodată. Aș mai adauga- poate -și cât de la îndemână este cumpărarea unui chardonnay bun pentru o asociere ideală cu tartarul.

Vă invit așadar să faceți, la început de an, acest studiu asupra nivelului vostru de viață. Iar dacă vă place biftec tartarul și aveți drum prin Budapesta, vă recomand Déryné Bistro.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar, în imperiul bunicilor

Ferestre povestite

Constat uneori cu uimire că împărtășesc aceleași pasiuni cu mult mai mulți oameni decât sunt tentată să presupun de obicei, mai ales atunci când e vorba de subiecte mai puțin de actualitate. M-au fascinat întotdeauna ferestrele și, zilele trecute, am tresărit surprinsă când am primit cadou o carte despre ferestrele din Bucuresti, proaspăt lansată la editura Peter Pan Art. Cătălin D. Constantin și-a adunat în acest volum fotografiile făcute în plimbările prin București și și-a invitat prietenii să își aleagă o fereastră și să scrie câte o poveste.

juvara

“Ferestre din Bucuresti și poveștile lor” este un foto-document, o carte cu vestigii dintr-o epocă în care funcționalul se împăca cu esteticul, cu alte cuvinte ceea ce era bun reușea să fie și frumos.

vasile alexandri

ferestre

V-ați gândit vreodată care a fost cea mai frumoasă fereastră de la care ați privit ? Anul trecut, am jucat acest joc, împreună cu un coleg de serviciu și el pasionat de ferestre. El mi-a povestit despre fereastra cu voleți pictați cu decorații renascentiste, de la care îi privea, în fiecare dimineață, pe Cosimo de Medici și pe David. Eu am povestit despre fereastra hublou, de culoarea mării, din casa lui Gabriele D’Anunzzio de la care am privit Lago di Garda, dar și despre ferestrele casei mele din copilărie de la care admiram, primăvara, vișinii în floare.

Poate că suferința secolului în care trăim vine tocmai din această dizarmonie între funcțional și estetic. Poate că ne vom salva dacă vom reuși să construim din nou măcar câte o fereastră frumoasă…

2 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

De pe Saar la București

„Vinul trebuie să cadă într-un stomac plin și să se ridice din nou sub forma discursului”, susținea abatele Gilbey în cartea lui Roger Scruton, „Beau deci exist” și, din punctul meu de vedere există câteva tipuri de vinuri menite să producă limbuție, chiar și celui mai taciturn dintre băutori. Desigur, vinul în sine, oricât ar fi de bun, nu poate să suplinească, lipsa de idee a partenerului său uman, dar dintre toate vinurile lumii, rieslingul îmi pare vinul cel mai propice discursului.

von o

Deși rieslingurile de la von Othegraven sunt printre favoritele mele, nu am apucat să povestesc despre ele. Unul din motive a fost și faptul că nu am făcut poze în vizita noastră în crama de pe Saar. Crama este proprietatea unei vedete din Germania și am fost rugați să nu facem poze în sala de degustare. Așa că fără poze, am tot băut în tăcere aceste vinuri cu mineralitate accentuată, pietroase parcă și cu aciditate mare – Saar produce unele dintre cele mai acide vinuri ale zonei Mosel-Saar-Ruwer – pe care bătrânețea le înveșmântează cu dulceața mierii și cu parfum de lychee și de iasomie.

doggy

Păstrez, totuși o singură poză facută la von Othegraven, înainte să aflăm despre interdicția fotografică. Acest câine de la intrare mi-a făcut nostalgic cu ochiul aducându-mi aminte de suporturile de tacâmuri folosite în copilăria mea la mesele ceremonioase de Crăciun și de Paște. În copilărie, motivele lor animaliere mă intrigau, în aceeasi măsură în care mă fascina bogăția conversațiilor bunicilor și mătusilor care irupeau parcă din irealitate. Și în mod foarte ciudat, această călătorie în Mosel despre care am tot scris, mi-a oferit multiple ocazii de a evoca amintiri din copilărie, mult mai multe decât m-aș fi așteptat eu de la o Germanie pe care o imaginăm adesea – nu știu de ce- mult mai modernă, înveșmântată în oțel și sticlă.

3voni

De atunci încoace degust rieslingul din Mosel cu aceeași plăcere de a fi surprinsă de inepuizabila complexitate aromatică a acestui vin, ca și pe vremea meselor festive din copilărie când așteptam cu încântare felurile de mâncare favorite. Iar în cazul von Othegraven, aciditatea mare a zonei Saar susține în perfect echilibru cantități însemnate de zaharuri capabile să se disimuleze într-un vin, chiar și după 20 de ani, cu miros și gust limpede, proaspăt și radios ca o amintire din copilărie.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, Riesling din lumea largă

Oraşul la 1900

 Nu auzisem de Ion Al. Vasilescu alias Ion Valjan înainte să citesc simpatica lui carte de memorii, retipărtită de curând la Humanitas, în colecția Vintage. Povestea studiilor la Iaşi şi a doctoratului în drept făcut la Paris, în 1904, mi-au plăcut în mod deosebit, poate şi pentru că personajul mucalit şi înzestrat din plin cu harul povestirii e un om cât se poate de obişnuit. Nu e fiu de mari demnitari sau politiceni, nu vine din vreo vestită familie aristocratică, ci e reprezentantul unei clase în formare, reprezentantul unei normalităţi dispărută odată cu instaurarea comunismului. E ceea ce am fi putut să fim dacă…

cu glasul timpului

Mi-am permis să redau câteva pasaje care m-au făcut să mă gândesc la câteva calități pe care, după o sută de ani, sper să nu le fi pierdut: umorul, generozitatea și lentoarea…

„Camera în care ne-a cuibărit Doamna Barozzi e micuţă, dar pe cât am înţeles, aşa e socoteala în tot Parisul. Oraşul acesta magic de secole atrage spre el lumea de pe lume, din provincia franceză, din ţări străine, şi oamenii care vin aici ca fluturii la para lumânării trebuie să se aşeze în cutiuţe, pe un spaţiu redus. E colivia umană pe care a făurit-o civilizaţia aglomerată, ca să dea şi păsărilor din colivii o satisfacţie. (…) Pretutindeni o circulaţie însufleţită, agitată, înfrigurată, o lume care aleargă în sus şi în jos cu mare grabă, plesnită parcă din spate de sfârcul unui bici invizibil. Parizienii mai mult fug decât merg, cu un pas care se tot înteţeşte, şi ,obişnuit cu mersul normal din ţara mea, îmi vine să opresc pe unul din ei şi să-l întreb:

–       De ce te zoreşti aşa, domnule?… Fuge altul după dumneata?… Te caută poliţia?… Ți-e frică să nu scapi trenul?…

Am intrat într-un zgomot mare şi obositor, care slăbeşte uneori, apoi se îngroaşă şi ondulează apăsător pe creştetul nostru. Peste tot un torent de viaţă care se rostogoleşte năvalnic din stradă în stradă şi din cartier în cartier. După primii paşi umblăm zăpăciţi.”

„Viaţa în genere e foarte ieftină la Paris. Poţi trăi cum vrei, cu mult sau puţin.Toate sunt la îndemână şi pentru toate pungile. Nu e nevoie să cobori în stradă, furnizorii bat la uşă dimineaţa şi-ţi aduc ce vrei: cărbuni, surcele impregnate pentru aprins focul, sticle cu lapte, unt, petits-suisses, pâine, carne, cornuleţe, sticle cu vin. E destul un telefon ca să obţii de la Felix Potin, într-o jumătate de oră, un dejun pentru douăzeci de persoane. Oraşul e bogat, fabulos de bogat. Cocoşeii de aur circulă peste tot, în toate buzunarele şi pe toate tejghelele. Negustorii te roagă să-i ierţi că-ţi dau napoleoni în loc de hârtie. Cel mai popular e cocoşelul de 10 franci. E incalculabil numărul monedelor ce trec din mână în mână. Legenda mitologică a lânii de aur s-a actualizat în realitatea pariziană. Leul nostru e mai puternic decât mi-am închipuit. Cu câteva centime mai sus decât francul francez şi francul elveţian, are acces la toate băncile şi la toate ghişeele.

Observ cu atenţie lumea în care am intrat. Pe feţele tuturor circulă mulţumirea de a trăi. Cu excepţia celor viţioşi, rataţi sau incapabili, francezii duc o viaţă uşoară, liberă, voioasă şi, în marea lor metropolă, strâng, strâng, strâng necontenit aurul în faimosul bas de laine. Viţelul de aur tronează invizibil şi atotputernic în uriaşele case de fier ale băncilor, la Banca Franţei, în toate casetele mai mari şi mai mici şi în toate pungile. Francezii sunt foarte muncitori. Chefliii, aventurierii, risipitorii sunt numai spuma care iese din frământarea nesfărşitului val omenesc. Cei mai mulţi calculează, socotesc cheltuielile minuţios, la centimă, nu scot un ban fără rost. Unii sunt de-a dreptul meschini.

M-am împrietenit cu proprietarul în imobilul căruia se află mica pensiune a doamnei Barozzi. E un om ca la cincizeci de ani, sobru, cântărit, măsurat, parcă l-ar fi făcut tată-său cu sistemul metric. Are două imobile mari în rue de la Pitié. Case cu şapte etaje la stradă şi alte şapte etaje în fundul curţii, pe care le preţuieşte singur la patru milioane franci şi, de câte ori mă vede venind din oraş în fiacre, îmi face pe loc morală:

–       Ascultă tinere… Ştii ce avere am eu… Sunt bogat şi nu fac ce faci dumneata… Se împlinesc acum zece ani de când nu m-am mai suit nici în omnibus măcar… De ce l-aş lua ?… Trotuarul parizian e admirabil pentru orice cursă.

Cu această mentalitate nu m-aş mira să aud într-o bună zi că a strâns averile lui Cresus. Parisul pare un uriaş care a răscolit pământul pentru a strânge o avere ca-n poveşti. Mă întreb de ce se mai agită. Ar putea să doarmă mulţumit şi împăcat pe comoara lui de glorie şi aur.”

„Masa o iau tot la doamna Barozzi, cu un scop bine definit: la masă vine Monsieur Gervais, un eminent profesor de liceu cu o temeinică cultură clasică, cu ajutorul căruia am reuşit să mă deprind cu multe din particularităţile limbii franceze.(…) Ne-am împrietenit uşor, pentru că ne-am întâlnit spiritual slujind acelasi cult, cultul Franţei.

Totuşi, odată ne-am certat pe un subiect banal, care angaja amorul propriu al naţiilor noastre. Am susţinut cu tărie că bucătăria românească e superioară celei franceze. Monsieur Gervais s-a făcut foc, s-a ridicat furios de la masă aruncând şervetul şi, înfoiat ca un cocoş galic, mi-a răspuns:

–       La cuisine francaise, monsieur, est unique au monde.

Bine… bine.. O să vadă el. N-are să treacă mult şi va trebui să închine steagul. Botezul copilaşului meu este cel mai bun prilej. (…)

Am pus la cale cu doamna Barozzi ca după vol-au-vent-ul franţuzesc pe care îl proclamă Monsieur Gervais unique au monde, să servim chiftele prăjite preparate în legea lor, aşa cum ştim numai noi, românii. Doamna Barozzi întinde pe masă o farfurie lungă pe care sfârâie chiftelele, aşezate artistic pe o ispititoare garnitură de purée de cartofi cu lapte. Musafirii fac ochii mari. Monsieur Gervais se uită mereu în farfurie nedumerit, apoi face o strâmbatură de dispreţ. A fost servit însă şi trebuie să guste măcar. Mirosul îi frânge rezistenţa. A atacat cu neîncredere o chiftea şi începe apoi să înghită ca un lup. Tovarăşii de masă, la fel. Monsieur Gervais a ajuns la a opta chiftea şi mi-e frică să nu-i vină rău. Se opreşte în sfârşit şi roagă pe doamna Barozzi să-i mai păstreze o porţie şi pentru seară. Caută să-şi ascundă admiraţia, dar, după câteva zile, mă ia discret la o parte şi mă întreabă cum se cheamă ce plat épatant. Iau creionul şi scriu pe hârtie: chiftele. Dă din cap satisfăcut şi repetă:

–       Șiftel, şiftel, şiftel… est-ce qu’on ne peut pas répéter ça ?

Felul în care ne răsfaţă doamna Barozzi şi ne dă din când în când să mâncăm ca la mama acasă, ne aduce aminte în chip firesc imaginea ţării. (…)

E greu să învingi le mal du pays. M-am întălnit într-o zi cu Buşilă pe Rue des Écoles. Venea de la Bullier în smoching şi cu mănuşi albe, tinând în mână o oală în care plutea o varză cât toate zilele.

–       Ce-ai păţit, dragă ?

–       Am găsit, măi băiete, o prăvălie nemţească cu tot felul de mezeluri, castraveciori la borcan, şi varză acră la butoi… O minune…  şi am luat varza pe care o văzuşi ca să-mi facă nevasta nişte sarmale turbate, cum am pomenit numai noi în Moldova. Mă gândesc numai, şi îmi lasă gura apă.”

„Când vrei să petreci şi ştii să petreci e în tine un diavol plin de intenţii şi de noutăţi. Am descoperit la Drăgăşani, la cumătrul meu, Iancu Mateescu, izvoare noi de inspiraţie, de veselie şi de viaţă lungă. O braghină ca jeraticu’, o tămâioară parfumată ca un câmp de flori şi un bordeaux insinuant, perfid şi alunecos ca un şarpe. De Iancu Mateescu e greu să scapi. Reprezintă tradiţia întărită şi verificată a patru generaţii de viticultori. Nu te lasă să pleci cu una cu două, pentru că nu există un chef în lege care să nu ţină după datinile strămoşeşti, măcar o săptămână. ”

Ion Valjan, Cu glasul timpului, Editura Humanitas Vintage, 2013 (pag 214- 215, 225- 226, 265- 267, 304)

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor

Im Wein liegt Wahrheit

Puţine locuri din lumea asta mare mi-au fost atât de aproape de suflet ca sufrageria fraţilor Merkelbach din Ürzig. Paharele de cristal pentru musafiri, dulapul cu vitrină aflat la mare cinste şi în ochii bunicilor mei, măsuţele acoperite cu feţe de masă croşetate m-au transportat pe aripile nostalgiei până în casa atât de iubită a copilăriei mele şi mi-au reamintit ritualul unei ospitalităţi, pe care generaţia lor, care a prins vremuri mult mai tulburi, o practică totuşi, cu mult mai multă eleganţă.

A fost întru totul o vizită tare stranie, o călătorie în Germania anilor 60, un tărâm inaccesibil dar familiar, alaturi de rieslinguri din Mosel cât se poate de clasice, de la arome  şi  gust până la etichetă.

Cei doi fraţi Merkelbach, lucrează 1,90 hectare de riesling şi produc vin după metoda tradiţională din Mosel, cu drojdii autohtone şi fermentare spontană în butoaie de stejar (care se refolosesc). Au fost printre puţinii producători care ne-au invitat să vizităm crama şi ne-au lăsat să admirăm tractorul din anii 60 perfect funcţional şi butoaiele din anii 50, o experienţă inedită într-o lume atât de schimbătoare şi supusă cerinţelor clientului cum este cea a vinului.

Dacă începând cu anii 30 în Mosel au domnit vinurile demi-dulci şi dulci, noile tendinţe au impus vinurile seci, care însă sunt tributare ceva mai mult aportului tehnologic (cisterne de inox şi drojdii selecţionate). De altfel, aproape toţi producătorii din Mosel ne-au spus că pentru rieslingul kabinett folosesc drojdii selecţionate – mult mai uşor de controlat în procesul de producţie al vinului sec – şi drojdiile sălbatice doar în cazul celorlalte vinurilor demi-dulci si dulci.

Inaintea acestei vizite, eram un suporter îndârjit al vinului sec, dar varietatea, fineţea şi imensul potenţial de asociere gastronomică al vinului demi-sec din Mosel m-au cucerit definitiv. De atunci, de  fiecare dată când deschid o sticlă de riesling din Mosel, mă băntuie, printre deja îndepărtatele amintiri amestecate în colbul rutinei zilnice, imaginea unui bătrân de 68 de ani petrecându-ne până la uşă casei cu faţa iluminată de fericire pentru ca i-am băut, vorbit, apreciat şi cumpărat vinul. O clipă de fulgurantă frumuseţe.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, Riesling din lumea largă

Acadeaua albastră şi arta taifasului

Cel mai simpatic crâmpei înregistrat în memorie de la vârsta de 5 ani se leagă de o acadea albastră. Mi-o amintesc perfect şi acum, o grenadă pe băţ, de un albastru intens, pe care am morfolit-o fascinată, fără curajulul de a o mânca, tot drumul de la plajă înapoi acasă, până când a sfârşit, indiferentă la protestele mele, la gunoi. Tot la Constanţa am primit şi prima roată de halviţă, imensă şi lipicioasă, de la vecina din colţ, căreia tot cartierul îi spunea “turcoaica”. Din acea perioadă, mi-au rămas adânc întipărite în simţuri, alături de mirosul mării, câteva miresme ale fericirii sfârâind sub soarele sudului ca siropul deasupra cataifului abia scos din cuptor: mirosul de susan prăjit, de bragă şi de pâine proaspătă.

Am tot încercat să îmi explic de ce, după penuria anilor de comunism, specialităţile culinare ale Orientului au dispărut sub presiunea modei meniurilor internaţionale şi a fascinaţiei pentru bucătăria occidentală, în loc să coexiste paşnic cu acestea. Întrebarea a rămas încă fără răspuns, dar din fericire, din când în când, aromele solare ale copilăriei mele îşi fac drum înapoi până la mine atunci când se întâmplă să descopăr câte un loc, rupt parcă din poeziile lui Ion Barbu.

Aşa este prăvălia “Atletul albanez” din centrul vechi al oraşului Slatina, unde, de mai multe generaţii, o familie de albanezi fabrică artizanal produse tradiţionale, după reţete din vechime: bragă, îngheţată de casă (după model oriental, adică cu lapte) şi halviţă.

De câţiva ani, când drumul mă poartă prin apropiere, mă opresc în această prăvălie micuţă, ale cărei arome recreează pentru mine spaţiul paradisiac al copilăriei. Mulţi prieteni, mai vechi şi mai noi, nu înţeleg pasiunea mea pentru halviţă, bragă şi baclavale, dar dincolo de gustul intrinsec, ceea ce caut e senzaţia de a aparţine unui spaţiu în care cunoşti pe toată lumea şi toată lumea te cunoaşte, în care timpul e suficient de generos ca să acorde fiecăruia ragaz pentru tacla şi pentru gesturi simple de elementară politeţe. Nu ştiu de ce, dar nu îmi pot imagina o prăvălie cu confeturi bune fără un suflet care să cunoască arta taifasului glazurat în siropul cataifului.

5 Comments

Filed under în imperiul bunicilor

Lacomia toamnei si miresmele fericite

Intalnirea cu un pinot noir bun, e ca o reintoarcere in copilarie. Niciun alt vin nu imi readuce in nari intr-un asemenea grad, miresmele fericite ale amintirii: aroma lipicios-dulceaga a dupa-amiezilor tarzii de vara petrecute sub bolta de vita din gradina bunicilor, atingerea matasoasa a dulcetii de cirese, servita dupa reguli bine stabilite vecinelor gurese care ne vizitau duminica, suflul misterios al cartilor imbracate in piele, seva vegetala a piersicului cu fructe zemoase, uriase, pe care le pandeam in fiecare toamna, la sfarsitul vacantei.

Cand deschizi o sticla de pinot noir din Russian Valley te astepti ca toamna, in lacomia ei multicolora, sa se pogoare la tine in pahar, cu sclipiri aromate. Pentru ca Russian River Valley e microclimatul californian deosebit de favorabil soiurilor Pinot noir si Chardonnay, ma asteptam sa ma intalnesc mai degraba cu miresmele mentolate si ierboase ale unui continent necunoscut, si mai putin cu aromele familiare de piele si de fum.

Marimar, Torres Estate, Pinot noir 2001 e un vin echilibrat si expresiv, foarte bine pastrat si neasteptat de fructos. La deschidere, te intampina cu o aroma intensa, afumata, care dupa 30 de minute in decantor, devine cireasa in compot, vanilie si fum. Vinul e amplu in gust, cu aceleasi arome de cireasa foarte coapta, piele si fum, cu final lung, fructos, sustinut.

L-am servit alaturi de pulpa de curcan la cuptor si salata de ardei copti. Am constat cu aceasta ocazie ca senzatia dulce-matasoasa pe care ti-o lasa pulpa de ardei copt se potriveste cu textura acestui vin deosebit de bun.

PS. Marimar,Torres Estate, Pinot noir 2001, costa 99 lei in reteaua magazinelor Halewood.

12 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, Pinot noir din lumea largă