Category Archives: jurnal de festival de film

Vindem plăcere sau calitate ?

În ultimii trei ani, am urmărit evoluția secțiunii Film Food la TIFF pentru că acest subiect mi se pare reprezentativ pentru interesul clujenilor pentru gastronomie și explică întrucâtva explozia serviciilor HORECA în Cluj-Napoca. Și în acest an, secțiunea Film Food a prezentat patru filme, unele însoțite și de demonstrații culinare sponsorizate de branduri mari ca Nespresso sau LIDL. Am reușit să văd doar două, Tales from the Kitchen, regia Rasmus Dinesen și Schumann’s Bar Talk, regia Marieke Schroeder, pentru că în acest an la TIFF interesul pentru filme a depășit capacitățile sălilor de cinema.

Tales from the Kitchen, tradus Totul despre stelele Michelin, e un film documentar care vorbește despre ghidului Michelin și modul în care criteriile sale de evaluare gastronomică s-au extins în lumea întreagă. Ghidul Michelin a fost inițiativa fraților Michelin, al căror principal business, producția de anvelope, avea nevoie de marketing. La originea ghidului stă nu atât dorința de a mânca bine, cât nevoia de a încuraja oamenii să călătorească cu mașina pentru a uza cât mai multe cauciucuri. Prima ediție a ghidului, cea din 1900, cuprindea doar informații despre hotelurile, restaurantele și stațiile de service din Franța. De asemenea, poate că originea lui explică astfel de ce majoritatea restaurantelor cu două și trei stele se găsesc în afara marilor orașe. Treptat, ghidul a început să acopere și alte țări din Europa și din lume. Din acest motiv, până în ziua de azi, criticii ghidului Michelin susțin că apariția lui într-o nouă țară este condiționată de prezența și investițiile în aceea piață a concernului de anvelope Michelin.

Criticile aduse ghidului pot fi desigur întemeiate și ele sunt justificate mai ales de importanța- tradusă în imense investiții financiare – pe care cucerirea unei stele Michelin o are. Mi-ar fi plăcut dacă realizatorii documentarului ar fi insistat un pic în detailerea acestui subiect. Pe de altă parte însă, din punctul meu de vedere, ghidul Michelin își datorează celebritatea faptului de a fi reușit să reunească sub forma unor criterii de evaluare stabile cele două imperative pe care consumatorul își dorește să le plătească – plăcere și calitate. Marele lui merit e acela de a pune accent pe calitate într-un context în care lumea întreagă vinde doar promisiunea plăcerii. Sau mai bine spus, ghidul recunoaște calitatea drept condiție sine qua non. Mai departe, oricine poate veni cu viziunea ludică proprie în încercarea de a aduce un aer proaspăt în gastronomie.

Din acest motiv, cred că nu toate țările sunt pregătite să apară în ghidul Michlein, indiferent de investițiile locale ale concernului. Bucătăria cu stele are nevoie de o piață matură care să aprecieze calitatea și să fie capabilă să amendeze lipsa ei. Din această perspectivă, am avut curiozitatea să încerc câteva din restaurantele considerate de top în București –  Kane, Maize și La Cave de Bucarest. Am fost dezamăgită. Aș fi dispusă să suport designul dubios și clienții în ținută de fitness, pantaloni scurți și șlapi la ora cinei, dacă mâncarea ar fi gustoasă. Din păcate, nu este cazul.

Știu cât este de greu la noi, să faci rost de ingrediente de calitate și de sezon și poate aș fi spus că bucătăria bună nu prea are șanse în România, dacă nu ar exista restaurantul meu favorit – Baracca. Îl știu de vreo șase ani și mănânc aici de fiecare dată când trec prin Cluj. În acest an, mi s-a părut că au făcut un salt la nivelul cromatic și vizual al preparatelor, care îi apropie de pretenția unei stele. Faptul că un restaurant de această calitate există în Cluj, îmi dă speranță că se poate și în România și mă face să cred că mai sunt și alte restaurante bune în orașe în care eu nu ajung prea des.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar, jurnal de festival de film

Începe Anim’est!

Cu mare bucurie am aflat că și în acest an Anim’est și-a găsit drumul către publicul său fidel. A fost cât pe ce ca festivalul să nu se țină, așa că sunt mai încântată decât în alți ani de ţidula mea de participant la festival. Între 4 și 13 octombrie, la cinema Studio, cinema Patria și Club Control o să ne întâlnim cu câteva personaje proaspăt ieșite din lumea imaginației și le vom revedea pe cele deja celebre.

animest

De neratat este Frankenweenie, cel mai nou film al lui Tim Burton, un remake stop-motion 3D al scurtmetrajului cu acelaşi nume realizat de regizor în 1984, în care tânărul Victor încearcă să-şi readucă la viaţă căţelul Sparky după ce învaţă la şcoală cum funcționează impulsurile electrice din muşchi.

La fel de interesante se anunță și  animația franco-belgiană Ernest et Célestine, în regia lui Stéphane Aubier, Vincent Patar și Benjamin Renner, premiată cu César-ul pentru Cel mai bun film de animație în 2013, dar și cel mai nou film al lui Ari Folman,The Congress, inspirat din romanul Futurological Congress al lui Stanisław Lem. Regizorul e cunoscut iubitorilor de animație din România pentru impresionanta animație Waltz with Bashir, prezentată tot la Anim’est acum câțiva ani.

Invitații speciali sunt în acest an, regizorul francez Michel Ocelot, creatorul seriei de lungmetraje cu Kirikou și studioul Aardman, cel care a adus celebritatea personajelor Wallace și Gromit. La Cinema Patria, studioului îi va fi dedicată întreagă zi de 6 octombrie. Vor fi prezentate scurtmetraje din primii ani ai studioului, dar și din perioada în care Aardman devenise deja un nume important în industria animației.

Așa cum am spus și în alte articole pe marginea Anim’est, în condițiile actuale zece zile de filme de animație la București sunt un lux. Savurați-l cât mai aveți ocazia !

Leave a Comment

Filed under jurnal de festival de film

Cine sunt câștigătorii ?

În viaţa unui blogger, a unui jurnalist, dar şi în viaţa unui simplu consumator există repere fixe festivaliere, care se suprapun întrucâtva cu sezonul estival. La sfârşit de mai e festivalul de film de la Cluj, în iunie e festivalul de teatru de la Sibiu, în iulie e festivalul de jazz de la Gărâna. Tot atâtea pretexte pentru a-ţi suna prietenii şi a-i anunţa intempestiv că ţi s-a făcut dor de ei şi vrei să vii în vizită. Nu că dorul ăsta sezonier n-ar fi mai puţin veritabil.

E la fel de adevărat că festivalele ajunse la modă, adună hipsterii de pretutindeni, aşa cum obişnuieşte să cârcotească la adresa lor un amic de-al meu. Zilele trecute, la o masă de familile, taică-miu m-a întrebat ce-s aia hipsterii, şi prinsă în vârtejul discuţiei n-am ştiut să-i dau o definiţie credibilă. I-am spus că sunt asemeni snobilor din interbelic, doar că mai hi-tech. Adică ăia care preferă să-ţi dea like pe facebook decât să poarte o discutie normală, a conculzionat el.

latiff

Pe terasa de la Casa TIFF din Cluj am tras cu urechea la o discuţie aprigă de hipsteri-marketari despre cum se contabilizează succesul evenimentelor culturale din punctul de vedere al sponsorului. Desigur, aşa cum vă puteţi imagina contabilizarea acestui gen de activitate e întotdeauna cantitativă, un discurs care îmi aminteşte uneori de Caragiale: atâţia spectatori, atâtea spoturi, atâtea bannere…

Cu hipsteri sau împotriva lor, cred că un festival trăieşte mai ales din calitatea socializării. Din cauza asta, TIFF-ul are o naturaleţe care ar fi imposibilă la Bucureşti, un farmec care pe mine mă face să revin mereu în această săptămâna în care Clujul îşi intensifică viaţa şi îţi oferă şansa de a întâlni oameni noi, relevanţi, cu pasiuni comune, prilejul de a te prosti şi de a râde, ocazia de a plânge cu sughiţuri fără ruşine în întunericul unei săli de cinema, răgazul de a contempla aşezat pe o bancă la soare, un vârf de brad sau un cer cu nori. Poate că succesul unor astfel de evenimente culturale ar trebui privit şi din perspectiva satisfacţiei pe care o oferă acelor oameni care îşi păstrează în fiecare an, cu obstinaţie, în program, loc pentru o astfel de săptămână de libertate.

cluj

Dar oare succesul TIFF-ului şi felul în care a schimbat el faţa oraşului mai trebuie contabilizat ? Și chiar dacă n-ar fi un succes, banii sponsorului oferiţi unui festival nu ar trebui ei priviţi ca un gest necondiţionat, de recunoştiinţă faţă de comunitate ?

Leave a Comment

Filed under jurnal de festival de film

Animest is back in town !

Regalul fiecarei toamne, festivalul de animatie Anim’est incepe pe 7 octombrie la Bucuresti. In deschidere, vom vedea, in sfarsit, un film romanesc  “Crulic – drumul spre dincolo” in regia Ancai Damian, cu vocea lui Vlad Ivanov.

Din program, conferinta extraordinara Framestore cu Alexander Damm, competitie videoclip si advertising si Creepy Animation Night- editia 3.

Festivalul se desfasoara la Bucuresti – 7- 16 octombrie, la Cluj – 28-30 octombrie si la Chisinau – 3-6 noiembrie. Nu-l ratati !

Leave a Comment

Filed under jurnal de festival de film

Oaia preferata

Oaia preferata marcheaza, in fiecare an, portia mea ritualica de desene animate.

© Aaron Balazs

Dintre toate festivalurile de film din Romania, Anim’est imi este cel mai aproape de suflet, pentru ca degaja savoarea lucrurilor facute cu pasiune, si pentru ca imi ofera, de fiecare data, acces la visele unora mai indrazneti decat mine. Il urmaresc de la an la an cu simpatie, si ma gandesc mereu ca o saptamana de proiectii de desene animate la Bucuresti, e, pana la urma, un lux. De altfel, cei mai multi regizori de filme din festival au marturisit  la Q&A ca e o activitate recompensata cu alte tipuri de satisfactii decat banii.

Anul asta, prin jocul hazardului programului am urmarit mai ales lung metraje. Atat cele din competitie cat si cele din celelalte sectiuni, mi s-au parut foarte bune. E greu de zis care ar fi meritat mai mult premiul. Mi-au placut in special, Summer Wars (r. Mamoru Hosoda, 2009) si Edith si eu (r. Aleksa Gajic, 2009), doua filme tratand, in stilistica diferita, oarecum acelasi subiect : maturizarea privita ca asumare a responsabilitatii. Filmul lui Aleksa Gajic a fost parca, mai aproape de inima mea de balcanica si mi-a amintit foarte viu de benzile desenate frantuzesti ale copilariei mele. Povestea mi s-a parut bine dezvoltata pe un scenariu frumos structurat, iar primele cadre ale filmului au fost remarcabile. E primul film de lungmetraj de animatie din zona Balcanilor din ultimul timp. Deci, frati romani se poate !

Dupa cinci ani, ma bucur sa vad ca festivalul a crescut (511 filme de scurt si lung metraj in acest an) si ca a reusit sa-si pastreze dimensiunea creativa si prietenoasa. Printre suveniruri a aparut si o adorabila perna cu oaia, hand-made, pe care m-am grabit sa o adaug la colectia mea de artefacte cu insemnele festivalului.

La mai mare ! Si promit ca la editia a 10-a voi expune colectia mea Anim’est.

4 Comments

Filed under jurnal de festival de film

De ce nu sunt la fel toate plajele din lume

Stiind pasiunea mea pentru mare, un coleg imi spunea sententios ca toate plajele din lume sunt la fel, si ca cine se duce la plaja in Bahamas, de exemplu, nu se duce acolo pentru plaja, ci o face fie din snobism, fie, in cel mai bun caz, ca sa-si salveze relatia. Ei bine, nu cred ca toate plajele din lume sunt la fel ! Pentru mine, ele sunt mai frumoase sau mai urate, mai salbatice sau mai turistice, mai frivole sau mai misterioase, cu o mare mereu albastra, ca la Egee, sau cu una vesnic nehotarata ca Marea Neagra. Apropo, stiati ca Marea Neagra e mai albastra la bulgari ?

Si totusi, pentru mine, cea mai frumoasa plaja din lume e la Sfantu-Gheorghe Delta. Are cel mai fin nisip cu dune pe care am calcat vreodata, dar mai ales, imi place pentru ca e vie. Lighioane si jivine bantuie in toate partile – pesti prin mare, broaste, pescarusi si cirezi de vaci pe mal, serpi si arici prin tufisuri – si te fac sa te simti parte din aceasta mare valmaseala a naturii.

De cativa ani buni ma duc la Festivalul de film Anonimul, pentru o portie de filme si mult, mult peste. M-am bucurat tare mult ca organizatorii au gasit solutii ca sa faca festivalul din acest an, chiar si fara fondurile CNC-ului. Si parca si filmele din competitie au fost ceva mai bune decat cele de anul trecut. Mi-a placut in mod deosebit filmul polonez “Zero”, care a si castigat trofeul Anonimul. Un film cu povesti despre viata, simple si concentrice care se intersecteaza ca verigile unui lant si se inchid in cercuri. Povestea parea fluida, filmata fara cut-uri. Camera insotea fiecare personaj care isi preda povestea, ca pe o stafeta, celorlalte personaje cu care viata lui se intersecta. Un film de debut, surprinzator de profund si lucrat cu minutiozitate.

Ce nu se schimba la Sfantu-Gheorghe de la un an la altul, si nu imi place, sunt aspectele administrative. Si in acest an, curatenia in campingul Delfinul a cam lasat de dorit, iar cozile de la o bucatarie in care oamenii se miscau haotic, au cam intrecut limita suportabilitatii. In continuare si in ciuda faptului ca am vazut destui oameni care voiau sa bea vin, singurele vinuri aflate la barul campingului erau de la Jidvei si Murfatlar, vreo cinci feluri cu totul, in timp ce de la magazinul satului se putea cumpara vin de Sarica Niculitel. E drept ca la restaurantul din complexul Green Village se mai puteau gasi si gamele premium de la Serve, Vinarte sau Recas, dar acolo nu mancau decat invitatii festivalului si cativa rataciti ca noi, care nu isi mai doreau sa stea la coada pentru mancare. De ce doar producatorii de bere se gandesc sa sponsorizeze festivalurile de film ? De ce distributia si oferta de vin la Sfantu-Gheorghe e asa de slaba in plin sezon ? Pestele nu merge cu bere !

7 Comments

Filed under jurnal de călătorie, jurnal de festival de film

Lucruri mici, la fel de dragi ca vinul

Indragesc Clujul si TIFF-ul. Intrebarea pe care mi-o pun, mai mereu, de la un festival la altul, e de unde vine atmosfera de bucurie si de spontaneitate care cotropeste orasul timp de o saptamana. Poate ca marele secret al TIFF-ului e ca a reusit sa ramana, de la o editie la alta, un festival prietenos. Are sali mici si pline, regizori, actori si producatori invitati la proiectii, celebritati fara bodyguarzi, dialoguri cu profesionisti fara aroganta, o atmosfera de naturalete si normalitate. Poti, de exemplu, sa ai surpriza sa constati ca cel de la masa de alaturi, de la Palatul Banffy, e Wim Wenders, sau ca cea care te intampina in chip de gazda a expozitiei de fotografie a Donatei Wenders,  e chiar artista in persoana. Am o afectiune secreta pentru palatul Banffy – meeting point-ul TIFF – un loc deosebit de frumos, care ar merita renovat. De fiecare data cand vin la Cluj, ma duc intai la Palatul Banffy si ma asez la o masa in curte, si pur si simplu, dintr-o data, am senzatia ca aura acelui loc ma inconjoara si face ca lucrurile sa se aseze de la sine. Imi mai place si ca cinematografele sunt relativ apropiate unele de altele si ca in forfota de oameni care graviteaza pe acelasi traseu cinematografic intalnesti brusc o groaza de cunostinte. Am prieteni bucuresteni, cu care ma vad rar la Bucuresti, dar ma intalnesc, ritualic, in fiecare an, la Cluj.

 

Anul asta parca n-am mai vazut atat de multe filme ca in alti ani, dar mi-au placut in mod deosebit doua scurt metraje romanesti, ale caror subiecte pluteau de mult in atmosfera TIFF-ului si pareau special facute sa fie vazute la Cluj: “Mathias, Mathias” de Cecilia Felmeri si “Captivi de Craciun” de Iulia Rugina. Primul este un film de animatie despre Matei Corvin, statuia lui din centrul Clujului si mai ales, ce isi mai poate aminti lumea despre el, astazi. Celalalt, filmat curat, si jucat impecabil, cu personaje care reusesc sa sugereze profunzimi neasteptate in cele 39 de minute ale filmului, povesteste aventura a patru oameni care asteapta un tren ce nu mai vine, intr-o gara din Ardeal. Si apropos de tren, de la un an la altul, orasele transilvane par din ce in ce mai departe de Bucuresti. Anul asta se fac aproape 8 ore cu trenul de la Bucuresti la Sibiu si 4 ore jumatate de la Sibiu la Cluj. Ma intreb daca CFR-ul n-ar trebui sa se desfiinteze in aceste conditii…

10 Comments

Filed under jurnal de festival de film