Category Archives: poveştile Monei

Technically, I’m not French

Unul dintre cele mai bune vinuri pe care am avut ocazia să le beau anul trecut a fost un cabernet sauvignon din Napa Valley, California: 1994 Cabernet Sauvignon, Volker Eisele. În cei 6 ani de blog, băusem mai multe pinot noir-uri din America, dar nici un cabernet sauvingnon de top. Și mă tot întrebam cu neîncredere și curiozitate cum a fost posibil ca un cabernet californian să câștige marea degustare de la Paris din 1976, să bată marile vinurile franțuzești, fără să fie recunoscut în orb, ca fiind un produs din altă zonă viticolă. Asta poate și pentru că mi-am imaginat cabernetul californian un vin extractiv, gemos și cu arome în exces, așa cum sunt o mare parte dintre vinurile care se importă din Lumea Nouă.

cabnapa

Mi-am amintit în acest început de an de excelentul cabernet californian și de prestația regretatului Alan Rickman în filmul “Bottle Shock” care are ca subiect tocmai marea degustare de vinuri de la Paris din 1976. Alan Rickman joacă rolul lui Steven Spurrier, oenologul britanic care a avut ideea de a sărbătorii bicentenarul revoluției americane printr-o degustare în orb, la Paris, cu cei mai buni degustători francezi și cu cele mai bune vinuri franțuzești și californiene, selecționate de el. Atât chardonnay-ul cât și cabernetul californian aveau să câștige, iar vinurile americane își făceau astfel loc pe piața mondială.

Recomand acest film tuturor iubitorilor de vin, deși din punct de vedere artistic, povestea cam suferă. Din fericire, scenariul cam neverosimil pe ici pe colo e salvat de jocul actoricesc al lui Alan Rickman, gentleman-ul îndrăgostit de vinuri. E antologică scena în care Rickman contrariat de calitatea cabernetului din Napa, adulmecă cu o expresie perplexă, o salată de guacamole pe care un viticultor fără vârstă, știrb și îmbrăcat într-un pulover scămoșat, o așează pe masă, într-un mojar, alături de un vin ce avea să devină celebru – Ridge, Cabernet Sauvignon.

Pentru mine,“Bottle Shock”vorbește mai ales despre șocul cultural și despre prejudecățile inerente societăților din care facem parte, despre pericolul clișeelor și despre datoria de a chestiona “adevărurile absolute”, dar și despre puterea vinului de a aduce oamenii împreună.

Am revăzut azi acest film, în onoarea lui Alan Rickman, și ca de fiecare dată mi-am dorit să deschid o sticlă de vin în timp ce viile cu sol arid din Napa îmi  defilau prin fața ochilor.

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Ferestre povestite

Constat uneori cu uimire că împărtășesc aceleași pasiuni cu mult mai mulți oameni decât sunt tentată să presupun de obicei, mai ales atunci când e vorba de subiecte mai puțin de actualitate. M-au fascinat întotdeauna ferestrele și, zilele trecute, am tresărit surprinsă când am primit cadou o carte despre ferestrele din Bucuresti, proaspăt lansată la editura Peter Pan Art. Cătălin D. Constantin și-a adunat în acest volum fotografiile făcute în plimbările prin București și și-a invitat prietenii să își aleagă o fereastră și să scrie câte o poveste.

juvara

“Ferestre din Bucuresti și poveștile lor” este un foto-document, o carte cu vestigii dintr-o epocă în care funcționalul se împăca cu esteticul, cu alte cuvinte ceea ce era bun reușea să fie și frumos.

vasile alexandri

ferestre

V-ați gândit vreodată care a fost cea mai frumoasă fereastră de la care ați privit ? Anul trecut, am jucat acest joc, împreună cu un coleg de serviciu și el pasionat de ferestre. El mi-a povestit despre fereastra cu voleți pictați cu decorații renascentiste, de la care îi privea, în fiecare dimineață, pe Cosimo de Medici și pe David. Eu am povestit despre fereastra hublou, de culoarea mării, din casa lui Gabriele D’Anunzzio de la care am privit Lago di Garda, dar și despre ferestrele casei mele din copilărie de la care admiram, primăvara, vișinii în floare.

Poate că suferința secolului în care trăim vine tocmai din această dizarmonie între funcțional și estetic. Poate că ne vom salva dacă vom reuși să construim din nou măcar câte o fereastră frumoasă…

2 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Instituţia barului şi cultul muncii

„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînţeles, şi când ne era foame, şi când eram morţi de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”[1]

carte

Reprezentant al tinerei generaţii de scriitori americani, J.R. Moehringer are un stil simplu şi direct, iar cartea lui „Dulcele bar” mi-a plăcut mai ales pentru faptul că reuşeşte să surprindă în tuşe foarte fine mecanismul societăţii americane, plasată între cei doi poli sociali: barul şi cultul muncii.

Citind-o, mi-am adus aminte de poveştile buncilor mei despre cârciuma interbelică, unde se consumau aperitive, vin sau tărie şi se dezbăteau cu vecinii şi cunoscuţii afaceri sentimentale sau politice. Din poveştile lor – dar şi din literatură – am rămas cu convingerea că mersul la cârciumă era un ritual în România. Acest ritual, cărciuma ca agora, a dispărut brusc în perioada comunistă când mâncarea a devenit din ce în ce mai greu de procurat, iar adunările publice erau privite ca un atentat la siguranţa statului.

Au trecut aproape 25 de ani, dar cârciumile de cartier nu au reapărut, iar spaţiile prietenoase în care să te simţi de-al casei sunt foarte puţine. Adesea mă întreb cu tristeţe dacă, faptul că modelul de locantă interbelică a dispărut şi nu a mai putut fi resuscitat nu arată că noi, românii, ne-am schimbat fundamental sufleteşte. Oare absenteismul, neimplicarea civică, nepăsarea comunitară nu au la bază lipsa unui spaţiu al interacţiunii cu vecinii ?

[1] Dulcele bar, J.R. Moehringer, editura Narator, pag 13

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Oda al tomate

Dacă aţi copilărit într-o grădină printre vrejuri de roşii şi dovlecei, poate nu e de mirare că vă plac aceleaşi tipuri de vinuri ca şi mie. Exisă ceva din suculenţa roşiei în vinurile bune, o senzaţie de căldură solară, de echilibru gustativ între aciditate şi zahăr, pe care probabil că orice fruct îl capătă la un anume moment. În orice caz, multe vinuri reuşesc să-mi readucă această amintire din copilărie: o după-amiază de vară tărzie în grădina bunicilor, în căutarea roşiilor părguite. Le preferam întotdeauna pe cele mai mici, pefect rotunde, pe care le îndesam întregi în gură, în încercarea de a nu pierde nici o fărâmă din sucul însorit. O amintire pe care doar vinurile bune mi-o evocă infailibil. Sau poate asta e doar ideea mea despre cum ar trebui să fie gustativ un vin bun ?

odaaltomate

Zilele trecute la o masă în familie, un prieten ne-a spus povestea întinării vinului său favorit pe care nu dorea să-l împartă cu nimeni şi pe care a refuzat să-l mai bea, după ce un alt prieten i-a povestit că o cunoştinţă detestabilă gustase din el şi îi găsise defecte.

Oare realizăm atunci când deschidem un vin cât de manipulaţi suntem de atmosferă, de gustul nostru şi de părerea celorlalţi comeseni? Noi, băutori şi cumpărători de puncte Parker, înţelegem că vinul nu e altceva decât un vehicul al subiectivităţii noastre, al amintirilor şi al senzualităţii, un mediu fluid capabil de încarnări diferite, o oglindă a unor senzaţii pasagere? Şi dacă bănuim câteodată acest lucru, ne bucurăm  de unicitatea acelei clipe sau mai degrabă ne sperie înfatişarea ei neaşteptată ?

2 Comments

Filed under poveştile Monei

4

„Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?(…)”

Dacă privesc în urmă cu francheţe constat că la Vinuri Povestite a fost un an fructos la bautură și mai puţin fructos la scris. Dar aşa sunt anii în lumea vinului, mai ploioşi sau mai secetoşi, cu toamne însorite sau cu ierni grele, iar scrisul poate necesita uneori la fel de mult efort ca îngrijirea unui butaş de viţă.

la via sandu

Blogul- mi-a spus Vladimir odată – e un jurnal pe care îl împarţi cu cei afini. Mi-a plăcut mult definiţia asta, mi-a mers la inimă, pentru că pune în valoare comunitatea de gust, afinitatea în lipsa căreia orice schimb de comentarii se transformă într-un un dialog van. Mă surprinde să observ uneori, că blogul e perceput în viziunea corporatistă a muncii ca un fel de al doilea job, muncă în folosul comunităţii, un flux de informaţii revărsate în fiecare zi în slujba regulii de aur: audienţa, traficul.

Ei bine, eu cred că scrisul pe blog e doar un mod public de a-ţi manifesta vitalitatea. Desigur se poate trăi şi din asta, dar ca şi vinul, scrisul pe blog nu ar trebui să fie nimic altceva decat un pretext pentru distracţie, pentru bucurie.

Mi-au trebuit 4 ani ca să mă conving că dacă vrei să înveţi despre vin trebuie să-ţi faci curaj să-l creezi tu însuţi, să-l trăieşti în toate fazele lui într-un lung proces de descoperire care nu se termină niciodată. Restul e doar poveste…

Am împlinit 4 ani şi vă mulţumesc pentru că sunteţi cititori fideli.

7 Comments

Filed under poveştile Monei

Un studiu de caz

Cuvântul Priorat l-am auzit pentru prima dată acum câțiva ani, în povestea unui prieten care locuiește la Barcelona și mai vine din când în când în vizită pe la rude. Omul mi se plângea că nu găsește vin de Priorat în România, și nu știu de ce în mintea mea, am presupus că vorbește despre vinurile en primeur. La prima întâlnire cu Prioratul m-am făcut rău de rușine.

Dintre toate zonele viticole ale lumii, cu greu găsești un nume mai frumos, mai simplu, mai sugestiv (în direcția excelenței): Priorat. Iar dacă numele aparține istoriei, vinul este în puterea oamenilor. Privită din perspectivă românească, povestea Prioratului mi se pare o minunată lecție de pricepere și răbdare, un studiu de caz al unui proiect vinicol executat cu măiestrie.

priorat

Cvasi-necunoscut în lume acum 25 de ani, Priorat-ul produce azi unele dintre cele mai scumpe vinuri ale Spaniei. Dacă mă gândesc la cât de bune sunt vinurile din Rioja, asta mi se pare cel puțin ciudat. Cum a fost posibil ?

În 1979, un francez din Côtes du Rhône, René Barbier ajunge în Priorat. Găsește aici un peisaj spectaculos și câteva sute de hectare de vie veche, un sol cu o structură geologică specială (un anume tip de ardezie, numit de catalani „llicorella” –ce însorit sună cuvântul ăsta !) pe care cresc soiuri de strugure pe care le cunoaște de acasă: garnacha (grenache), carineña (carignan). Își face propriul vin Clos Mogador – grenache din vii vechi de peste 80 de ani – și probabil că dacă povestea s-ar fi oprit aici, René Barbier ar fi fost doar unul dintre miile de viticultori anonimi ai lumii.

clos mogador

Prioratul a devenit faimos atât de repede, pentru ca în 1980, Barbier a reușit să convingă încă patru viticultori să investească în zonă, să planteze vie și să producă vin pe care sa-l vândă sub un concept unitar: etichete simple, delicate, cu design asemănător, toate purtând pe ele cuvântul Clos: Clos Mogador, Clos Martinet, Clos de l’Obac, Clos Erasmus și Clos Dofi. Până la un punct, similaritățile cu Valea Ronului și brandul Châteauneuf-du-Pape sunt evidente, inclusiv rezonanța de tradiție medievală a cuvantului Clos. (Alvaro Palacios, proprietarul Clos Dofi va produce chiar un vin numit L’Ermita care va ajunge fulgerător unul dintre cele mai cunoscute vinuri spaniole). Desigur că la acest succes ar mai trebui poate să adaugăm și puterea mediatică instituționalizată a unei regiuni veșnic aparte și mereu în căutarea diferențierii identitare, așa cum a fost și va fi mereu Catalonia.

Documentându-mă despre Priorat, am descoperit un articol al lui Jancis Robinson, din 2004, cu un titlul care vrea să pună degetul pe rană „Priorat – worth the money ?” în care vorbește în termeni destul de rezervați atunci cand vine vorba despre potențialul de îmbâtrânire al acestor vinuri. În orice caz,  dacă o sticlă de vin Clos Mogador nu își face banii, povestea cu siguranță îi merită, mai ales pentru cei interesaţi cum se construieşte un proiect turistic sau vinicol.

PS. Am avut ocazia să gust vinurile Clos Mogador 2000 și Cims de Porrera 1999 la degustarea Cellartales din această lună dedicată vinurilor spaniole, despre care voi mai povesti.

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Best… money can buy

Zilele trecute la o degustare de vin un comesean m-a întrebat la ce serveşte cursul de oenologie şi dacă acest tip de curs l-ar putea ajuta în alegerea celui mai bun vin şi al celui mai bun raport calitate–preţ. În ceea ce mă priveşte, consider că „cel mai bun raport calitate-preţ” ţine foarte mult de suma pe care eşti dispus să o cheltuieşti pentru satisfacerea unui anume gust.

Lumea vinului nu este una democratică iar vinul nu este şi nici nu va fi vreodată un produs popular, care se adresează oricui, oricând şi oricum. Înţelegerea vinului presupune efort individual, iar un curs de oenologie este doar punctul de plecare al investiţiei în domeniul vinului. În plus, cu cât bei mai multe vinuri, cât mai diferite, vei ajunge la un moment dat să înţelegi că acest faimos raport calitate/preţ se circumscrie sferei subiective a propriului tău gust, format prin lungul şir de vinuri mai bune sau mai proaste pe care le-ai băut. Degustarea unui vin mi se pare mai degrabă un exerciţiu care ţine de viaţa ta spirituală, de cultura în care ai crescut şi de felul în care ai învaţat să miroşi lumea din jurul tău, de miresmele îndrăgite sau detetstate ale copilariei tale, iar vinul este într-un fel un produs unicat, actualizat de fiecare dată prin prisma celui care îl degustă. Din acest motiv, evaluarea şi notarea vinurilor este o activitate atât de controversată.

Un bun raport calitate/preţ e o noţiune la fel de subiectivă, pe cât de diferite sunt gusturile oamenilor, pentru că presupune să primeşti de banii pe care îi ai în buget un vin care să corespundă aşteptărilor tale gustative. Iar ca acest raport să nu rămâna o abstracţiune ar trebui să-i căutăm şi să-i cultivăm pe cei care ne împărtăşesc gusturile. Niciun curs de oenologie nu poate înlocui discuţiile fecunde din jurul unui vin pe care îl împarţi cu prietenii, dar un astfel de curs te-ar putea ajuta în înţelegerea diferitelor stiluri de vinificaţie, în decodarea „argoului” în care se descrie vinul, în raportarea coerentă la ceea ce se consideră a fi un standard: clasa vinurilor bune.

Dar du asta, pe mai departe, fiecare pleacă pe drumul lui către Matterhorn, Mont Blanc, Everest sau – de ce nu ?- Mont Ventoux.

4 Comments

Filed under poveştile Monei

Ce te face blogger ?

Nimic nu te califică pentru vocația de blogger (în afară, poate, de respectul pentru limba în care scrii). Blogul e cel care te face blogger, iar cititorul e singura instanță care te validează sau te amendează. În lumea internetului, nicio diplomă de degustător sau de profesor universitar nu te poate valida ca blogger așa cum o pot face cei 100 de cititori afini care te citesc de doi, de trei sau de zece ani. Uneori și pe mine mă enervează acest lucru, dar, ne place sau nu, așa se joacă acest joc.

În ultimul timp, la degustări și evenimente din lumea vinului, mi se pune din ce în ce mai des, sub diverse forme, aceeași întrebare identitară: „Cine suntem noi bloggeri, ce facem noi, cine ne citește pe noi și cât de certificați suntem pentru a scrie despre vin”.

În primul rând, ar trebui să spunem de la bun început că acest „noi” nu există. În lumea blogului nu există decât „eu”, și asta nu din cauză că blogul ar fi un mediu narcisist, cât dintr-o pricină cât se poate de mioritică. România, o țară de altfel cu multe minorități, refuză să înțeleagă valoarea comunității și puterea pe care ți-o poate da o asociație profesională. Îmi aduc aminte de discuția cu o prietenă venită din Belgia pe marginea ratei de absorbție a fondurilor europene. Îmi povestea întâlnirea siderantă cu un proprietar de fermă din Gorj pe care l-a întrebat de ce nu se asociază cu încă trei vecini ca să poată aplica la un dosar pentru fonduri europene. Răspunsul a venit prompt: „pentru că nu există în sat un vecin în care să am încredere.”

De curând, am participat la o degustare, aș putea spune reprezentativă, care a reunit un producător de vinuri, doi comericanți de vinuri on-line, doi proprietari de magazin, doi bloggeri de vin și doi somelieri. Discuțiile au decurs ca într-un talkshow televizat: „voi, somelierii, întretineți beția de cuvinte”, „voi, bloggerii, câte sticle de vin credeți că ați vândut cu articolele voastre?”, „femeile nu sunt capabile să vânda vin”, „magazinele de vinuri on-line sunt vai de capul lor”, etc. Pe scurt, toată lumea era supărată pe toata lumea, dar la modul general. Spunerea lucrurilor pe nume, se știe, nu e de regulă o treabă prea politicoasă.

Ceea ce nu pot înțelege în ruptul capului este de ce această mână de oameni activând într-o piața minusculă, fiecare cu nișa ei, fără să se calce unii pe alții pe picioare, refuză să vadă beneficiile pe care creșterea pieței le poate aduce tuturor, în loc să se împiedice de capra vecinului. Și nu înțeleg nici de ce nu cooperează spre creșterea și educarea acestei piețe. Toată lumea pare preocupată „de ce vrea consumatorul”, de „gustul consumatorului”, și totuși, aspectul cel mai comun al degustărilor de vin este tăcerea profundă care se instalează în auditoriu atunci când producătorul cere păreri despre vinul din pahar. Momentul îmi amintește de lecțiile de limbă franceză din copilărie, când tuturor le era frică să deschidă gura de teamă să nu greșească acordul. E greu să povestești despre vin în substantive și adjective care să se închege în mai mult de două propoziții. E mult mai ușor să lauzi la modul abstract, să vorbești în general despre bloggeri, somelieri, producători și jurnaliști.

În plus, când vine vorba despre misiunea blogurilor, mi se pare că industria vinului a căzut pradă unei confuzii. Eu -și o să-mi permit să zic, noi, bloggerii – noi nu vindem sticle. Noi vehiculăm informație, sau așa cum foarte inspirat spunea Radu Rizea, noi vindem cultură. În ceea ce mă privește, îmi place să cred că scopul acestui blog a fost de la început acela de a vă corupe să beți, să mâncați și să vă veseliți, dar și să întelegeți vinul, să vă însușiți limbajul lui și să puteți povesti despre el. Am reușit oare ? Vom reuși împreună ?

14 Comments

Filed under poveştile Monei

Sec sau dulce ?

Fac parte dintr-o generaţie care a debutat previzibil în lumea vinului. Ca toţi prietenii mei, am început prin a bea ceea ce se găsea pe piaţă, adică vin dulce sub toate formele lui: alb sau roşu. Îmi aduc aminte şi acum, cu nostalgie, de câteva etichete clasice care făceau deliciul serilor de vară în Vama Veche.

gewurztraminer

gewurtztraminer

În 1990, călătoria către Vamă avea farmecul unei aventuri. Trenul te lăsa pe la şase dimineaţa în Mangalia, unde trebuia să aştepţi rata de Vama Veche, un autobuz hodorogit, cu taxatoare, care nu circula la ore fixe. Pe vremea aia, Vama era un sat de frontieră păzit, în care nu era mai nimic, aşa că dacă ratai autobuzul rămânea varianta autostopului sau, în cel mai rău caz, mersul pe jos cu cortul în spate. În multele ore petrecute în aşteptarea ratei, am descoperit alimentara din Mangalia, nectarul bulgăresc şi vinurile dulci.

Beţia cu vin dulce şi ieftin e cruntă, aşa că, mult timp, n-am mai băut decât vin sec, ceea ce, de asemenea, e o schimbare de gust la fel de previzibilă, care îmi caracterizează generaţia.

În ultimii ani, am reînceput să beau vin sub toate formele lui şi am urmărit cu interes evoluţia gusturilor şi baletul părerilor mai ales în ceea ce priveşte soiurile aromate de tip muscat ottonel şi tămâioasă românească. Opinia dominantă în piaţa românească este că aceste soiuri sunt menite să fie vinificate doar în dulce, graţie cantităţii mari de zahăr pe care o pot acumula. M-am întrebat adesea cât din această opinie are la bază presiunea unui segment de piaţă tradiţional, fidel vinului dulce şi cât este o concluzie rezultată dintr-o îndelungată experienţă de vinificare a acestor soiuri.

Dar, înainte de a întreba producătorii, ne-am gândit să vedem ce spun băutorii de vin de la winespot.ro ( aici articolul integral).

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Colecţii şi colecţionari

Zilele trecute, un prieten în trecere prin România mă întreba dacă există şi la noi colecţionari de vinuri, winecluburi selecte şi degustări private. Desigur, există colecţionari de vinuri în România, winecluburi şi degustări restrânse, dar când şi cum începe o colecţie de vinuri ? Care sunt semnele cruciale ale acestui statut ? Începe oare prin achiziţionarea unui frigider de vin, prin gestul mult mai costisitor al amenajării unei pivniţe (despre costurile aferente unui frigider de vin aici) sau poate prin alte fapte mai extravagante ? Unul dintre colecţionarii de vin pe care îi cunosc a platit pentru 6 sticle de vin mult dorite o sumă dublă pentru transport. E colecţionarul de vin un excentric ?

dopuri

Îmi place să cred că profilul colecţionarului de vin e unul special, pentru că investiţia în vinuri necesită nu doar pasiune şi cunoaştere aprofundată, ci şi o anume nebunie. Dacă investiţia în artă, de exemplu, presupune o valoare sigură, durabilă în timp, investiţia în vinuri seamănă mai degrabă cu un joc de-a ghicitul. Desigur, vinul se alege după reputaţia producătorului, pe baza experienţei vinurilor băute, dar vinul de colecţie rămâne un material perisabil, fără  garanţie, supus hazardului şi de care nu te poţi bucura pe loc. Valoarea, dar şi calitatea vinului creşte în timp, iar gestul determinant care defineşte un colecţionar e aşteptarea.

Cred că înţelegerea vinului, asemeni însuşirii unei limbi străine, începe în momentul în care începi să găndeşti vinul cu propriul tău cap, fără niciun fel de temeri şi prejudecăţi. Pentru fiecare dintre noi, vinul ar trebui să fie o experienţă menită să te ajute să ai încredere în propriile tale instincte, iar cea mai mare plăcere de care poate avea parte un colecţionar, după ce a crescut şi aşteptat vinul, este confirmarea intuiţiei sale.

15 Comments

Filed under poveştile Monei