Category Archives: jurnal de călătorie

Berea lui Jheronimus și țuica lui Brâncuși

La sfârșitul anului trecut, când se anunțase premiera noului episod din Războiul Stelelor, râdeam împreună cu prietenii pe seama fanilor americani care s-au dus la Paris să vadă primii filmul. Lăsând la o parte calitatea artistică a noului episod, nu cred că aveam dreptate să râdem de ei. Pe lângă călătoria senzorială pe care ți-o oferă vinul în pahar, pentru mine nu există vreo activitate mai sporitoare decât experiența unui eveniment cultural. Într-o astfel de călătorie, fără țintă măsurabilă sau explicabilă, vei găsi întotdeauna ceva bun – om sau loc –  presărat în drum de providență, ceva ce te așteaptă doar dacă faci gesturi atât de lipsite de sens ca acela de a te urca într-un avion ca să zbori peste Ocean la o premieră cinematografică.

Anul ăsta, felia mea de nebunie s-a numit – Hieronymus Bosch ,Vision of Genius – expoziția organizată în onoarea artistului, în orașul natal ‘s Hertogenbosch.

45 din cele 50 de lucrări atribuite lui Bosch au fost expuse în cochetul orășel din Brabant, acolo unde au fost create acum mai bine de 500 de ani.  O ocazie care apare o dată în viață.

Pictura lui Bosch îmi aduce mereu aminte de un paragraf bine scris, care te face pe nesimțite să citești tot articolul până la sfârșit. În același timp, oferă o multitudine de scenarii posibile ce pot incita imaginația oricărui privitor, cu flamboaianța detaliului caracteristică Flandrei și Brabantului. Eu și Irina am observat, de exemplu, frecvența butoiului și a pâlniei în picturile artistului și a monștrilor care ies din sau intră în ele, pe care i-am botezat Stamate, întrebându-ne dacă nu cumva Urmuz era admirator al acestor lucrări.

Am străbătut Flandra si Brabantul și m-am gândit la cât de caracteristică locului e pictura lui Bosch. Am iubit încă din vremea studenției acest teritoriu fantastic, bătut de vânturi aspre, locuit de oameni gurmanzi, amabili, pe alocuri chiar pitorești, și care totuși votează în procentaj mare cu extrema dreaptă. O lume pe care o găsiți neschimbată în tripticurile lui Bosch, capabilă să vă răspundă și azi aproape la orice întrebare.

piata mare

noordbrabant museum

Înainte să ajung în den Bosch nu știam mai nimic despre amploarea acestui proiect – numit Jheronimus Bosch 500 – și nici nu mă așteptam ca o expoziție de pictură să fie tratată ca un eveniment de importanță națională.  Acest proiect, inițiativa primarului din ‘s-Hertogenbosch Ton Rombouts, a început acum 9 ani, în 2007, și a presupus investigarea celor 50 de opere atribuite lui Bosch, lucrări aflate în 25 de colecții, publice și private, din orașe aflate în 10 țări. De asemenea, programul a oferit suport financiar și pentru restaurarea acelor lucrări care din motive legate de conservarea lor, stipulate de proprietari, nu au putut fi expuse. Succesul acestei inițiative este de pe acum de invidiat, în săptămâna din martie în care am fost eu, în slot-ul de 2 ore care îți este îngăduit, spectatorii se unduiau în valuri în sălile muzeului. Am întrebat-o pe casiera de la magazinul muzeului cam câți vizitatorii sunt pe săptămână și a rostogolit zerourile fără să clipească:  25.000. Între timp, am auzit că în fața afluxului de public, muzeul și-a prelungit programul de seară cu 2 ore, până la ora 21, ceva rar într-o țară în care magazinele se închid la orele 18:00.

flyer

User comments

Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost modul în care locuitorii orașului au înțeles să facă din această expoziție o sărbătoare a concitadinului lor Bosch.  Reușita lui era și a lor. Toate prăvăliile din oraș aveau stickere pe vitrine cu personaje din tablouri , la cofetărie găseai pe mese flyere cu programul evenimentelor din oraș anexe expoziției, iar la barul unde am îndrăznit să cer un Duvel, barmanița ne-a interpelat cu – “dar n-ați vrea voi să gustați berea noastră de aici, berea lui Jheronimus !”

Am privit prin spuma proaspătă a berii și nu știu de ce, am avut un vis imposibil: 2057 – o expoziție completă, în premieră,  la Târgu Jiu unde aveam să beau țiuca de prună a lui Brâncuși.

10 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Orașele gastronomiei

Întâmplarea a făcut ca prima mea călătorie în afara României să fie la Budapesta. Am fost atunci impresionată – și sunt și acum, la fiecare vizită – de frumusețea acestui oraș. Și nu mă refer în mod special la frumusețea arhitecturii, ci la toate micile detalii care fac din Budapesta un oraș plăcut mai ales locuitorilor săi: peisaj, clădiri, serviciile și funcționalitatea orașului, tradiția și oferta culinară.

Excursia la Budapesta din acest an a fost dedicată gastronomiei, domeniul în care aș putea spune că Ungaria are o tradiție de invidiat. De mult timp îmi doresc să experimentez atmosfera și meniurile unui restaurant cotat măcar cu o stea Michelin, iar Budapesta are patru astfel de restaurante (Costes, Onyx, Tanti și Borkonyha) și încă vreo câteva recomandate de Michelin pentru raportul calitate preț- BIB Gourmand.

Din lista celor patru, am făcut o rezervare la Borkonyha (Winekitchen), care ni s-a părut cel mai atrăgător atât pentru elogiul adus vinului cât și pentru faptul că se străduiesc să ofere meniuri de inspirație locală și mai puțin internațională. Restaurantul m-a impresionat prin selecția de vinuri ungurești, multe dintre ele, de la mici producători sau ediții limitate, imposibil de găsit în magazinele de profil.

attila pince

Am încercat un excelent Pinot noir 2008, Atilla Pince, alături de preparate spectaculoase cromatic: piept de prepeliță cu mazăre și zmeură, piept de rață cu legume și obrăjori de vițel în vin roșu.

piept de prepelita

piept de rața

obrăjori în sos de vin

Ne-a plăcut mult și la Mák Bistro, restaurant care cred că ar fi meritat și el o stea de la ghidul Michelin, cu un meniu mai degrabă internațional, dar din care nu lipseau preparatele emblemă ale locului: pieptul de rață, ficatul de gâscă și mangalița.Pe lista de vinuri figura și Feteasca neagră a lui Balla Géza, despre care ni s-a spus că este foarte căutată. Am apreciat decizia îndrăzneață de a folosi farfurii închise la culoare – unele chiar făcute manual de artizani locali-  și o prezentare cromatică ton în ton.

foie gras

plaou cu brânzeturi

Totuși, locul care mi-a fost cel mai aproape de suflet și pe care vi-l recomand cu căldură este Déryné Bisztró, o braserie în stil franțuzesc, cu atmosferă a la 1900, cu meniu clasic care includea supă de ceapă, tartar și boudin blanc și cu o excelentă ofertă de mic dejun.

boudin blanc

Am mâncat aici în fiecare dimineață, fără să avem în niciun moment senzația că locuim într-o rezervație turistică, sentiment pe care probabil l-ați încercat uneori  în marile orașe ale Europei.

De altfel, poate că e de discutat cât e turism și cât e gastronomie în conceptul stelelor Michelin și care e impactul turismului asupra gastronomiei. Mâncarea bună e o experiență care nu se uită și îmi place să cred că afluența turistică în restaurantele Michelin din orașele cu tradiție culinară va spori concurența și implicit calitatea restaurantelor, dar mai ales standardele culinare ale turiștilor pasionați de mâncare. Nu m-ar mira ca, în epoca turismului gastronomic ajuns la mare modă, să apară o etichetă de tip “oraș al gastronomiei” care să celebreze aceste reprezentante prin excelență ale traiului bun. În ceea ce mă privește, în ciuda pasiunii mele pentru sud, lista mea e oarecum de sorginte nordică: Lyon, Anvers, Budapesta. Câteva orașe în care m-aș retrage oricând cu mare plăcere pentru promisiunea unui rasfăț culinar.

PS. Mulțumiri lui Stefan Pop, bucătar pasionat, pentru lista cu restaurante recomandate din Budapesta.

4 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar, jurnal de călătorie

Ce știu despre Chișinău

Am fost uimită să observ reacția celor din jur atunci când le-am povestit despre planurile mele de călătorie în Republica Moldova. Deși nu mai e o zonă de conflict, acest teritoriu și-a păstrat, pe nedrept, în mintea noastră aura exotică de no man’s land. De altfel, în drum spre Chișinău, mi-am adus aminte de câteva discuții legate de situația din Ucraina pe care le-am avut de curând cu prietenii, germani sau englezi, expați din București. În primul rând, am constatat că aproape toți sunt filoruși, argumentele lor fiind în principal de natură economică. Într-una din aceste discuții unul dintre prietenii mei români a tranșat situația aliniind paharele de pe masă: Asta e România, a zis el, plasând în centrul mesei un pahar din care sclipea un sauvignon blanc îmbietor. Aici e Rusia, a spus el, plasând celălalt pahar în dreapta lui, și aici e Germania, a spus așezând celălalt pahar în stânga. Eu înspre ce credeți că mă uit ?

După cele aproape patru zile petrecute în Basarabia, cred că, noi românii, în elanul nostru către Occident, ar trebui să ne uităm și mai ales să vizităm măcar o dată Republica Moldova. Dar pentru că specialitatea mea e vinul și nu geopolitica, o să povestesc cum a fost sărbătoarea vinului la Chișinău și ce am reușit să aflu la o primă privire despre oamenii de aici.

la chisinau

piata mare din Chisinau

expozanti

moldova

mâncare stradală

În primul rând, e o sensibilă diferență de cultură culinară între România și Moldova. Din păcate pentru mine care trăiesc în București, ea este în favoarea Moldovei. Tot ce am văzut și am gustat- de la măncarea stradală la cea din restaurant- arăta incredibil de bine și era servit fără bâlbâială. Desigur la acest lucru contribuie mult faptul că ingredientele sunt proaspete, produse local, iar rețetele culinare au beneficiat de o îndelungată fierbere în creuzetul tuturor etniilor. Pe de altă parte însă, pe cât de ridicat e nivelul culinar, pe atât de scăzută este puterea de cumpărare. Se trăiește greu la Chișinău, oamenii nu sunt prea înstăriți, iar piața vinului este una dintre cele mai aprig concurențiale din câte am văzut. Poate că ăsta este și motivul pentru care vinul nu este un moft la modă, ci un produs tratat cu mare seriozitate pentru că el reprezintă pentru Moldova pâinea cea de toate zilele. Acesta a fost contextul în care s-a desfășurat ziua vinului la Chișinău.

culinare

fredom blend

mereni

moldova11

cimislia

M-am bucurat să văd că din banii publici se poate organiza un festival cu profesionalism și că intrarea fiind liberă, el s-a adresat tuturor, chiar și celor care nu își puteau permite să cumpere o sticlă de vin. Mi-aș dori să văd așa ceva și la București. Mi-a plăcut și cât de bine pusă la punct era oferta de turism oenologic a cramelor din Moldova. Din incinta târgului se organizau excursii de o zi, contra cost, către Mileștii Mici, Purcari și Cricova. În ceea ce privește vinul din Moldova, mi s-a părut că a evoluat – față de ce am văzut și gustat acum doi ani la București – atât la aspectul de prezentare, design, etichetă, cât și în ceea ce privește calitatea vinului.

gitana

mezalimpe

concert zdob și zdub

realitatea

la revedere moldova

La singurul stand din cele 40 unde nu am reușit să mă înțeleg cu limba română, am avut parte de o mică surpriză. Auzindu-mă discutând în engleză, un bătrânel din rândul celor care așteptau să-și umple paharele, m-a întrebat de unde sunt. Din România, am spus. M-a privit surprins și mi-a spus în română: Din România? Și vă place vinul? Da, am făcut eu semn din cap. M-a luat de mână, emoționat, și mi-a spus: cel mai bun vin din România e în Moldova. Puteam eu oare să-l contrazic?

6 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Locul sfinţeşte omul

Unul dintre profesorii mei, căruia obişnuiam să-i povestesc excursiile mele prin tot felul de locuri din România, mi-a spus, nu îmi mai aduc aminte cu ce ocazie, că spre deosebire de civilizaţie, natura nu te dezamăgeşte niciodată. Am reţinut acest gând fugar şi, în cazul meu cel puţin, afirmaţia s-a verificat în fiecare vacanţă mai lungă. Deşi trăiesc la oraş, n-am stofă de citadin. Zgomotul, socializarea şi confortul oraşului nu mi-au fost niciodată indispensabile. Îmi place să mă pierd în natură, la mare sau la munte, sunt un căutator şi un degustător al locurilor „care te încarcă”.

piatra secuiului

cetatea in ploaie

rimetea

E din ce în ce mai greu să găseşti un loc proaspăt, netulburat de mode şi capricii turistice, un peisaj nealterat de artificial. Dar iată că, de curând, am adaugat pe lista locurilor cu care mă pot lăuda oricărui locuitor al planetei, satul Colţeşti din Munţii Apuseni. La 31 de km de Turda, am descoperit Conacul Secuiesc, o pensiune amenajată în stilul locului, cu bucătărie simplă, ţărănească, cu ingrediente cultivate sau manufacturate local. Printre altele, propietarul pensiunii are şi o mică fabrică de brânză, cu o gamă incredibilă de produse proaspete, de la brânză de vaci sau de burduf, la tilsit şi lapte proaspăt. Nu ştiu, de fapt, să spun care a fost cel mai plin de farmec detaliu al acestei vacanţe: priveliştea Pietrei Secuiului sclipind în soarele dimineţii sau mic-dejunul copilăriei mele: lapte, unt şi dulceaţă făcută în casă.

piatra secuiului

conacul secuiesc

vedere din cetate

Pentru citadini, natura are şi ceva înspăimântător. Puterea ei incredibilă de germinare, de regenerare, fascinează dar, în mod ciudat, tonifică. Şi îmi place să cred că un loc frumos îi face frumoşi pe cei care îl locuiesc, în aceeaşi măsură în care un oraş poluat se reflectă pe faţa locuitorilor săi.

coltesti

cetatea coltesti

coltesti

Are contemplarea naturii efectul unei fotografii făcută de un artist inspirat care vede în tine lucruri pe care tu nu le-ai vazut vreodată şi care te arată într-o lumină mai bună ?

Desigur nu ştiu răspunsul acestor întrebări, la fel de bine precum ştiu că fiecare are propria reţetă de fericire. Şi totuşi…

Leave a Comment

Filed under jurnal de călătorie

Mediterana, mai aproape

În ceea ce mă priveşte, cea mai enervantă problemă a Bucureştiului e aşezarea lui geografică neinspirată, în secetoasa câmpie, departe de orice posibile atracţii de week-end. Oriîncotro ai vrea să mergi, două zile abia îţi ajung pentru a pleca şi a te întoarce la Bucureşti. Oricum ai socoti, drumul iese întotdeauna prea lung, destinaţiile sunt foarte puţine.

@ Doron

În lipsa unor drumuri mai bune, odată cu intrarea în UE, am descoperit alternativa evadării către sud. Deşi nu e mai frumoasă decât România, Bulgaria îţi oferă şansa nesperată de a pătrunde într-un alt timp. E o ţară plină de pace, cu oameni lipsiţi de aroganţă, cu trafic putin şi cu sate care nu stau în calea şoselelor. La prima vedere, ai zice chiar că e o ţară nelocuită destinată bolnavilor de nervi. La două ore şi jumătate de mers cu maşina de la Bucureşti, se află unul dintr oraşele mele favorite, Veliko Târnovo.

@ Doron

Probabil unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Bulgariei, Veliko e un loc special, care asemeni unui vin bun, te surprinde cu senzaţii compozite.

@Doron

@Doron

Dacă îl priveşti scăldat în soarele verii, printre pisicile tolănite în unghere răcoroase pare un îndepărtat oraş al Mediteranei, când îl vizitezi printre autumnale picături de ploaie te învăluie cu aerul placid şi melancolic al unui târg, asemeni Câmpulungului din vremurile bune.

@Doron

@Doron

@Doron

Cetatea medievală a fraţilor Asan s-a transformat într-un oraş meşteşugăresc, de mici comercianţi, al cărui farmec stă tocmai în faptul de a-şi fi păstrat dimensiunile miniaturale, în ciuda perioadei comuniste care a mai presărat ici-colo câte un hotel urât, din beton. E locul perfect în care să-ţi petreci un week-end, fără grabă, delectându-te cu senzaţia că eşti aproape şi în acelaşi timp, departe de casă.

@Doron

@Doron

Unde să bei şi să mănânci bine la Veliko ?

Dacă sunteţi dintre cei care încearcă mereu mâncăruri cu specific local, găsiţi barul studenţilor din Veliko Tarnovo, un fel de Club A ( în poza de mai sus). Preferata mea e tocăniţa, uşor picantă, de pipote, inimi şi burtă. Dacă vă doriţi feluri de mâncare internaţionale şi meniu în engleză, încercaţi la Hadji Nikoli, chiar pe strada comercială, un complex arhitectonic în stilul Renaşterii târzii, restaurat în ultimii doi ani. Au o oferta de vinuri foarte bună. La desert, intraţi vis-a-vis în cofetăria Stratilat. E un local ideal şi pentru cafeaua de la mic-ul dejun. Preparatul preferat: dovlecei prăjiţi umpluţi cu brânză cu mărar şi nuci, un deliciu al Şeherezadei…

8 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Europolis, oraşul Deltei

În iernile în care îngheaţă marea, gândul mă poartă la Sulina. Am încercat mereu să-mi imaginez fantoma oraşului muribund profilându-se la marginea mării îngheţate, dar, deşi merg în Deltă în fiecare an, nu am reuşit încă să ajung acolo iarna. Anul trecut, am vizitat – pentru a câta oară ?- farul Comisiei Europene a Dunării de Jos şi am intrat în vorbă cu doamna care se ocupă de muzeu. Ne-a povestit despre vârsta de aur a Sulinei, despre Eugeniu Botez, al cărui cabinet de lucru e expus în muzeu şi ni s-a plâns de lipsa locurilor de muncă într-un oraş care a decăzut continuu şi care a ajuns astăzi la 3500 de locuitori, în timp ce, în anii ’30 Sulina avea 35 000 de suflete şi se întindea pâna aproape de Crişan.

Sulina, 2007

În secolul trecut, din nisipurile Dobrogei  a răsărit un oraş cosmopolit, un fel de comunitate europeană în miniatură, un paradis fiscal, Eldorado al tuturor raselor şi limbilor. Principal port comercial la Dunăre, a fost bombardat în timpul celui de-al doilea război mondial, dar a supravieţuit, şi perioada comunistă i-a schimbat definitiv faţa, implantând pe cheiurile sale hidoase blocuri de beton cenuşiu. Aşa a rămas până azi, un oraş urât, un dinozaur expus intemperiilor Deltei, sau poate scheletul unei ghinioniste cântărete la Scala din Milano, care a ajuns, la bătrâneţe, să cerşească în stradă. Singurele mărturii ale orasului care refuză să moară, sunt Muzeul Comisiei Europene a Dunării de Jos şi fostul cimitir maritim, unde odihnesc împreună toate naţiile care au trecut vreodată pe Dunăre.

Sulina, 2007

Şi totuşi, în ciuda acestor evidenţe, în fiecare an, în excursia ritualică în Deltă, fac o plimbare pâna la Sulina, mă aşez pe chei la cafeneaua Jean Bart şi onorez cu o porţie de icre amintirea comandorului Eugeniu Botez şi pe cea a bunicului meu, urmaş de greci din îndepărtata Smirnă, care iubea mai presus de toate marea.

Sulina, 2007

Cea mai frumoasă carte care s-a scris vreodată despre Sulina e Europolis (1933). Scriitorul Eugeniu Botez, alias Jean Bart, a fost timp de câteva decenii căpitanul portului Sulina şi a descris-o în tuşe sprinţare, reuşind să prevadă cu o remarcabilă clarviziune destinul acestui colţ de lume:

Sulina, 2007

“Sulina, după numele capului unei hoarde de cazaci, este poarta Dunării. Pe aici iese grâul si intră aurul. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme şi intrigi. Europa, după razboiul din Crimeea, a intrat în stăpânirea acestei chei, pe care o ţine strâns şi n-o mai lasă din mână – nici chiar portarului, care de drept trebuie s-o ţie, nu se hotărăşte să i-o încredinţeze. Sulina, ca şi Port-Saidul de la gura Suezului – un turn Babel în miniatură – găsindu-se la capătul unui drum mondial de apă, trăieşte numai din viaţa portului. Oraşul acesta creat prin nevoile navigaţiei – fără industrie, fără agricultură – e condamnat să fie sters de pe harta ţării îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunării. Până atunci, vremelnica aşezare omenească creşte şi scade după barometrul recoltei anuale. Populaţia se dublează în anii de belşug şi scade în timp de secetă. “ (pag 319)

Sulina, 2007

Sulina, 2007

“Toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aici; drojdia laşă a Levantului dospea la un loc infraţită cu trufaşa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool. Grecii, limbuţi şi inflamabili, frecau zi şi noapte între degetele lor nervoase cărtile de joc înegrite şi soioase. Turcii, lazii şi curzii din Anatolia îşi sorbeau cafele, tăcuţi şi gravi. Românii cu ţuicile dinainte, veşnic răzvrătiti, croiau planuri de luptă şi de greve. Armenii palizi, tatuaţi de praful de cărbune, şedeau muţi în faţa paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii şi-i dădeau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare.” (pag 290)

Sulina, 2007

Sulina, 2007

“Când gerul creste, sub cerul de opal şi Dunărea se schimbă în pod de argint, Sulina rămâne izolată – o insulă fără legături cu ţara. (…) Că să ajungi iarna de la gura Dunării la Bucureşti, trebuie să treci prin Stambul. (…) Dacă prinzi vaporul românesc de pasageri în Stambul ajungi prin Constanţa la Bucureşti în câteva zile, când trenul nu se întroieneşte în Bărăgan.” (pag 276)

Bărăganul se întroieneşte şi azi, în timp ce vaporul românesc de pasageri Constanţa – Stambul a dispărut odată cu Sulina – Europolis şi cu proiectul de restaurare a caselor care au mai supravieţuit pe cele patru străzi ale oraşului în paragină şi degradare.

Sulina, 2007

12 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Udriste Nasturel si memoria posteritatii

Acum cateva luni, cand am avut curiozitatea sa contabilizez cuvintele cheie ale cautarilor din google care ajungeau pe blogul meu, m-am amuzat foarte tare cand am dat peste formularea “cum arata un boier roman, foto”. Totusi, cred ca intrebarea e legitima, cu atat mai mult cu cat Romania, in ciuda discursurilor sforaitoare, nu a avut si nu are o traditie – adica o continuitate – in conservarea patrimoniului. Cum putem atunci afla cum arata boierul roman ?

Pe ici pe colo, printr-un sir de intamplari norocoase, s-au pastrat monumente de neasemuita frumusete, asa cum este Casa de piatra de la Heresti. La 35 de kilometri de Bucuresti, pe un platou care domina valea Argesului, intr-un peisaj ingrozitor de saracacios, dintre case de chirpici se ridica spectral, ca intr-un decor de teatru, o cladire masiva de piatra: Casa de boier mare a lui Udriste Nasturel.

E greu de descris farmecul si puritatea acestei constructii unice din piatra slefuita, contemplata din perspectiva contemporaneitatii care transforma in cutii impersonale de beton orice incercare de constructie. Am fost uimita de luminozitatea speciala a acestei case, asigurata de ferestrele pozitionate pe toate laturile cladirii, dar si de lucratura deosebita a geamurilor, din ochiuri de sticla groasa, incastrate dupa tehnica vitraliilor. Am remarcat inca o data, comparand conacul lui Udriste Nasturel cu cel al Golestilor, ca boierii romani apreciau spatiile intime si luminoase, a caror grandoare nu e data de masivitate si exagerarea proportiilor, ci de gratia cu care se incadreaza in spatiu si de firescul cu care sunt mangaiate de razele soarelui la apus.

Pe site-ul Muzeului Taranului Roman, in administrarea caruia se afla, citim ca este singurul monument de arhitectura civila romanesca de la inceputul secolului al XVII-lea construit in intregime din piatra de talie slefuita. Iar Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antohiei, calator prin Tarile Romane in 1657, noteaza in jurnalul sau ca la Heresti e “un palat fara egal in lume, afara numai de Tara francilor, (…) atat de frumos ca imprastie toata grija sufletului intristat.”

Horia Bernea este cel care a redescoperit conacul de la Heresti aflat in ruina, iar, dupa restaurare, a avut intentia de a-l transforma intr-un Muzeu al Boierului Roman. In 2006, Casa de piatra de la Heresti era deschisa publicului sub acest nume, cu expozitia “Nunta de la Heresti”, cu obiecte din colectia lui Dan Nasta. Intre timp, proiectul Muzeului Boierului Roman pare abandonat, iar cladirea numita acum “Muzeul Udriste Nasturel” ramane in circuitul de vizitare. Pana pe 16 septembrie 2012, muzeul gazduieste expozitia de ceramica “Piatra si lutul”.

Ce se stie despre Udriste Nasturel ?

Memoria posteritatii n-a fost prea generoasa nici cu boierul din vechea aristocratie munteneasca, dar nici cu carturarul erudit care era Udriste Nasturel. Putinele informatii care s-au pastrat, le-am extras din lucrarea fostului meu profesor de literatura romana veche, Dan Horia Mazilu –Udriste Nasturel, Editura Minerva, 1974.

Nascut, probabil, in 1596, Udriste Nasturel descinde dintr-o veche familie boiereasca din Tara Romaneasca ale carei prime atestari urca in timp pana la Vlad Calugarul (1482). Prin sora sa, domana Elina, devine cumnat al domnitorului Matei Basarab. La randul sau, se casatoreste de doua ori, baiatul din cea de-a doua casatorie, Radu-Toma, va atinge cea mai inalta treapta de ierarhie feudala, ajungand mare ban al Craiovei.

Personalitate de factura aparte, Udriste Nasturel a fost pisar de cancelarie si apoi logofat, a indeplinit misiuni diplomatice in Transilvania si la Viena,  dar era si scriitor, caligraf, traducator, si -am putea zice azi – editor. S-a dedicat coordonarii activitatii de tiparire a cartilor in slavona si romana, care ieseau din tiparnitele domnesti de la Govora, Manastirea Dealu si Campulung. A scris, in slavona, prefetele (predoslovia) acestor tiparituri si versuri encomniastice, de slava a stemei basarabilor, dar a fost si autor de scrieri laice. Versurile sale sunt primele versuri tiparite din istoria limbii romane, fapt ce le-a oferit posibilitatea de a-si castiga notorietatea publica. De asemenea, a tradus din latina in slavona “De imitatio Christi”, a lui Thomas a Kempis, scriere de larga circulatie in Evul Mediu si, din greaca in romana, romanul medieval “Viata sfintilor Vaarlam si Ioasaf”.

Se pare ca in bibiloteca conacului sau de la Heresti, Udriste Nasturel ar fi  adunat raritati bibliofile si manuscrisele celor mai vechi creatii originale din Tara Romaneasca (ca de exemplu, “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”, despre care se spune, fara dovezi, insa, ca ar fi tradus-o in limba romana). Este totodata, prima biblioteca a unui om de litere roman, atestata prin documente.

In semn de omagiu pentru unul dintre cei care au faurit temeliile culturii romanesti, cred ca merita sa vizitati macar o data conacul de la Heresti. Contemplarea acestei splendide constructii renascentiste, v-ar putea rasplati pentru frustrarile incercate in fata marilor monumente ale artei occidentale, dar v-ar putea si intrista cu gandul perfid ca n-am fi fost nici noi mai prejos, daca ne-am fi dat vreodata osteneala sa ne pese in mod responsabil de patrimoniul nostru cultural.

8 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Bulgaria, de la nord la sud

Imi plac calatoriile care iti ofera ocazia de a admira in voie schimbarea treptata a peisajului, pe etaje climatice, ca intr-o lectie virtuala de botanica. Asa am realizat ca aria mea climatica favorita e indubitabil, sudul. Apreciez litoralul bulgaresc pentru aerul rustic si verva vegetala, pentru culorile pure si lumina speciala, si nu in ultimul rand, pentru Marea Neagra cea uimitor de albastra.

Cand te hotarasti sa strabati cei 60 de kilometri de la Vama Veche la Balcic, in luna mai, te izbeste galbenul indrajit al culturilor de rapita si verdele crud al campurilor, ca intr-o pictura expresionista. De altfel, imi place sa cred ca, dincolo de considerentele mondene, pictorii interbelici erau atrasi la Balcic de aceste culori pure, crude sau sublimate de soare. Vara peisajul devine fierbinte, casele par si mai albe, marea si mai albastra. In septembrie si octombrie, drumul pustiu e scaldat de o lumina moale, voluptoasa, culorile se sting, campurile definite de rosul ardeilor capia se intind nesfarsite.

Nu stiu care e secretul culorilor din Cadrilater, dar locul are un farmec special, care, de indata ce ce ai coborat mai jos de Balcic, dispare.

De obicei, zabovesc la Kamen Briag si ma rasfat la Dalboka. Tarmul stancos e deosebit de pitoresc in Tyulenovo, un sat care seamana foarte tare cu Vama Veche de odinioara, cu case fara garduri, curti argiloase cu multe flori si bolti de tartacute. Tyulene inseamna in bulgara foca, si se pare ca printre stancile spectaculoase de aici, isi aveau cuibul o specie de foci de Marea Neagra, Monachus monachus, care au disparut, din cauza braconajului intensiv. Se spune ca singurul loc unde mai pot fi intalnite e rezervatia naturala Milli Park, de langa Kusadasi. Desi am fost acolo, nu am avut sansa de a ma intalni cu celebra monachus…

Imi place sa admir marea si sa mananc la Dalboka, un golf pitoresc, abrupt, nu departe de capul Kaliacra. Locul a devenit in ultimul timp cea mai cunoscuta ferma de midi de pe litoralul bulgaresc si e frecvent vizitat de romani. Portiile sunt generoase si pestele e proaspat. Chiar ne intrebam de ce in marea aia a lor atat de albastra pare sa fie mai mult peste decat in marea noastra neagra. In termeni de dezmat culinar si cromatic, Dalboka imi aduce aminte de o terasa insorita la Setubal si o experienta gustativa extravaganta cu  fructe de mare. Intr-un fel straniu si nedefinit, Bulgaria e pentru mine un portal catre soarele Portugaliei.

Despre alte locuri favorite de la sud de Burgas, intr-o poveste viitoare…

9 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Roma e un palimpsest

Orice calator are tolba lui de vise. Mai comune sau mai indraznete, ele se coalizeaza cerandu-si dreptul la existenta, creand asteptari si dependente. Atunci cand te declari pregatit sa vizitezi Roma, stii, instinctiv, ca nu are cum sa nu-ti placa. E unul din acele orase in care mergi la sigur din punct de vedere turistic. Daca stau sa ma gandesc bine, poate ca asta e si unul din lucrurile care m-au incomodat cand am ajuns, in cele din urma, acolo.

In magnifica Roma, consider ca sunt doua senzatiii pe care nu trebuie sa le ratezi: sa te trezesti de dimineata, intr-o camera cu vedere, in sclipirea de argint a cupolelor Romei la picioarele tale, si sa amusinezi aerul caldut si seducator al gloriei, si sa-ti petreci dupa-amiaza contempland Capela Sixtina, un gest inspirat de o frumusete divina, inexplicabila, si care nu cred ca se va mai putea repeta vreodata.

Intr-o Italie in care intrarea la muzeu se rezerva cu cel putin cateva zile inainte, am avut sansa de a putea vizita Palazzo Farnèse. Considerat unul dintre cele mai frumoase palate renascentiste ale Romei, mi s-a parut o cladire de o puritate si de o gratie pe care nu prea o poti atribui pietrei. Probabil ca asta se datoreaza si geniului celor doi arhitecti Antonio da Sangallo si Michelangelo.

Construit de Alexandro Farnèse devenit Papa Paul al III-lea, palatul este astazi concesionat Ambasadei Frantei iar accesul publicului este restrictionat. Dar, excelenta sa Jean-Marc de la Sablière, ambasadorul Frantei in Italia, a avut ideea extraordinara de a expune colectia Farnèse din Muzeului arheologic din Napoli, in decorul primului etaj al palatului acolo unde se afla ea in secolul al XVI-lea. Asa am avut ocazia sa ma delectez cu sala imparatilor si filozofilor, cu busturile marilor imparati ai Romei, Adrian si Marcus Aurelius, dar si surpriza de contempla niste daci de 2 metri. La intrarea in sala de primire a palatului tronau doua statui de a caror existenta nu stiam: Dacii prizonieri. Dincolo de ceea ce am citit cu totii in cartea de istorie, nu poti sa nu observi ca romanii par fascinati de exotismul dacic, chiar daca o fac pentru a-si celebra gloria.

Si iata cum arata biroul ambasadorului Frantei din Palazzo Farnèse

Contempland orasul am incercat sa-mi imaginez, sa rememorez descrierea maginifica a lui Curzio Malaparte, a diviziillor americane intrand in Roma pe Via Appia, marsaluind printre mormintele imparatilor romani si oprindu-se, in cele din urma, la Colloseum. Nu-i usor sa bei un pahar de vin in pietele magnifice ale Romei contempland pietre pe care stii ca a curs sangele lui Cezar sau al lui Giordano Bruno. Cred ca iti trebuie o constitutie speciala ca sa dai fata cu istoria in fiecare dimineata, nu sa contempli, ci sa traiesti printre ruine, si poate ca din acest motiv Roma nu va putea fi niciodata un oras inchegat de burghezi asezati, ci un oras care traieste fragmentar, in straturi.

Sau poate Columna pe care am privit-o zilnic de la geam si dacii prizonieri si prejudecata culturala de a vedea Roma ca un loc al originilor predispun la melancolie ?

PS. Expozitia de la Palazzo Farnèse e deschisa pana pe 27 aprilie. Daca treceti pe la Roma, n-o ratati !

2 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Multa sampanie la Antwerpen

Inca de pe vremea studentiei, am considerat Belgia un taram fantomatic, un construct bantuit de fascinatii identitare. In ciuda acestui lucru, are orase cochete si oameni care iubesc cainii si bebelusii. In orice local belgian poti sa-ti savurezi berea cu cainele alaturi sau sa-ti iei micul dejun si sa-ti alaptezi copiii. Dintre toate micile bijuterii ale Belgiei, indragesc Antwerpen-ul. Mi se pare unul dintre cele mai stilate orase pe care le-am vizitat. Un oras bogat fara aroganta si viu fara exces. Un oras burghez. Elegantei cladirilor i se alatura cea a locuitorilor sai. Desi din punct de vedere etnic se pare ca e cel mai amestecat oras din Europa, Antwerpen-ul nu isi pierde personalitatea proprie, gratie unui plan urbanistic coerent. Il prefer Brugge-lui, orasul de turta dulce cu aer fantomatic si depresiv, si il gasesc mult mai inchegat, mai real, decat Bruxelles-ul.

Dincolo de nerabdarea intalnirii cu Irina, cu Maria si cu Hanna, sunt trei lucruri care ma atrag mereu in acest oras. Fiecare vizita incepe cu uimirea si bucuria reintalnirii cu Antwerpen Centraal – gara orasului, o bijuterie arhitectonica, si se prelungeste in contemplarea schitei lui Van Eyck, Sfanta Barbara si a Madonnei lui Jean Fouquet, doua lucrari medievale de o nelinistitoare gratie.

Probabil ca Antwerpen-ul se apropie cel mai mult de visul meu despre ceea ce ar trebui sa insemne un oras: confort, eleganta, cladiri ingrijite si restaurate, carciumi primitoare. Ador plimbarile lungi pe strazile cu cladiri art deco din cartierul Berchem, melcii cu stafide, placintele cu varza si berea Corsendonk.

In acest an, intamplarea a facut sa ma delectez cu un haloimas de sampanii: Crémant d’Alsace, Mousseau de Touraine, Cava si, desigur, spumant de la Cramele Rhein.

In paranteza fie spus, diferenta dintre toate aceste denumiri e data de legislatie si nu de metoda de fabricatie. Toate sunt produse dupa aceeasi metoda, dar denumirea de sampanie nu mai poate fi atribuita decat celei provenind din zona Champagne. La francezi, sampania din celelalte zone se cheama „crémant” sau„mousseux”, spaniolii o numesc „cava”, portughezii „espumante” si romanii „vin spumant”. In plus, ea nu trebuie sa respecte neaparat combinatia Pinot Noir – Chardonnay, ci se produce adesea din struguri traditionali zonei. Mousseux de Touraine din Chenin Blanc, iar Crémant d’Alsace in special din Pinot blanc si Pinot gris/Pinot noir.

Cava are o poveste interesanta. La origine cuvantul desemna pivnita in care se odihnea sampania si a devenit denumirea oficiala a vinului spumant spaniol in 1983. Se produce in special in zona catalana (Penedès) din struguri traditionali (macabeo, xarello, parellada, si trepat), iar cei mai cunoscuti producatori sunt Cordoniu, Freixenet si Segura Viudas.

In schimb, Prosecco-ul italian nu intra in categoria vinurilor spumante, ci e un vin spumos, adica cea de-a doua fermentatie a vinului, cea responsabila de bule, nu se produce in sticla ca in metoda Champenoise, ci in recipiente de inox. Aceasta metoda se numeste metoda Charmat si a fost inventata pentru a reduce costurile de productie.

Si inca ceva, daca se intampla sa aveti la masa multe sticle diferite, rezistati tentatiei de a le amesteca…

5 Comments

Filed under jurnal de călătorie