Category Archives: în imperiul bunicilor

Ferestre povestite

Constat uneori cu uimire că împărtășesc aceleași pasiuni cu mult mai mulți oameni decât sunt tentată să presupun de obicei, mai ales atunci când e vorba de subiecte mai puțin de actualitate. M-au fascinat întotdeauna ferestrele și, zilele trecute, am tresărit surprinsă când am primit cadou o carte despre ferestrele din Bucuresti, proaspăt lansată la editura Peter Pan Art. Cătălin D. Constantin și-a adunat în acest volum fotografiile făcute în plimbările prin București și și-a invitat prietenii să își aleagă o fereastră și să scrie câte o poveste.

juvara

“Ferestre din Bucuresti și poveștile lor” este un foto-document, o carte cu vestigii dintr-o epocă în care funcționalul se împăca cu esteticul, cu alte cuvinte ceea ce era bun reușea să fie și frumos.

vasile alexandri

ferestre

V-ați gândit vreodată care a fost cea mai frumoasă fereastră de la care ați privit ? Anul trecut, am jucat acest joc, împreună cu un coleg de serviciu și el pasionat de ferestre. El mi-a povestit despre fereastra cu voleți pictați cu decorații renascentiste, de la care îi privea, în fiecare dimineață, pe Cosimo de Medici și pe David. Eu am povestit despre fereastra hublou, de culoarea mării, din casa lui Gabriele D’Anunzzio de la care am privit Lago di Garda, dar și despre ferestrele casei mele din copilărie de la care admiram, primăvara, vișinii în floare.

Poate că suferința secolului în care trăim vine tocmai din această dizarmonie între funcțional și estetic. Poate că ne vom salva dacă vom reuși să construim din nou măcar câte o fereastră frumoasă…

2 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

De pe Saar la București

„Vinul trebuie să cadă într-un stomac plin și să se ridice din nou sub forma discursului”, susținea abatele Gilbey în cartea lui Roger Scruton, „Beau deci exist” și, din punctul meu de vedere există câteva tipuri de vinuri menite să producă limbuție, chiar și celui mai taciturn dintre băutori. Desigur, vinul în sine, oricât ar fi de bun, nu poate să suplinească, lipsa de idee a partenerului său uman, dar dintre toate vinurile lumii, rieslingul îmi pare vinul cel mai propice discursului.

von o

Deși rieslingurile de la von Othegraven sunt printre favoritele mele, nu am apucat să povestesc despre ele. Unul din motive a fost și faptul că nu am făcut poze în vizita noastră în crama de pe Saar. Crama este proprietatea unei vedete din Germania și am fost rugați să nu facem poze în sala de degustare. Așa că fără poze, am tot băut în tăcere aceste vinuri cu mineralitate accentuată, pietroase parcă și cu aciditate mare – Saar produce unele dintre cele mai acide vinuri ale zonei Mosel-Saar-Ruwer – pe care bătrânețea le înveșmântează cu dulceața mierii și cu parfum de lychee și de iasomie.

doggy

Păstrez, totuși o singură poză facută la von Othegraven, înainte să aflăm despre interdicția fotografică. Acest câine de la intrare mi-a făcut nostalgic cu ochiul aducându-mi aminte de suporturile de tacâmuri folosite în copilăria mea la mesele ceremonioase de Crăciun și de Paște. În copilărie, motivele lor animaliere mă intrigau, în aceeasi măsură în care mă fascina bogăția conversațiilor bunicilor și mătusilor care irupeau parcă din irealitate. Și în mod foarte ciudat, această călătorie în Mosel despre care am tot scris, mi-a oferit multiple ocazii de a evoca amintiri din copilărie, mult mai multe decât m-aș fi așteptat eu de la o Germanie pe care o imaginăm adesea – nu știu de ce- mult mai modernă, înveșmântată în oțel și sticlă.

3voni

De atunci încoace degust rieslingul din Mosel cu aceeași plăcere de a fi surprinsă de inepuizabila complexitate aromatică a acestui vin, ca și pe vremea meselor festive din copilărie când așteptam cu încântare felurile de mâncare favorite. Iar în cazul von Othegraven, aciditatea mare a zonei Saar susține în perfect echilibru cantități însemnate de zaharuri capabile să se disimuleze într-un vin, chiar și după 20 de ani, cu miros și gust limpede, proaspăt și radios ca o amintire din copilărie.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, Riesling din lumea largă

Oraşul la 1900

 Nu auzisem de Ion Al. Vasilescu alias Ion Valjan înainte să citesc simpatica lui carte de memorii, retipărtită de curând la Humanitas, în colecția Vintage. Povestea studiilor la Iaşi şi a doctoratului în drept făcut la Paris, în 1904, mi-au plăcut în mod deosebit, poate şi pentru că personajul mucalit şi înzestrat din plin cu harul povestirii e un om cât se poate de obişnuit. Nu e fiu de mari demnitari sau politiceni, nu vine din vreo vestită familie aristocratică, ci e reprezentantul unei clase în formare, reprezentantul unei normalităţi dispărută odată cu instaurarea comunismului. E ceea ce am fi putut să fim dacă…

cu glasul timpului

Mi-am permis să redau câteva pasaje care m-au făcut să mă gândesc la câteva calități pe care, după o sută de ani, sper să nu le fi pierdut: umorul, generozitatea și lentoarea…

„Camera în care ne-a cuibărit Doamna Barozzi e micuţă, dar pe cât am înţeles, aşa e socoteala în tot Parisul. Oraşul acesta magic de secole atrage spre el lumea de pe lume, din provincia franceză, din ţări străine, şi oamenii care vin aici ca fluturii la para lumânării trebuie să se aşeze în cutiuţe, pe un spaţiu redus. E colivia umană pe care a făurit-o civilizaţia aglomerată, ca să dea şi păsărilor din colivii o satisfacţie. (…) Pretutindeni o circulaţie însufleţită, agitată, înfrigurată, o lume care aleargă în sus şi în jos cu mare grabă, plesnită parcă din spate de sfârcul unui bici invizibil. Parizienii mai mult fug decât merg, cu un pas care se tot înteţeşte, şi ,obişnuit cu mersul normal din ţara mea, îmi vine să opresc pe unul din ei şi să-l întreb:

–       De ce te zoreşti aşa, domnule?… Fuge altul după dumneata?… Te caută poliţia?… Ți-e frică să nu scapi trenul?…

Am intrat într-un zgomot mare şi obositor, care slăbeşte uneori, apoi se îngroaşă şi ondulează apăsător pe creştetul nostru. Peste tot un torent de viaţă care se rostogoleşte năvalnic din stradă în stradă şi din cartier în cartier. După primii paşi umblăm zăpăciţi.”

„Viaţa în genere e foarte ieftină la Paris. Poţi trăi cum vrei, cu mult sau puţin.Toate sunt la îndemână şi pentru toate pungile. Nu e nevoie să cobori în stradă, furnizorii bat la uşă dimineaţa şi-ţi aduc ce vrei: cărbuni, surcele impregnate pentru aprins focul, sticle cu lapte, unt, petits-suisses, pâine, carne, cornuleţe, sticle cu vin. E destul un telefon ca să obţii de la Felix Potin, într-o jumătate de oră, un dejun pentru douăzeci de persoane. Oraşul e bogat, fabulos de bogat. Cocoşeii de aur circulă peste tot, în toate buzunarele şi pe toate tejghelele. Negustorii te roagă să-i ierţi că-ţi dau napoleoni în loc de hârtie. Cel mai popular e cocoşelul de 10 franci. E incalculabil numărul monedelor ce trec din mână în mână. Legenda mitologică a lânii de aur s-a actualizat în realitatea pariziană. Leul nostru e mai puternic decât mi-am închipuit. Cu câteva centime mai sus decât francul francez şi francul elveţian, are acces la toate băncile şi la toate ghişeele.

Observ cu atenţie lumea în care am intrat. Pe feţele tuturor circulă mulţumirea de a trăi. Cu excepţia celor viţioşi, rataţi sau incapabili, francezii duc o viaţă uşoară, liberă, voioasă şi, în marea lor metropolă, strâng, strâng, strâng necontenit aurul în faimosul bas de laine. Viţelul de aur tronează invizibil şi atotputernic în uriaşele case de fier ale băncilor, la Banca Franţei, în toate casetele mai mari şi mai mici şi în toate pungile. Francezii sunt foarte muncitori. Chefliii, aventurierii, risipitorii sunt numai spuma care iese din frământarea nesfărşitului val omenesc. Cei mai mulţi calculează, socotesc cheltuielile minuţios, la centimă, nu scot un ban fără rost. Unii sunt de-a dreptul meschini.

M-am împrietenit cu proprietarul în imobilul căruia se află mica pensiune a doamnei Barozzi. E un om ca la cincizeci de ani, sobru, cântărit, măsurat, parcă l-ar fi făcut tată-său cu sistemul metric. Are două imobile mari în rue de la Pitié. Case cu şapte etaje la stradă şi alte şapte etaje în fundul curţii, pe care le preţuieşte singur la patru milioane franci şi, de câte ori mă vede venind din oraş în fiacre, îmi face pe loc morală:

–       Ascultă tinere… Ştii ce avere am eu… Sunt bogat şi nu fac ce faci dumneata… Se împlinesc acum zece ani de când nu m-am mai suit nici în omnibus măcar… De ce l-aş lua ?… Trotuarul parizian e admirabil pentru orice cursă.

Cu această mentalitate nu m-aş mira să aud într-o bună zi că a strâns averile lui Cresus. Parisul pare un uriaş care a răscolit pământul pentru a strânge o avere ca-n poveşti. Mă întreb de ce se mai agită. Ar putea să doarmă mulţumit şi împăcat pe comoara lui de glorie şi aur.”

„Masa o iau tot la doamna Barozzi, cu un scop bine definit: la masă vine Monsieur Gervais, un eminent profesor de liceu cu o temeinică cultură clasică, cu ajutorul căruia am reuşit să mă deprind cu multe din particularităţile limbii franceze.(…) Ne-am împrietenit uşor, pentru că ne-am întâlnit spiritual slujind acelasi cult, cultul Franţei.

Totuşi, odată ne-am certat pe un subiect banal, care angaja amorul propriu al naţiilor noastre. Am susţinut cu tărie că bucătăria românească e superioară celei franceze. Monsieur Gervais s-a făcut foc, s-a ridicat furios de la masă aruncând şervetul şi, înfoiat ca un cocoş galic, mi-a răspuns:

–       La cuisine francaise, monsieur, est unique au monde.

Bine… bine.. O să vadă el. N-are să treacă mult şi va trebui să închine steagul. Botezul copilaşului meu este cel mai bun prilej. (…)

Am pus la cale cu doamna Barozzi ca după vol-au-vent-ul franţuzesc pe care îl proclamă Monsieur Gervais unique au monde, să servim chiftele prăjite preparate în legea lor, aşa cum ştim numai noi, românii. Doamna Barozzi întinde pe masă o farfurie lungă pe care sfârâie chiftelele, aşezate artistic pe o ispititoare garnitură de purée de cartofi cu lapte. Musafirii fac ochii mari. Monsieur Gervais se uită mereu în farfurie nedumerit, apoi face o strâmbatură de dispreţ. A fost servit însă şi trebuie să guste măcar. Mirosul îi frânge rezistenţa. A atacat cu neîncredere o chiftea şi începe apoi să înghită ca un lup. Tovarăşii de masă, la fel. Monsieur Gervais a ajuns la a opta chiftea şi mi-e frică să nu-i vină rău. Se opreşte în sfârşit şi roagă pe doamna Barozzi să-i mai păstreze o porţie şi pentru seară. Caută să-şi ascundă admiraţia, dar, după câteva zile, mă ia discret la o parte şi mă întreabă cum se cheamă ce plat épatant. Iau creionul şi scriu pe hârtie: chiftele. Dă din cap satisfăcut şi repetă:

–       Șiftel, şiftel, şiftel… est-ce qu’on ne peut pas répéter ça ?

Felul în care ne răsfaţă doamna Barozzi şi ne dă din când în când să mâncăm ca la mama acasă, ne aduce aminte în chip firesc imaginea ţării. (…)

E greu să învingi le mal du pays. M-am întălnit într-o zi cu Buşilă pe Rue des Écoles. Venea de la Bullier în smoching şi cu mănuşi albe, tinând în mână o oală în care plutea o varză cât toate zilele.

–       Ce-ai păţit, dragă ?

–       Am găsit, măi băiete, o prăvălie nemţească cu tot felul de mezeluri, castraveciori la borcan, şi varză acră la butoi… O minune…  şi am luat varza pe care o văzuşi ca să-mi facă nevasta nişte sarmale turbate, cum am pomenit numai noi în Moldova. Mă gândesc numai, şi îmi lasă gura apă.”

„Când vrei să petreci şi ştii să petreci e în tine un diavol plin de intenţii şi de noutăţi. Am descoperit la Drăgăşani, la cumătrul meu, Iancu Mateescu, izvoare noi de inspiraţie, de veselie şi de viaţă lungă. O braghină ca jeraticu’, o tămâioară parfumată ca un câmp de flori şi un bordeaux insinuant, perfid şi alunecos ca un şarpe. De Iancu Mateescu e greu să scapi. Reprezintă tradiţia întărită şi verificată a patru generaţii de viticultori. Nu te lasă să pleci cu una cu două, pentru că nu există un chef în lege care să nu ţină după datinile strămoşeşti, măcar o săptămână. ”

Ion Valjan, Cu glasul timpului, Editura Humanitas Vintage, 2013 (pag 214- 215, 225- 226, 265- 267, 304)

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor

Im Wein liegt Wahrheit

Puţine locuri din lumea asta mare mi-au fost atât de aproape de suflet ca sufrageria fraţilor Merkelbach din Ürzig. Paharele de cristal pentru musafiri, dulapul cu vitrină aflat la mare cinste şi în ochii bunicilor mei, măsuţele acoperite cu feţe de masă croşetate m-au transportat pe aripile nostalgiei până în casa atât de iubită a copilăriei mele şi mi-au reamintit ritualul unei ospitalităţi, pe care generaţia lor, care a prins vremuri mult mai tulburi, o practică totuşi, cu mult mai multă eleganţă.

A fost întru totul o vizită tare stranie, o călătorie în Germania anilor 60, un tărâm inaccesibil dar familiar, alaturi de rieslinguri din Mosel cât se poate de clasice, de la arome  şi  gust până la etichetă.

Cei doi fraţi Merkelbach, lucrează 1,90 hectare de riesling şi produc vin după metoda tradiţională din Mosel, cu drojdii autohtone şi fermentare spontană în butoaie de stejar (care se refolosesc). Au fost printre puţinii producători care ne-au invitat să vizităm crama şi ne-au lăsat să admirăm tractorul din anii 60 perfect funcţional şi butoaiele din anii 50, o experienţă inedită într-o lume atât de schimbătoare şi supusă cerinţelor clientului cum este cea a vinului.

Dacă începând cu anii 30 în Mosel au domnit vinurile demi-dulci şi dulci, noile tendinţe au impus vinurile seci, care însă sunt tributare ceva mai mult aportului tehnologic (cisterne de inox şi drojdii selecţionate). De altfel, aproape toţi producătorii din Mosel ne-au spus că pentru rieslingul kabinett folosesc drojdii selecţionate – mult mai uşor de controlat în procesul de producţie al vinului sec – şi drojdiile sălbatice doar în cazul celorlalte vinurilor demi-dulci si dulci.

Inaintea acestei vizite, eram un suporter îndârjit al vinului sec, dar varietatea, fineţea şi imensul potenţial de asociere gastronomică al vinului demi-sec din Mosel m-au cucerit definitiv. De atunci, de  fiecare dată când deschid o sticlă de riesling din Mosel, mă băntuie, printre deja îndepărtatele amintiri amestecate în colbul rutinei zilnice, imaginea unui bătrân de 68 de ani petrecându-ne până la uşă casei cu faţa iluminată de fericire pentru ca i-am băut, vorbit, apreciat şi cumpărat vinul. O clipă de fulgurantă frumuseţe.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, Riesling din lumea largă

Acadeaua albastră şi arta taifasului

Cel mai simpatic crâmpei înregistrat în memorie de la vârsta de 5 ani se leagă de o acadea albastră. Mi-o amintesc perfect şi acum, o grenadă pe băţ, de un albastru intens, pe care am morfolit-o fascinată, fără curajulul de a o mânca, tot drumul de la plajă înapoi acasă, până când a sfârşit, indiferentă la protestele mele, la gunoi. Tot la Constanţa am primit şi prima roată de halviţă, imensă şi lipicioasă, de la vecina din colţ, căreia tot cartierul îi spunea “turcoaica”. Din acea perioadă, mi-au rămas adânc întipărite în simţuri, alături de mirosul mării, câteva miresme ale fericirii sfârâind sub soarele sudului ca siropul deasupra cataifului abia scos din cuptor: mirosul de susan prăjit, de bragă şi de pâine proaspătă.

Am tot încercat să îmi explic de ce, după penuria anilor de comunism, specialităţile culinare ale Orientului au dispărut sub presiunea modei meniurilor internaţionale şi a fascinaţiei pentru bucătăria occidentală, în loc să coexiste paşnic cu acestea. Întrebarea a rămas încă fără răspuns, dar din fericire, din când în când, aromele solare ale copilăriei mele îşi fac drum înapoi până la mine atunci când se întâmplă să descopăr câte un loc, rupt parcă din poeziile lui Ion Barbu.

Aşa este prăvălia “Atletul albanez” din centrul vechi al oraşului Slatina, unde, de mai multe generaţii, o familie de albanezi fabrică artizanal produse tradiţionale, după reţete din vechime: bragă, îngheţată de casă (după model oriental, adică cu lapte) şi halviţă.

De câţiva ani, când drumul mă poartă prin apropiere, mă opresc în această prăvălie micuţă, ale cărei arome recreează pentru mine spaţiul paradisiac al copilăriei. Mulţi prieteni, mai vechi şi mai noi, nu înţeleg pasiunea mea pentru halviţă, bragă şi baclavale, dar dincolo de gustul intrinsec, ceea ce caut e senzaţia de a aparţine unui spaţiu în care cunoşti pe toată lumea şi toată lumea te cunoaşte, în care timpul e suficient de generos ca să acorde fiecăruia ragaz pentru tacla şi pentru gesturi simple de elementară politeţe. Nu ştiu de ce, dar nu îmi pot imagina o prăvălie cu confeturi bune fără un suflet care să cunoască arta taifasului glazurat în siropul cataifului.

5 Comments

Filed under în imperiul bunicilor

Lacomia toamnei si miresmele fericite

Intalnirea cu un pinot noir bun, e ca o reintoarcere in copilarie. Niciun alt vin nu imi readuce in nari intr-un asemenea grad, miresmele fericite ale amintirii: aroma lipicios-dulceaga a dupa-amiezilor tarzii de vara petrecute sub bolta de vita din gradina bunicilor, atingerea matasoasa a dulcetii de cirese, servita dupa reguli bine stabilite vecinelor gurese care ne vizitau duminica, suflul misterios al cartilor imbracate in piele, seva vegetala a piersicului cu fructe zemoase, uriase, pe care le pandeam in fiecare toamna, la sfarsitul vacantei.

Cand deschizi o sticla de pinot noir din Russian Valley te astepti ca toamna, in lacomia ei multicolora, sa se pogoare la tine in pahar, cu sclipiri aromate. Pentru ca Russian River Valley e microclimatul californian deosebit de favorabil soiurilor Pinot noir si Chardonnay, ma asteptam sa ma intalnesc mai degraba cu miresmele mentolate si ierboase ale unui continent necunoscut, si mai putin cu aromele familiare de piele si de fum.

Marimar, Torres Estate, Pinot noir 2001 e un vin echilibrat si expresiv, foarte bine pastrat si neasteptat de fructos. La deschidere, te intampina cu o aroma intensa, afumata, care dupa 30 de minute in decantor, devine cireasa in compot, vanilie si fum. Vinul e amplu in gust, cu aceleasi arome de cireasa foarte coapta, piele si fum, cu final lung, fructos, sustinut.

L-am servit alaturi de pulpa de curcan la cuptor si salata de ardei copti. Am constat cu aceasta ocazie ca senzatia dulce-matasoasa pe care ti-o lasa pulpa de ardei copt se potriveste cu textura acestui vin deosebit de bun.

PS. Marimar,Torres Estate, Pinot noir 2001, costa 99 lei in reteaua magazinelor Halewood.

12 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, Pinot noir din lumea largă

O calatorie in Romania

Citesc cu mare aviditate jurnale de calatorie. E in primul rand, un mod eficient de a vedea teritorii in care, poate, nu vei ajunge vreodata. Dar, e in acelasi timp si un mod de a te regasi. Indragesc in special relatarile calatorilor straini prin Tarile Romane, in efortul meu, usor naiv, de a face pace cu acest colt de lume.

De curand, editura Humanitas a inaugurat colectia “Vintage” cu jurnalul de calatorie al unui englez. La invitatia printesei Anne-Marie Callimachi, Sir Sacheverell Sitwell petrece o luna in Romania, in toamna anului 1937 si isi publica insemnarile in ianuarie 1938, la Londra.

Acest nobil englez e un virtuoz al scriiturii, dar si un fin observator. Acorda Romaniei o privire mereu proaspata si un ochi priceput, iar lucrul cel mai uimitor dintre toate e faptul ca aplecarea sa evidenta catre exotic si pitoresc– caracteristica oricarui calator occidental prin Orient de atunci si pana azi – nu devine in nici un moment cliseu, tusa groasa, idee preconceputa sau presupunere. E un calator sincer interesat sa vada si sa inteleaga, cu bune cunostinte de istorie, dar si de folclor, muzica sau arhitectura. Acorda acelasi viu interes monumentelor, tablourilor si artei populare, dar si tiganilor laieti, sectei vizitiilor scopiti, gradinilor bucurestene, targurilor de vite si oamenilor Deltei.

Fantastic este pasajul in care descrie diferenta dintre covoarele oltenesti si cele basarabene, pe care le considera impreuna cu costumul popular romanesc, principala bogatie a locului si aportul cel mai important al Romaniei la cultura Europei. Inedita e si descrierea de mare acuratete a celor noua tablouri de El Greco, cumparate de Carol I si aflate in colectia regala, dar cel mai tare m-au impresionat paginile care evoca frumusetea muzicii romanesti care se canta in restaurnatele si gradinile de vara ale Bucurestiului. (“farmecul acestor cantece este ca ele reprezinta imagini sau clisee ale orasului, oferindu-ti parfumul si atmosfera lui ca si cum i-ai trage aerul pe nari”). Apropo, scriitorul considera ca Bucurestiul, oras compozit si multietnic, cu personalitate cu totul distincta, nu are nimic de-a face cu Parisul, ci, din contra, ar avea ceva din atmosfera ingemanata a vipiei si amortelii din verile Seviliei si a gerului iernilor Sankt Petersburgului. Indrazneata si flatanta comparatie !

Am sa redau aici, doua mici fragmente, despre vinuri si bucate:

“Vinurile romanesti sunt in general sau in totalitate bune, dar niciodata fabuloase. Arareori poti face cunostinta cu un vin ce ar putea fi considerat o descoperire. Proprietarii individuali produc doar cat le trebuie si numai posesorii unor podgorii intinse fac eforturi de ameliorare a productiei. Pe de alta parte, vinul pare sa nu aiba gustul greu de sulf al majoritatii vinurilor sudice. Nici o asemanare nu poate fi remarcata intre vinurile romanesti si siciliene, ori cele din sudul Italiei (…) De regula, totusi vinurile rosii sunt mai interesante decat cele albe. Vinurile de pe Domeniile Coroanei au in general o calitate constanta, ca si cele de la Cotnari, Odobesti sau Dragasani. Acestea sunt probabil cele mai bune, iar dintre celelalte nu prea ai de ales. Multe dintre acest vinuri ar putea fi ameliorate, cu grija, selectionand cei mai buni ani de productie, prin maturare atenta sau prin alte metode. Dar aceste procese necesita multi ani de perfectionare si intre timp, romanii par sa se multumeasca cu vinul pe care-l au.(…) Romanii prefera sa bea vinul indoit cu apa locala. E posibil ca vinul lor sa nu capete atentia pe care o merita pana cand nu vor renunta la acest obicei. Persoane care au petrecut o vacanta de doua luni in Bucuresti, m-au asigurat ca la plecare si-au dat seama ca au ramas vreo douazeci-treizeci de restaurante sau gradini la care n-au avut timp sa ajunga. Pe langa aceasta uluitoare diversitate a felurilor de mancare, acelasi lucru e valabil si pentru farmecul si locul unde se gasesc restaurantele.”

“In Sinaia,(…)nu trebuie sa uitam nici cofetaria minunata de vizavi de hotel, apartinand unui grec pe nume Kalimzakis, una dintre cele mai bune intalnite in Europa. E din categoria cofetariei Gerbaud din Budapesta, Zauner din Ischl sau Hanselmann de la St. Moritz; iar pentru cunoscatori nu mai trebuie adaugat nimic. La Kalimzakis gasesti o dulceata de zmeura proaspat culeasa de pe munte care are gratia unui poem. Se spune ca ursii din Carpati sunt gata sa-si riste viata pentru asemenea boabe de zmeura salbatica. Putem spune ca oricine a avut aceasta experienta ii intelege.”

Dar, dincolo de toate astea, pentru mine, aceasta carte are o insemnata valoare sentimentala. Printre paginile ei, am avut surpriza sa descopar poze de la nunta bunicilor mei, carora autorul le-a fost oaspete, la Rucar, in septembrie 1937.  E greu de descris freamatul care te cuprinde atunci cand descoperi, din intamplare, poze de la nunta bunicilor tai intr-o carte, cu totul alta decat obisnuitul album de familie. Faptul ca Sir Sacheverell Sitwell, atras de faimoasele costume populare de la Rucar a nimerit tocmai la aceasta nunta, pe care a descris-o apoi in carte, mi se pare de domeniul fabulosului. Ii sunt recunoscatoare pentru aceasta farama luminoasa dintr-o Romanie pentru totdeauna pierduta…

10 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Camarile copilariei

Cu Walter Benjamin m-am intalnit relativ tarziu. Ca sa-l descopar a trebuit sa calatoresc pana la Berlin. Cand prietena mea, Dana, m-a invitat la Berlin, aveam o singura curiozitate. Ma intrebam de ce din toate orasele frumoase ale Europei Centrale, Caragiale a ales sa-si petreaca ultimii ani la Berlin. De ce sa vrei sa mori la Berlin ? De ce nu la Praga, la Budapesta sau la Viena ?

Citind “Copilaria berlineza” am realizat ca pe la 1900, cand Caragiale si Walter Benjamin erau concitadini, Berlinul era unul dintre cele mai frumoase orase ale Europei centrale, un loc cu multa verdeata si cu un suflu mereu proaspat. Intr-o oarecare masura, Berlinul a ramas si azi un oras fascinant si viu, iar eu tanjesc mereu sa ma intorc si sa-i strabat din nou strazile indragite de Walter Benjamin. Citindu-l am constat ca avem doua obsesii in comun: camarile copilariei si arta de a te pierde pe strazile unui oras.

“A nu-ti gasi drumul intr-un oras nu inseamna mare lucru. Dar a te rataci intr-un oras cum te ratacesti intr-o padure – aceasta presupune stiinta. Numele strazilor trebuie sa-i vorbeasca ratacitorului ca trosnetul vreascurilor uscate, iar stradutele din centru sa-i oglindeasca momentele zilei la fel de limpede ca o vale de munte. Am deprins tarziu aceasta arta; ea mi-a indeplinit un vis ale carui urme dintai au fost labirinturile de pe sugativele caietelor mele.”

“Prin crapatura stramta a dulapului cu bunatati, mana mea se strecura ca un indragostit in noapte. Apoi, de indata ce se simtea acasa in intuneric, pornea sa caute pe basbaite zahar sau migdale, stafide sau compot.(…) Cu ce alinturi i se daruiau mainii, mierea, muntii de stafide negre, ba chiar si boabele de orez. Cat era de patimasa inlantuirea celor doi, acum ca, in sfarsit scapasera de tirania lingurii ! Navalnica si recunoscatoare de parca ar fi fost rapita din casa parinteasca, dulceata de capsuni se lasa gustata fara chifla, intrucatva sub cerul liber, si pana si smantana rasplatea cu dragalasenie cutezanta unui petitor care isi facuse drum pana la camaruta ei de slujnica. Mana- tanar Don Juan- avea sa patrunda curand in toate chiliile si iatacurile, lasand in urma straturi scurgandu-se si multimi siroinde: virginitate reinnoita fara tanguiri.”

N-am mai gasit nicaieri atat de bine descrisa fascinatia pe care camara cu bucate o suscita mintii tale de copil. Brusc mi-au revenit in memorie rafturile din camara bunicii mele, cu dulceturi frumos aliniate, de cirese amare si de cirese albe, de portocale si de trandafir, de nuci verzi si de smochine, paradisuri cromatice pierdute. Camara era locul de taina al prajiturilor speciale de sarbatori, care trebuiau sa se odihneasca cu o zi inainte si pe care ma straduiam sa le sterpelesc calde inca, obiecte de schimburi avantajoase cu copiii vecinilor. Si niciodata saleurile mele, care n-au trecut prin vreo camara, n-au mai avut savoarea celor facute de bunica mea.

Copilaria berlineza e mai degraba o incercare de a resuscita imaginea locurilor si oamenilor dragi prin intermediul obiectelor si a ritualurilor indragite ale copilariei, o carte pe care am iubit-o de la prima pagina si pe care mi-am dorit sa o citesc incet, cu lacomia devoratorului de dulceturi si cu teama de a o termina prea repede.

4 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, pivnicer ... de cărţi

Imperiile culinare

Bunicul mi-a povestit candva, ca in prima lui calatorie pe mare, bause un shiraz in port, la Alexandria. Pentru ca ma sunase sa-mi spuna sa vin in vizita cu un vin bun, m-am gandit sa-i fac o surpriza. Bausem Adrian Vineyard 2009, prima productie de shiraz din Dealu Mare, un vin tanar si prietenos, cu un nas intens de cirese negre si condimente (piper, ciocolata, chimen), cu tanini moi si catifelati. Dar in plus de asta, de undeva, de departe, vinul asta mi-a adus insidios in nari aroma dulcetei de rododendron pe care o facea Dudu, bunica unui bun prieten, si odata cu ea, amintirea ritualului duminicilor la bunici.

Bunicii mei erau mari amatori de musafiri. Nu-mi amintesc duminica in care sa nu intinda masa pentru cineva. O duminica fara musafiri era, pentru ei, o zi trista. Bunicul a strabatut cu pasiune marile lumii, a infruntat rigorile razboiului pe frontul de la Odessa, a supravietuit comunismului si totusi a stiut sa-si pastreze increderea in oameni. El m-a invatat sa inot, sa patinez si sa pescuiesc, dar mai ales mi-a aratat, in fiecare duminica din copilaria mea, ca nu poti fi viu, ca nu traiesti cu adevarat, decat daca ai prieteni. Anul trecut, la nouazeci de ani, a zburat cu avionul pe deasupra Ploiestiului. A fost cadoul noului sau prieten de 26 de ani, pilot la Strejnic, cu care isi savura tuica in diminetile de duminica.

La masa duminicala a bunicilor mei se intalneau imperiile culinare. In ochii mei de copil, icrele, mancarea de bame si ciorba cu cap intreg de miel se infrateau cu friptura de vita cu dulceata de agrise, placinta cu carne si coltunasii cu branza, ceapa si cartofi, numiti de bunica mea “pirosti”. Cataiful se lafaia alaturi de cremsnit si dobos tort. Desi aceste mese duminicale nu mai sunt, aroma imperiilor culinare a supravietuit in mine. O caut mereu, fara incetare, prin Bulgaria, Turcia si Macedonia dar si la Cluj, Viena sau Anvers. Si in mod paradoxal, ma simt acasa oriunde, atat timp cat ma intalnesc cu una din aceste delicii pierdute ale copilariei mele. La inceput am crezut ca moartea bucatariei de calitate odata cu venirea comunismului a fost un fenomen generalizat in Europa de est. Dupa multe incursiuni prin Bulgaria si fosta Iugoslavie am realizat ca e un fenomen caracteristic doar Romaniei. De ce a murit bucataria imperiilor in Romania ? Incercarea de a raspunde la aceasta intrebare ar fi, poate, un prim pas catre salvarea noastra culinara.

7 Comments

Filed under în imperiul bunicilor