Category Archives: soiuri de strugure

Negru de Drăgășani, the new black

În decursul acestui an, am participat la mai multe degustări care au avut în centrul atenției Negru de Drăgășani, semn că acest soi de sturgure începe să fie privit cu interes de vinificatorii din România. Poate vă va surprinde să aflați că acest soi românesc este un soi tânăr, omologat în 1993 și nu unul moștenit, prefiloxeric, de pe vremea dacilor, cum am mai citit prin diverse articole. Așa cum îi sugerează și numele, acest soi s-a născut în podgoria Drăgășanilor. A fost creat la Stațiunea de Cercetări Drăgășani de către cercetătorii Mărculescu și Vladășel, prin hibridarea soiurilor Negru Vârtos și Saperavi. Deși scopul creării lui era, evident, productivitatea mare la hectar a rezultat un strugure viguros și plin de temperament.

@ photo credit Alina Iancu

@ Alina Iancu

Într-un cuvânt, aș spune despre Negru de Drăgășani că e un vin vesel asemeni dealurilor de unde provine. Pare un strugure care nu se prea ia în serios, dar ți se lipește roșu de mâini dacă te atingi de el. Vinul sclipește în lumina soarelui cu cea mai intensă nuanță de vișiniu, e proaspăt, lejer, dar bogat în parfum. Aroma lui, sălbatică, directă, îmi amintește de toamnele însorite din copilărie în care îmi asistam bunicii la făcutul mustului.

Probabil cel mai cunoscut Negru de Drăgășani este cel de la Stirbey, Oliver Bauer reușind să surprindă în sticle una dintre cele mai elegante expresii ale acestui soi. Viile de negru din podgoria Stirbey au între 14 și 9 ani. Negru de Drăgășani Prince Stirbey este ținut în butoaie mari de stejar, de 300 de litri, și după îmbătrânire la sticlă atinge o expresivitate surprinzătoare și o ținută aproape bordoleză. Până acum, cei mai buni ani au fost 2005 și 2010, ani de reper pentru acest soi, dar la fel de plăcut vă vor surprinde un Negru de Drăgășani din 2004 sau din 2006.

@ Alina Iancu

@ Alina Iancu

Ultima recoltă apărută pe piață, Negru de Drăgășani 2013 Prince Stirbey, degustată la început de an, este însă vinificată integral în inox și este un martor fidel al caracteristicilor de soi ale strugurelui. Temperamentul acestui vin a fost apreciat de specialiștii englezi și notat cu 91 de puncte de revista Decanter din luna februarie 2015. Mie îmi place mai mult varianta cea baricată de negru, dar cred că vinul din 2013 va fi interesant de degustat după ce va sta în sticlă încă 2-3 ani.

Dar Negru de Drăgășani nu a fermecat doar piața londoneză ci și pe vinificatorii din România. Fiorenzo Rista, oenologul de la Viile Metamorfosis a decis să planteze acest soi în Dealu Mare. La cina organizată în septembrie, la Crama Domnească din București, în prezența Marchizului Antinori, am avut ocazia să degust Negru de Drăgășani 2013, dar și să povestesc cu Renzo Cotarella, șeful vinificatorilor de la Antinori  și cu Giancorrado Ullrich, președintele Vitis Metamorfosis, despre potențialul acestui soi. Negru de Drăgășani 2013 Viile Metamorfosis provine dintr-o vie foarte tânără, de 4 ani, și aș zice că este mai italian, adică mai cărnos, mai extractiv și implicit mai bogat în arome de fructe și tanin. E un vin promițător și sunt nerăbdătoare să degust producțiile din anii viitori.

La fel de promițător este și Negru de Drăgășani 2012 lansat de Crama Avincis pe 28 octombrie la London Street Atelier. Este primul an de recoltă pe care Ghislain Moritz îl vinifică la Avincis. Vinul este un asamblaj  între un lot de vin ținut în butoaie de stejar timp de 14 luni ( 30%)  și un alt lot vinificat în cisternă de inox (70%). Este un vin proaspăt și bogat în arome atât de fructe cât și de condimente – piper, cuișoare – și ușor de asociat cu preparate culinare. Chef Rachel Sargent ne-a  demonstrat că acest vin poate acompania atât tartine cu ficat de pui, quiche cu fromage bleu și cărnați de mistreț, cât și un mousse de ciocolată cu cardamon.

Dar cel mai sugestiv moment al serii a fost cel în care Angela Prado, Ghislain Moritz și Rachel Sargent ne-au povestit, pe rând, în limba română, cât de mult apreciază Negru de Drăgășani. M-am gândit atunci și la Fiorenzo Rista, și la Oliver Bauer și mi-am propus să scriu acest articol drept mulțumire că au făcut acest soi “de laborator” atât de dezirabil încât Renzo Cotarella spunea că intenționează să îl planteze în Italia.

1 Comment

Filed under soiuri de strugure

La Fille à Papa

Aseară la Casa Doina, S.E.R.V.E a sărbătorit 20 de ani, semn că iată vinul românesc își face încet încet o istorie și că, în curând, nu vom mai putea să ne mulțumim să spunem că „suntem la început”. Ca omagiu adus fondatorului S.E.R.V.E, contele Guy Tyrel de Poix, a fost lansat un nou vin – Cuvée Guy de Poix, 100 % Fetească neagră, culeasă probabil târziu, în rodnica toamnă 2011, dintr-o singură parcelă, din vârf de deal. Vinul este un asamblaj din vinuri de fetească neagră nebaricată și baricată, perioade diferite, 8 și 12 luni.

guy

Feteasca neagră e un fel de Fata Morgana a României, soiul nostru național, mai mult potențial decât real. Mulți pasionați de vin, după ce au gustat câteva vinuri au decis să investească în ea, mulți străini au venit după ea și au rămas pe la noi, devenind mai iubitori de fetească chiar decât românii. Cu toate astea, nu avem prea multe exemple reușite de fetească, cu atât mai mult cu cât multe din vinurile de pe piață sunt cupaje în care feteasca se află în diferite proporții în amestec cu merlot sau cabernet.

În cei cinci ani de blog, care iată s-au scurs deja, am băut câteva fetești foarte bune și ceva mai multe mai puțin reușite, și totuși, dacă e ceva important de spus despre acest soi de strugure, cred că investigația ar trebui să pornescă de la numele său. Nu vi se pare fascinant că românii au ales să-și boteze strugurii cu nume de fată ? Și să nu fie nici o legătură între acest nume și caracteristicile acestui strugure ?

Pe măsură ce încerc noi vinuri din fetească neagră încep să-l înțeleg pe acel vinificator hâtru din vechime care i-a dat acest nume. Pentru mine, feteasca nu e atât de deosebită prin aromă – acea celebră prună uscată pe care începem să o căutăm toți ca apucații de îndată ce se deschide o sticlă – pe cât e de specială în textură, în carnație. Feteasca e voluptate gustativă, e un vin catifelat și cărnos, ca un păr bogat și negru pe un obraz rumen de fată. Mulți vinificatori spun că feteștii nu îi priește baricarea excesivă tocmai pentru că ea machiază în exces prospețimea naturală a acestui obraz. Și mai cred că nu ar trebui să ne gândim la feteasca neagră ca la un vin sfios, feciorelnic și suav, din contră, este expresivă ca syrah-ul, picantă, răsfățată și capricioasă. Feteasca este fata tatei.

Cu ocazia Galei S.E.R.V.E 20 de ani, m-am bucurat de prietenii din lumea vinului și de atmosferă, dar mai ales am fost încântată să găsesc în acest Cuvée Guy de Poix, toate caracteristicile feteștii așa cum am întrezărit-o eu. Contele ar fi fost mândru de ea.

2 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri româneşti

E rieslingul italian o victimă a modei ?

Alături de pinot noir (vinificat în dulce) şi de muscat ottonel, rieslingul italian e unul dintre soiurile de strugure care mi-au marcat adolescenţa. În România anilor 80-90, rieslingul italian, pinot gris-ul şi muscat ottonelul tronau suveran pe rafturile tuturor alimentarelor. La un calcul sumar, probabil că am băut mai multe sticle de riesling italian în acei ani, decât tot sauvignon blanc-ul pe care l-am băut după. Începând cu anii 2000, rieslingul italian, pinot gris-ul, gewurztraminerul s-au retras într-un con de umbră în faţa altor soiuri mai la modă sauvignon blanc, shiraz, etc…

Până la degustarea organizată miercuri de Centrul Cultural Maghiar din Bucureşti, aveam un gust amar şi câteva întrebări fără răspuns despre rostul şi potenţialul acestui soi de strugure. Dacă nu aş fi cunoscut vinurile producătorului din Somló, probabil că la invitaţia unei verticale de riesling italian răspunsul meu ar fi fost prompt: „Nu, mulţumesc!”

Despre vinurile lui Károly Kolonics şi despre soiurile de strugure caracteristice din cea mai mică şi mai specială zonă viticolă a Ungariei am mai scris, anul trecut, aici.

La întâlnirea din acest an, verticala de riesling italian a fost cu atât mai interesantă cu cât a scos în evidenţă potenţialul acestui soi, suprapus peste un sol cu o structură geologică deosebită – bazalt vulcanic- şi urmărit în condiţiile caracteristice ale fiecărui an de recoltă.

olaszrizling

Am degustat:

Olaszrizling 2012 (Szent László)

Olaszrizling 2012 (Szent Margit)

Olaszrizling 2011

Olaszrizling 2010

Olaszrizling 2009

Olaszrizling 2006

Rieslingului italian este un soi foarte răspândit în zona Central Europeană (pe suprafeţe mari în Austria şi Ungaria, şi mai mici în Italia, România şi Serbia), dar originea sa nu este cunoscută. Se presupune că ar proveni din Tirolul de Sud (de unde numele), dar îi sunt atribuite la fel de bine origini franceze şi germane. Specialiştii consideră că acest soi nu are nimic în comun cu fratele său de nume – Rieslingul de Rhin. Deşi, după ce am băut vinurile din Somló, mai ales cele de 3 ani vechime, sunt de părere că niciodată rieslingul italian n-a fost mai aproape ca expresivitate de rieslingul din Mosel. Să fie asta o expresivitate strict „geologică”, iar soiul în sine să nu aibă prea multe de spus ?

Cert este că toate vinurile degustate au arătat caracteristici unitare – mineralitate, aciditate mare, aromă de cremene, piatră şi hidrocarbură – aceasta din urmă considerată tipică rieslingului de Rhin. Diferenţele, la rândul lor, au fost doar de nuanţă, datorate tipului de butoi – de stejar sau de salcâm – folosit la vinificare, de mărimea acestuia- 1500 litri sau 1000 litri – dar şi de condiţiile climatice ale anului de recoltă. Károly Kolonics ne-a spus că din 2006 până în 2012 clima în zonă s-a schimbat foarte mult. Dacă în zona Somló, media anuală a precipitaţiilor este de 600 mm, în anul 2010 – considerat de Károly Kolonics cel mai dificil an al lui – media anuală a precipitaţiilor a fost 1200 mm, iar în anii 2011 şi 2012 media anuală a precipitaţiilor în zonă nu a depăşit 200 mm.

Cu toate astea, îl consideră cel mai reuşit riesling italian pe cel din 2010, deşi critica de specialitate din Ungaria a desemnat cel mai bun vin alb sec la  “Pannon Csúcsbor Bormustra 2013”, recolta lui din 2009. Despre acest riesling italian din 2009, pe care am avut ocazia să-l degustăm şi noi, ne-a spus o poveste foarte sugestivă pentru a înţelege tendinţele actuale din lumea vinului. Înainte de a culege recolta din 2009 a cumpărat 3 butoaie de 1500 l şi a chemat un meşter să le ardă. După ce a fermentat rieslingul italian în ele a constatat că doar unul din cele trei butoaie era lejer ars aşa cum a vrut el, cel de-al doilea era mediu, iar cel de-a treilea era prăjit rău de tot. Mult timp n-a vrut nimeni să cumpere vinurile din acest butoi, pănâ când în 2013 l-a trimis la concurs la “Pannon Csúcsbor Bormustra 2013” şi a fost declarat cel mai bun vin alb sec din Ungaria.

În ceea ce mă priveşte, acest vin din 2009 mi s-a părut cel mai diferit dintre toate cele degustate, cu nas afumat, aciditate medie şi mai corpolent, adică exact pe invers faţă de vinurile din 2006, 2010 sau 2011. Faptul că juriul a preferat să premieze un vin care nu se prea înscrie în criteriile de tipicitate ale zonei, dar care probabil că a fost mai pe gustul său, arată cât de mare e presiunea modei şi tendinţelor asupra independenţei vinificatorului şi mai ales, asupra spiritului locului.

La întrebarea mea legată de potenţialul acestui soi, Károly Kolonics mi-a spus că îl consideră un soi valoros şi versatil, care se stafideşte foarte frumos şi din care ar putea face ceea ce la Tokaji se cheamă Tokaji Aszú. M-am găndit brusc la Sirena Dunării de la Vinarte, cel mai reuşit riesling italian de la noi, şi la potenţialul încă nelămurit, al acestui soi în România.

4 Comments

Filed under soiuri de strugure

Nostalgii în roz-gri

Pentru mine, pinot gris-ul e un strugure ciudat. Asta poate şi pentru că nu am avut ocazia să mă întâlnesc prea des cu acest soi ce pare complicat din multe puncte de vedere. De origine burgundă, considerat o clonă a pinot noir-ului, este astăzi privit ca un soi tipic mai degrabă regiunii alsaciene, cu toate că este plantat cam peste tot în lume (Germamia, Italia, Ungaria, România, Australia sau Noua Zeelandă). Deși i se spune pinot gris, strugurele este colorat, aproape rosé. Se pare că numele îi vine de la culoarea în care poate vira mustul lăsat prea mult în contact cu pielița strugurelui. Este un soi versatil care se vinifică atât în sec cât și în dulce.

gris

În ultimii ani, n-am prea mai văzut pe piață pinot gris-uri româneşti, dar îmi amintesc cu nostalgie de cele încercate în adolescenţă. De altfel, e interesant de cercetat ce loc mai poate ocupa acest strugure obscur între ultra-cunoscutele soiuri internationale și ultra-căutatele soiuri autohtone.

Până una alta, am avut curiozitatea să degust un Diel pinot gris, din regiunea Nahe, din 2003, an destul de arid și pe la ei. Înainte de a fi producător, Armin Diel este unul dintre cei mai cunoscuți critici de vin din Germania, iar vinurile lui pot fi privite ca o declarație de intenție a celui care alcatuiește ghidul de referință al vinurilor germane.

diell2

Diel, Grauer Burgunder 2003, e un vin învechit în butoi de stejar, surprinzător de proaspăt pentru un an considerat arid. Echilibrat și foarte elegant în gust cu încântătoare note de migdală, e dominat aromatic de flori albe, citrice, miere și condiment. Din păcate, am băut ultima sticlă de pe lista restaurantului Ginger…

Leave a Comment

Filed under soiuri de strugure

Vinum Somlaicum

Sticla de vin închide în ea ecoul unui lung şir de generaţii care au repetat aceleaşi gesturi, au citit semnele vremii, au făcut neîncetat vin din aceleaşi soiuri de struguri şi au lăsat mărturii despre toate astea. Dintre toate definiţiile posibile ale vinului, cea mai scurtă şi mai completă, e poate cea care spune că vinul e cultură. O cultură care, dincolo de speculaţiile de marketing, se cere împărtăşită. La Bucureşti, câteva Institute culturale au înţeles, spre meritul lor, că se pot lăuda şi cu vinul.

juhfark strugure

A treia seară din seria lunară dedicată vinurilor din Ungaria, organizată de Institutul Maghiar din Bucureşti, în colaborare cu somelierul István Péntek şi asociaţia Erdélyi Gondolat ne-a prezentat vinurile Károly Kolonics din regiunea viticolă Somló, alături de aperitive pregătite de restaurantul Duna.

sticle

Somló e cea mai mică regiune viticolă din Ungaria, dar şi una dintre cele mai speciale, datoriă solului vulcanic care face ca vinurile să fie foarte minerale. Specialiştii spun că vinurile de aici se aseamănă cu cele din viile de lângă Vezuviu, motiv pentru care preţul unui hectar de vie în regiune costă între 35 de mii si o sută de mii de euro.

karoly kolonics

Vinurile, povestite cu multă vervă chiar de către creatorul lor, Károly Kolonics, au arătat un stil unitar şi echilibrat, cele tinere fiind zvelte, minerale şi sărate, aceste caracteristici suprapunându-se peste tipicitatea de soi a fiecărui strugure. Cu cele 7 hectare ale sale, Károly Kolonics e cel mai mare producător din Somló. Toate vinurile sunt fermentate în butoi de lemn (stejar şi salcâm), unde mai petrec apoi cel puţin un an, dar pot sta şi 3-4 ani.

Am degustat vinuri albe din 2011, 2009, 2008 şi 2007 din Olaszrizling (Riesling Italian), dar şi din soiuri tradiţionale ungureşti: Hárslevelü, Furmint, Juhfark, Rozália – (rezultat prin încrucişarea rieslingului italian cu traminerul).

juhfark

Juhfark este strugurele cel mai cunoscut din Somló, asimilat identităţii zonei, cu o celebritate similară dacă vreţi, feteştii negre româneşti. Numele lui înseamnă coadă de oaie, şi vine de la forma specifică a ciorchinelui. Despre el, ni s-a spus că este cel mai greu de vinifcat soi al zonei , dar şi dificil de marketat în ţările de limbă engleză, din cauze fonetice – (Juhfark – you fart), deşi eu cred că aceste asemănări  se pot dovedi procedee mnemotehnice care pot determina succesul vinului.

vin

Hárslevelü înseamnă frunză de tei şi este, paradoxal, un vin cu arome predominant fructate, de piersici. Totuşi, vinurile lui Károly Kolonics din acest soi, din parcele în care predomină bazaltul vulcanic, au o aromă minerală şi intens sărată, ca briza marină din Egee, oarecum apropiate de vinurile greceşti din Santorini (de exemplu Gaia Thalassitis). La vinurile tinere din 2011 această mineralitate şi notele de cremene se suprapun peste aroma de piersică tipică acestui soi, în timp ce vinurile mature, din 2007, au corp onctuos şi arome predominante de miere, caisă şi piersică confiată ş o aciditate impresionantă.

Am apreciat în mod deosebit designul etichetei şi sticla elegantă de tip „flûte”, care se foloseşte pentru rieslingul de rhin, dar şi savuroasa poveste a neîntrecutului povestitor care s-a dovedit a fi Károly Kolonics.

eticheta

Poza de pe etichetă este a străbunicului din partea tatălui (Gyorgy Kolonics) care a plecat în America să facă avere şi s-a întors în Ungaria înainte de izbucnirea primului război mondial. Banii câştigaţi i-a trimis cu poşta, dar americanii i-au scris greşit numele, iar poştaşul din Somló a găsit în asta un motiv ca să ţină banii pentru el. Cu aceşti bani el şi-a cumpărat o casă şi o vie. Peste ani, după ce Károly a cumpărat proprietatea din Somló, a aflat cu surpindere de la bătrânii din sat că este chiar proprietatea pe care poştaşul o cumpărase cu banii străbunicului său. O dovadă că lucrurile pierdute pot fi regăsite, cu condiţia să crezi în ceea ce faci.

P.S. Mulţumiri lui Zoltán Márton care mi-a împrumutat cu amabilitate o mare parte din pozele acestui articol.

3 Comments

Filed under soiuri de strugure

Crâmpoşia nu e o ţărăncuţă

Când vine vorba despre soiul românesc crâmpoşie, versurile bahice meşterite de Păstorel Teodoreanu sunt frecvent invocate:

„Cercând sticluţe vechi şi azi, şi ieri,

Am dat de Crâmpoşie-ntr-o sticluţă.

Ce-i Crâmpoşia ? E o ţărăncuţă,

Dar care place foarte la boieri.”

Ca şi alte soiuri tradiţionale româneşti, crâmpoşia e înconjurată de legende orale şi de puţine mărturii scrise. Cele scrise, cum este şi acest catren bahic intitulat „Nuri”, ţin mai mult de zona literar-folclorică şi mai puţin de cea ştiinţifică şi susţin o anume imagine despre Crâmpoşie, care merge mână în mână cu pasiunea românească pentru vinul „alb, rece, mult şi gratis”. Cum n-am prea avut ocazia să bem crâmpoşii din „sticluţe vechi şi azi, şi ieri”, nu se ştie mai nimic despre capacitatea de învechire a vinului făcut din acest soi. În consecinţă, crâmpoşia păstrează, cel puţin în ochii nespecialiştilor, imaginea frivolă a unui vin uşurel, de vară, de băut proaspăt, în cantităţi mari.

În plus, puţină lume ştie că, de fapt, începând cu anii 70, există două soiuri de crâmpoşie omologate în România. Pe lângă tradiţionala crâmpoşie, a cărei istorie se pierde în negura timpului, există şi Crâmpoşia Selecţionată, obţinută prin fecundarea liberă a vechiului soi, în 1972, de către un grup de cercetători de la Staţiunea de cercetare de la Drăgăşani. Nu cunosc numele acestor cercetători, dar le port cea mai vie recunoştinţă. Am avut ocazia de curând, să degust o Crâmpoşie Selecţionată Prince Stirbey 2003, care ar putea să stea fără teamă alături de vinurile bune din alte soiuri locale din întreaga lume.

Crâmpoşia Selecţionată Prince Stirbey 2003 era impecabil păstrată, cu o culoare foarte vie şi un nas proaspăt, cu tonuri aromatice asemănătoare rieslingului de Rhin tânăr (!), cu aciditate bună, care făcea vinul să pară cu 3-4 ani mai tânăr, şi cu mult mai complex şi ca arome şi ca textură, decât orice alt vin mai tânăr din crâmpoşie pe care l-am băut vreodată. Mi s-a părut deosebit de interesant modul în care a evoluat prin îmbătranire acest vin, căpătând corpolenţă, structură şi arome mai definite, dar păstrând aciditatea şi vioiciunea proprie soiului.

Un alt experiment pe care oenologul Oliver Bauer l-a încercat la Drăgăşani este spumantul din Crâmpoşie, care arată capacităţile de învechire şi versatilitatea acestui soi romanesc, care nu se bucură de faima cu care e înconjurată feteasca, dar care, din punctul meu de vedere, îşi confirmă potenţialul.

Poate că viticultura românească ar trebui să se concentreze mai mult asupra soiurilor locale şi să le exploreze caracteristicile, nu doar pentru că ele reprezintă o formidabilă nişă de export, cât mai ales pentru faptul că ele definesc o identitate locală, fără de care eforturile noastre de a ne prezenta drept o viticultură cu tradiţie n-ar avea niciun fel de acoperiere în realitate.

Şi pentru că toate aceste eforturi trebuie comunicate publicului larg, eu una, visez la o revistă de specialitate aşa cum a fost pe vremuri “România viticolă” care să conţină studii despre soiurile locale, să consemneze diferite moduri de vinificare, studii geologice şi rapoartele anilor de recoltă în fiecare podgorie în parte, care să se constituie într-o memorie a ceea ce s-a făcut, în aşa fel încât vinurile din soiurile locale româneşti să depăşească lungul interimat şi faza „de potenţial”.

4 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri româneşti

Farmecul vinurilor locale

Nu stiu daca poate fi un semn de maturitate gustativa, dar cele mai frumoase surprize ale anului trecut mi-au fost oferite de cateva vinuri albe baricate, unele vinificate in baric – 2006, Pouilly Fumé, Les Champs des Billons, Loire si 2006, Domaine de Ravanès, Le Renard Blanc, Vin de pays des Coteaux de Murviel, altele doar invechite in baric: 1990, Chardonnay-Bründlmayer Kamptal; 1991, Vina Tondonia Reserva, Lopez de Heredia.

Se spune ca fermentarea strugurilor direct in baric – un obicei foarte vechi, practicat de tarani in gospodariile lor – ar oferi o mult mai subtila baricare a vinului, o amprenta mai fina a lemnului, decat cea datorata maturarii in baric, dupa fermentarea vinului in inox. Cele mai cunoscute soiuri de struguri care se vinifica traditional in acest mod sunt Chardonnay-ul in Bourgogne si Sauvignon blanc-ul pe Valea Loarei. Practic, astazi, fiecare tara are cel putin un producator care face astfel de vinuri. In Romania, gasiti vinuri albe vinificate in baric la Prince Stirbey – Feteasca regala Genius Loci si la Domeniile Clos de Colombes – Sauvignon blanc. Atentie insa, cand aceste vinuri sunt tinere, au nevoie de aerare inaintea servirii.

Domaine de Ravanès, Le Renard Blanc 2006, mi s-a parut un vin derutant si plin de personalitate asemeni vinificatorului sau, Guy Benin, cel care cultiva in Languedoc soiuri bordoleze. De data asta, vinul e un assamblage de struguri locali: 80% grenache gris si 20% maccabeu (numit si viura), din vii batrane de peste 70 de ani. E vinificat in baric, unde a fost tinut 12 luni, si apoi imbatranit la sticla.

Nasul e delicat, cu alternante in volute intre floral si citric, miere, sofran, caisa, portocala confiata. Gustul e bogat, cu note minerale, impresii de fenicul si migdale, cu final lung, fructos, citric. Un vin extrem de complex, surprinzator, care mi-a amintit de Vina Tondonia Reserva, Lopez de Heredia.

De fapt, ceea ce m-a atras la acest vin, dincolo de curiozitatea suscitata de renumele producatorului, a fost numele sau : vulpea alba.

Vulpea polara e singura specie de vulpe care isi schimba blana in functie de anotimp: vara e roscata, iar iarna e alba. M-am tot intrebat care sa fie motivul pentru care un vin din insorita Mediterana poarta numele unui animal polar. E posibil ca acest nume sa se datoreze versatilitatii acestui vin si faptului ca e facut din soiul grenache gris, soi specific zonei Roussillion si Cataloniei. Ca si in cazul pinot gris, numele i se trage de la faptul ca vinul produs din acest strugure are irizatii de culoare gri, iar o neatentie in vinificare poate avea ca rezultat chiar un vin de culoare gri. Se spune ca acesta ar fi si motivul pentru care se prefera amestecarea sa cu alte vinuri albe. Desigur, e foarte posibil ca Guy Benin sa fie, pur si simplu, un admirator al vulpii polare. In orice caz, face vinuri bune, nu numai din soiuri bordoleze, ci si din soiurile locale, vinuri cu frumusetea si temperamentul unui animal salbatic care isi stapaneste teritoriul in deplina libertate.

16 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri povestite şi recomandate

Sauvignon blanc si sparanghel

Sauvignon-ul mi s-a parut intotdeauna genul de vin passe-partout, un vin alb nici prea-prea, nici foarte-foarte, ce poate fi combinat cu succes cu feluri de mancare din cele mai diverse si care poate fi baut cu usurinta atat vara, cat si iarna. Nu e genul de vin care sa te lase bouche bée, ca un riesling de rhin, dar nici nu se arata capabil de mari dezamagiri. Mai ales ca, spre deosebire de alte soiuri albe, ( ca chardonnay-ul, de exemplu)  un vin modest din sauvignon-ul blanc, are un plus de aciditate salvator. Din acest motiv, mi s-a parut intotdeauna o alegere foarte inspirata pentru un vin de zi cu zi.

In acest an, am descoperit sauvignon blanc-ul lui Maurico Lorca, un producator argentinian care are unul dintre cele mai frumoase site-uri din cate am vazut pana acum. Simplu, sugestiv, superb !

Mauricio Lorca – Opalo, sauvignon blanc, 2008 e un vin curat si proaspat, usor mineral, cu aciditate buna si final mediu. La deschidere are aroma de soc si note citrice si vegetale (de sparanghel si agrise), iar la gust, cu o nota initiala usor dulce, invaluita repede de un corp citric. Un vin care merge perfect cu sparanghel si cu salate, dar si cu preparate din pui sau peste.

@ Doron

Si daca am pomenit de sparanghel, ceea ce mi s-a parut deosebit de interesant in istoria lui e faptul ca e una din putinele legume aduse de europeni in America latina, unde se cultiva acum pe scara larga. Si din punct de vedere lingvistic are o poveste interesanta. Denumirea „sparanghel – Asparagus ofiicinalis” provine din latina, dar se pare ca latina l-a imprumutat din greaca, iar aceasta, la randul ei, din persana.

Se spune ca sparanghelul era leguma favorita a imparatilor romani, si ca Augustus ar fi fost creatorul expresiei “mai repede decat ai gati sparanghelul”. Romanii considerau ca sparanghelul are proprietati medicinale si afrodisiace. In evul mediu, e adoptat de bucataria franceza si e servit la mesele regilor Frantei. Mi se pare interesant faptul ca de-a lungul istoriei sale atat de lungi, sparanghelul si-a pastrat nepatata imaginea de delicatesa destinata ospetelor rafinate si ma intreb daca asta nu se datoreaza tocmai simplitatii sale…

 

Leave a Comment

Filed under soiuri de strugure

Vinuri greu de povestit

Cat de variate sunt opiniile si gusturile cand vine vorba sa alegi un vin bun. Cat de fluu este aceasta notiune si cat de mult depinde de experienta si de tabuurile culturale ale fiecaruia ! Pana si pragul de la care un vin devine de nebaut e diferit de la o persoana la alta.

Din fericire, exista o categorie exclusa de la orice fel de dubii: Categoria vinurilor mari. Sunt acele vinuri care se impun evidentei, pentru ca, uneori, sunt atat de diferite de tot ce ai gustat vreodata, sau sunt atat de bune incat, chiar si fara sa fii specialist, ti se impun dincolo de orice fel de subiectivitate. Desi sunt visul oricarui pasionat de vin, constat cu surprindere, ca mi-e foarte greu sa vorbesc despre ele. Sunt vinuri care reusesc sa creeze acel moment de magie in care nu poti decat sa surazi prins in mirajul simturilor, sunt vinuri despre care n-ai vrea sa vorbesti, pentru ca stii ca, inevitabil, cuvintele vor suna fals, incapabile sa surprinda senzatii…

Am sa incerc sa spun povestea unui vin exceptional, Domaine de Ravanès, le Prime Verd, 2002.

Unul din rarele vinuri 100% Petit Verdot. De o culoare foarte proaspata si densa, m-a uimit prin armonie, echilibru, tanini perfect integrati si arome tipic bordoleze – piele, fum si balegar, visina coapta. Pielea si visina explodeaza in postgust, iar vinul are un final extrem de lung si de impresionant. E probabil unul dintre cele mai echilibrate si mai frumoase vinuri pe care le-am baut vreodata.

Petit verdot e un strugure capricios, costisitor si tributar conditiilor climatice. Se dezvolta greu si trebuie cules tarziu. Dar, se pare ca, atunci cand ajunge la maturitate deplina, da un vin spectaculos. Din acest motiv vinurile monocepage petit verdot sunt rare, iar in zona de origine – Médoc- e folosit in cantitate mica (5-15%) in asamblajul clasic cu merlot si cabernet. Cules la maturitatea deplina, da vinului aroma caracteristica de violeta, iar prin imbatranire la sticla notele de piele. E un vin dificil, puternic si masculin.

In Languedoc, proprietarul podgoriei Domaine de Ravanès, Thézan-les-Béziers, Guy Benin si-a dorit sa planteze soiuri bordoleze: Merlot, Petit Verdot, Cabernet. Vinul din petit verdot-ul e produs doar in anii foarte buni (1995, 1997, 1999 si 2002) si a fost un succes. Cat despre merlotul Gravières du Taurou, cel care a batut Petrus-ul la o degustare in orb, sper sa va povestesc cat de curand…

9 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri rare

Vinuri chiliene

Gewurztraminer-ul e soiul sub auspiciile caruia s-a desfasurat debutul meu intr-ale vinului. Pe vremea aia, vinurile la moda erau aromaticele Muscat-Ottonel si Gewurztraminer. Daca Ottonelului nu-i pastrez o prea mare simpatie, Gewurz-ul a ramas prima mea iubire. Prin amabilitatea Cramelor Recas, am degustat in aceasta luna un Gewurztraminer proaspat sosit din Chile.

© Doron

Depre Gewurztraminer, sunt cateva lucruri importante de spus. Este un soi aromatic, de clima rece (originar, se pare, din Tirol), foarte raspandit in toata Europa si cultivat cu rezultate bune si in Chile, Australia, Noua Zeelanda sau Israel. Vinul dezvolta arome tipice de fructul pasiunii, lyche sau trandafir si se spune ca merge fara gres cu mancaruri din bucataria asiatica. In Alsacia, el poate fi asociat si cu branza, foie gras sau sauerkraut. Eu, insa, cred ca cel mai bine merge cu supa thai pe care o face Aaron cu ciuperci de padure din Harghita, pui si praz.

© Alinax

Cono Sur – Gewurztraminer 2010 e inca o dovada a potentialul de diversitate si de calitate al vinurilor chiliene. Are un nas impresionant, proaspat, de fructe coapte si note citrice, de grapefruit, dublat la gust de celebra aroma de lyche si fructul pasiuni (tipicitate de soi pentru gewurz). Finalul e mediu, cu note verzi. Pe piata romaneasca, vinurile chiliene se remarca printr-un foarte bun rapot calitate-pret, iar din gama Cono Sur, cel mai bun vin pe care l-am gustat pana acum e Pinot noir 2007, 20 Barrels.

Leave a Comment

Filed under soiuri de strugure