Category Archives: vinuri povestite şi recomandate

Despre români și fetești

Povestea rivalității dintre feteasca regală și feteasca neagră îmi aduce aminte de anecdota părintelui cu doi copii, dintre care unul foarte talentat la matematică, care în loc să-și concentreze atenția asupra potențialului acestuia îl meditează intensiv pe cel de- al doilea ca să-l aducă la același nivel cu primul.

Desigur în lumea vinului, ca în viața oricărui produs menit vânzării, un cuvânt greu de spus îl au moda, trendul, obiceiurile de consum ale momentului. Totuși, via fiind o investiție pe termen lung, îmi e greu să înțeleg de ce, în timp ce feteasca neagră e preamărită ca soi indigen destinat să ne reprezinte, feteasca regală stă într-un con de umbră. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât feteasca regală are avantajul de a fi cultivată în aproape toate zonele viticole ale României, iar expresia ei aromatică e relativ unitară si ușor de recunoscut. În plus, feteasca regală e un soi extrem de versatil din care se pot produce toate tipurile de vinuri albe: spumante, vinuri albe seci lejere, vinuri albe seci maturate în butoi, vinuri demiseci și vinars. Din punctul meu de vedere, feteasca regală pare copilul mai talentat.

M-am gândit la toate considerentele de mai sus degustând o fetească regală de la Miniș, uitată prin pivniță:  Feteasca regală, 2009, Wine Princess de la Balla Geza. Dacă o mai găsiți prin vreo vinotecă, e o surpriză foarte plăcută. În ciuda vârstei, vinul a fost extrem de proaspăt, cu arome florale, dar și intense nuanțe de alune prăjite, caracteristice feteștii regale. Corpul vinului onctuos, dar  în același timp proaspăt, avea aceea vibrație gustativă pe care am mai întâlnit-o la rieslingul german. Finalul vinului a fost lung, complex,  cu arome de polen, alune și migdale.

Vinul a fost un companion agreabil alături de ardei umpluți cu carne de vită, migdale și nuci. O rețetă din America Laină pe care o găsiți în cartea Laurei Esquivel “Ca apa pentru ciocolată”.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

La izvoarele vinului

Dacă vă place să alergați sau să urcați pe munte, cunoașteți cu siguranță senzația de beatitudine care se instaleză după un anume timp de efort prelungit. M-a intrigat întotdeauna magia acestui moment anume pe care îl regăsesc uneori în pinot noir-urile burgunde. Nu știu dacă se datorează aromelor de pământ și de pădure specifice pinot-ului, dar nu am mai întâlnit vreun alt vin care să îmi evoce cu o asemenea acuitate senzația ascensiunii către vârf,  pe o potecă, prin pădure.

Totuși încet, încet, am realizat că această senzație e specifică vinurilor bune, indiferent de soiul de strugure din care sunt făcute. Există ceva brut, fizic, direct, în aroma acestor vinuri, un joc al naturii în simplitatea sa, dublat de un echilibru gustativ fără egal.

rioja

Așa a fost și 1998, Gran Reserva 904, La Rioja Alta. Un vin extrem de proaspăt raportat la cei 18 ani ai săi, care m-a răsfățat cu aromele caracteristice vinurilor din Rioja – coajă de portocală, tutun, piele și condimente. N-aș putea spune despre el că e un vin complex, și deși nu are nici vanilie, nici gem, nici condimente în exces, n-aș putea spune nici că e un vin simplu-  deși așa îl percep eu-  pentru că acest adjectiv, nu știu de ce, sună nepotrivit. Poate că ar fi suficient să spunem că e un clasic al genului din Rioja, menit să fie păstrat preț de vreo 30 de ani. Vă recomand însă să îl gustați dacă aveți ocazia și să vă faceți propria impresie despre simplitatea cu care ar trebui să vi se înfățișeze vinul.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Între oameni și vin

Am crezut întotdeauna că vinul nu are naționalitate și că unicul criteriu după care poate fi evaluat este acela al echilibrului componentelor sale. Faptul că vinul a fost produs în România, în Franța sau în China, nu oferă garanții suplimentare de calitate, deși cel mai adesea, într-un elan simplificator, suntem tentați să susținem contrariul. Poate că cel mai ilustru exemplu este celebrul vin de Bordeaux.

Nu cred că există regiune faimoasă în lume care să producă – alături de vinurile sale excelente -mai mult vin prost decât regiunea Bordeaux. Probabil că orice român, iubitor de vin, a apucat să deguste cu dezamăgire, la începuturile importurilor de vin la noi, vinuri de Bordeaux cu laudativa mențiune “Grand vin de Bordeaux” pe etichetă. Deși sună bine, această mențiune este în fapt treapta cea mai de jos a clasificării, la nivelul căreia veți întâlni mai mult vinuri scumpe și de calitate îndoielnică, decât mari vinuri din Bordeaux.

Pe de altă parte însă, tot Bordeaux-ul este regiunea care a înțeles cel mai devreme, nevoia criteriilor stabile de clasificare a vinurilor sale și este interesant de observat faptul că la baza clasificării, realizată în 1855, au stat criterii pur comerciale.  Împăratul Napoleon al III-lea a cerut în mod expres o clasificare a vinurilor din Bordeaux, iar cei care au realizat-o au fost agenții de bursă din Bordeaux, luând în considerare potențialul terroir-ului, dar mai ales cererea pe piață a fiecarui vin în parte. De altfel, se povestește că producătorii au fost invitați să se înscrie în această clasificare pe baza documentelor contabile care arătau cât se poate de transparent prețul și cantitatea de vin pe care o vindeau în fiecare an. Deși contestată, clasificarea vinurilor din Bordeaux a supraviețuit cu modificări nesemnificative până azi și stabilitatea în timp a acestei clasificări a făcut ca vinul de Bordeaux din categoriile –  cru classé și cru burgeois – să ajungă să fie privit ca o investiție financiară.

Și totuși, îmi place să cred că dincolo de denumire, apelațiune, clasificări și etichete există un singur detaliu important care singularizează vinul. Este vorba despre omul care îl face. Capacitatea lui de a-și iubi vinul, de a-l respecta și de a-l povesti transcende orice clasificare.

demoiselle

Iar în lumea vinului sunt câteva legende și câteva astfel de vinuri care se vând fără să facă mare tam-tam asupra locului lor în această clasificare. Printre ele, se afla și unul dintre vinurile mele favorite: Château Sociando -Mallet.

sociando

În 1969, Jean Gautreau cumpără proprietatea Sociando-Mallet și reușește în câțiva ani să producă un vin foarte apreciat, care nu poartă pe etichetă nici una din mențiunile clasificării din Bordeaux. De altfel, în mod cât se poate de hâtru, Jean Gautreau își promovează vinul făcând cu ochiul clasificării: “Ni classé, ni burgeois, vin tout simplement.”

Și deși am fi tentați să-l considerăm un slogan de marketing, el reprezintă, după mine, mărturia ambiției de a face vin în cel mai pur stil, cât mai aproape de ceea ce tradiția franceză a validat de-a lungul sutelor de ani. El vrea să scoată în evidență vinul, calitățile sale, și nu cota sau valoare lui pe piață. Iar vinul lui Gautreau este unul conservator, echilibrat, suculent și cu incredibila aromă de mină de creion caracteristică zonei Haut-Médoc. Și nu este nici excesiv de scump.

Pe lângă asta, ceea ce apreciez la vinurile lui Jean Gautreau e și faptul că atât vinul cel mai bine cotat – Château Sociando -Mallet – cât și vinul numărul doi –  La Demoiselle de Sociando- Mallet -sunt vinuri foarte bine făcute. Acest lucru nu e întotdeauna o regulă nici măcar la nivelul proprietăților care poartă mențiunea cru classé.

Uneori mă gândesc că înainte de a verifica apelațiunea și punctajul unui vin,  ar fi poate mai util să cercetați cine este cel care îl face și ce spune el despre vin. Informându-ne despre oenolog/proprietar  s-ar putea să găsim mult mai repede vinuri pe gustul nostru, decât pe baza unui sistem de puncte care exclude din start afinitățile și subiectivitatea gustului.

Leave a Comment

Filed under tot ce trebuie să ştii despre vin, vinuri povestite şi recomandate

În sfârşit, feteasca

Deşi în orice pagină de internet citeşti numai cuvinte de laudă despre acest vechi soi românesc, în călătoriile mele pe la crame am auzit destui specialişti bombănind pe marginea ei. Principalul lucru care îi este reproşat  feteştii albe este profilul aromatic discret, atât de discret încât mulţi producători au simţit nevoia să îi sporească aroma printr-un mic adaos de 5-10% de muscat ottonel sau sauvignon blanc. Având în vedere moda actuală  a vinurilor foarte aromate, menite să ne seducă din prima, poate nici nu e de mirare…

De curând, am avut ocazia să descopăr o fetească albă bine făcută, unul dintre cele mai reuşite vinuri din acest soi pe care le-am băut pănă acum: Fetească albă, Terra Romana 2013, S.E.R.V.E

feteasca-web

Vinul este parfumat, cu note delicate de flori albe şi tonuri mai intense de petale de trandafir alb. Gustativ, vinul este echilibrat, cu structură, amplitudine şi cu un final lung dominat de arome de piersici albe şi citrice. Viile din care e făcut acest vin au fost plantate în 1967, au deci 47 de ani, iar 20% din vin a fost fementat in butoi de stejar folosit. De aici provine, probabil, extraordinara structură gustativă a acestui vin.

Am considerat că acest vin merge foarte bine cu preparate onctuoase şi mai corpolente, şi în aşteptarea felului meu favorit –  salata de vinete –  l-am asociat cu salată de sfeclă nouă şi sparanghel.

Dar, aştept cu nerăbdare vinetele şi vacanţa…

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Smerenia

Cel mai costisitor şi totodată cel mai pasionant este domeniul vinurilor vechi. Deschiderea lor e un joc între exaltare şi dezamăgire, între dorinţa de a diseca şi plăcerea de a nu cunoaşte conţinutul. Dacă în calitate de pasionat de vin poţi degusta o mare parte dintre vinurile care se produc sau se importă anual în România, sticlele de colecţie, deschise între prieteni, sunt întotdeauna un festin plin de surprize.

barolo

Am început anul cu un vin deosebit, un Barolo de 25 de ani vechime: 1988, Barolo Zonchera, Ceretto (Azienda Monsordo Bernardina).

Nu sunt o mare cunoscătoare a vinurilor din Italia, o ţară cu o paletă impresionantă de soiuri de strugure pentru studiul cărora îţi mai trebuie o viaţă. Dintre toate aceste soiuri şi tipuri cel mai tare mă atrage Barolo. Mi se pare că acest vin, făcut dintr-un singur soi de strugure – nebbiolo – surprinde prin zvelteţe şi prin arome telurice care nu par mediate de mâna omului. Nu vei întâlni “o bombă de arome” în acest vin, dar austeritatea lui e dublată de o plăcere gustativă intensă.

După 25 de ani, vinul ne-a uimit prin ţinută şi simplitate aromatică (fructe roşii, piele, tabac), tanini mătăsoşi şi o aciditate vie care ne-a făcut să ne întrebăm cum era acest vin când a fost îmbuteliat. Probabil că era de nebăut. Mi-ar fi plăcut să-l fi putut degusta şi atunci, în speranţa de a înţelege cum un astfel de vin poate ajunge după 25 de ani să fie un regal al prospeţimei şi al suculenţei.

Mă întreb uneori dacă nu cumva există o instanţă care veghează asupra vinurilor deosebite, o instanţă menită să contracareze trufia noastră de a crede că ştim totul despre lucrarea naturii. Nu sunt în măsură să fac prea multe speculaţii pe această temă, dar acest Barolo mi-a apărut la început de an, ca unul dintre primele mijloace care impun exerciţiul smereniei în faţa misterului.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Vinul poetului e plin cu cerneală

Pe măsură ce am ocazia să gust câte un grand cru bordolez, celebra clasificare din 1855 îmi apare ca o poveste fără de sfârşit a Şeherezadei, o filă dintr-o carte în care fiecare rând e îmbogăţit de o istorie, povestea fiecărui domeniu şi a fiecărui vin. Iar pe măsură ce te familiarizezi cu clasificarea te bântuie inevitabile întrebări legate de subtilele diferenţe ale clasificării şi de distanţa pe care încerci s-o întrezăreşti între primele şi următoarele clasate. Cu ce se diferenţiază la o adică un Premier Grand Cru classé A, Château Ausone, de exemplu, de vecinul său grand cru classé B? Există o diferenţă aşa de mare de calitate între Château Pétrus şi mult, mult mai puţin preţuitul vecin de gard Château La Conseillante? Are Pétrus ceva atât de special ca să-şi justifice zerourile? Din păcate, răspunsul îl vom afla abia după ce vom fi plătit respectivele zerouri şi în asta constă poate şi magia vinurilor mari.

Zilele trecute, am avut ocazia să degust o apelaţiune care nu mai există – (începând cu 2007 vinul se numeşte Château Bélair-Monange) – şi prin a cărui poveste mi s-a părut că întrezăresc un posibil răspuns al întrebărlior de mai sus: Château Bélair Dubois-Challon, Grand cru classé B, AOC Saint Émilion, 2003.

belair

Vinul e un asamblaj de 80 % merlot şi 20 % cabernet franc şi se deschide cu o surprinzătoare aromă de cerneală şi de mină de creion, un miros netulburat încă de mâna cititorului, de natură să-ţi amintească de plăcerea lecturii unei cărţi proaspăt tipărite. Pe măsură ce se aerează, vinul îşi recapătă fructozitatea, chiar dacă aroma specifică de cerneală nu dispare. Gustul e mediu dar suculent şi se îmbogăţeşte cu arome de piele, pământ şi fum. Postgusul intens, cu tanini mătăsoşi face ca vinul să devină memorabil. Mi s-a părut un vin rubensian şi molatic, mult diferit de suratele din Médoc, de pe celălalt mal al Girondei, despre care un prieten de-al meu obişnuieşte să spună că au o austeritate de uşă de biserică reformată.

Domeniul Château Bélair este vecin cu celebrul Château Ausone, care împreună cu Château Angélus, Château Cheval Blanc şi Château Pavie reprezintă elita vinurilor din Saint Émilion. De-a lungul existenţei lor, cele două domenii, Bélair şi Ausone au avut de mai multe ori acelaşi proprietar. Povestea lor începe cu poetul şi omul de stat Decimus Magnus Ausonius (310- 395 d. Hr) care se pare că deţinea ambele proprietăţi, iar castelul Ausone s-ar afla chiar pe vechile fundaţii ale vilei poetului. În 1916, cele două domenii se reunesc din nou în proprietatea lui Edouard Dubois- Challon, iar vinurile deşi recoltate separat, îmbătrănesc împreună în pivniţa proprietăţii Ausone. În 1921, Edouard Dubois- Challon moare şi proprietăţile revin soţiei sale Helyett Dubois-Challon. Începând cu 1975 cele două vinuri, atât Ausone cât şi Bélair, vor fi făcute de Pascal Delbeck, pănă în 1995 când Michel Rolland va deveni oenolog consultant la Ausone. În 2003, Helyett moare şi moştenitorul, Pascal Delbeck va fi nevoit să vîndă proprietatea pentru a putea plăti taxele de moştenire. Château Bélair, cumpărat de Jean Moueix, devine în 2007 Château Bélair-Monange.

Mi-aş dori să-mi pot permite cândva să fac o degustare comparativă între cele două mari vinuri făcute de acelaşi oenolog între 1975 şi 1994. Am afla poate în acest fel dacă ele n-ar trebui clasificate, mai puţin după potenţialul terroir-ului şi mai mult după harul omului care le face.

Pănă la urmă pare destul de ciudat să constaţi, că personalitatea vinului se datorează tocmai caracteristicilor celor mai fragile şi mai uşor de contestat – clima anului de recoltă şi personalitatea oenologului – în timp ce valoarea lui la bursă e dată de numele arbitrar al brandului ratificat printr-un clasament dubitativ şi totuşi imuabil.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Poştalionul din Médoc

Complex si dual, alternând aromele proaspete ale cabernetului, cu notele de violete ale petit verdotului şi bogatia merlotului, acest vin mi-a amintit de una din poeziile inedite, de tinereţe, scrise de Ion Barbu:

chateau

Convertire

Unei femei din Nord

Prin ce-nnodate drumuri, pornind la ce răscruce
Începe noaptea noastră să curgă, nu mai ştiu.
Văd doar, la geamuri, fuga trăsurii ce ne duce,
Cu-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.

În limba ţării tale, mă necăjeam a spune
Că eşti supremul bine, înaltul meu regat;
Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minune
Oraşul-zmeu, oraşul ţestos şi ferecat.

Cu ochi în jumătate (ce vor să spună: hai!)
Priveai la omul oacheş venit din Valahai;
Cu ochi pe jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,
Întîia mea cucoană de voaluri şi mătăsuri!

Pe crengi de vis, doi umezi de muguri: ochii tăi
Se deschideau în floare, cînd lampe din odăi
Burau lumină scumpă la geamul de trăsură.
Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură,

Şi te-am rugat cu ciudă, de mila mea plîngînd,
Să uiţi de stîngăcia băiatului ce sînt,
Că eu visez… cum pruncul flămînd la sîn, la maică,
De carnea ta curată şi albă, de nemţoaică,

Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor.
— Mi-ai lunecat în braţe, ai desfăcut fuior
Tot părul, ca un galben, întins eter de miere…

Şi m-ai făcut cu-un lucru de preţ mai ştiutor:
Că două sînt, nu una, femeie şi muiere.”

O mică bijuterie din Bordeaux care te face să-ţi doreşti ca toate vinurile de 15 euro să fie atât de suculente, de proaspete şi de… vinuri.

patache d'aux

PS. Povestea lui o puteti citi pe site-ul producătorului.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Farmece şi nuri

N-am auzit de Château Kirwan, până în ziua când un prieten drag mi-a povestit despre eticheta acestui vin, care în opinia lui are detalii grafice care ar fi inspirat eticheta Opus One. Povestea m-a intrigat. Şi deşi spunem adesea că eticheta vinului nu are mare importanţă pentru lichidul din sticlă, căile către descoperirea vinurilor bune pot fi uneori tare întortocheate. Cu rezonanţa orientală a acestui nume în cap – în realitate e vorba de un irlandez Mark Kirwan care a preluat prin căsătorie în secolul al XVIII-lea proprietatea unui negociant englez- John Collingwood – am profitat de prima ocazie care ne-a adus în faţă un Château Kirwan 1998, 3 cru classé Margaux. (Întreaga poveste a proprietăţii Kirwan o găsiţi pe blogul lui Chris Kissack).

le kirwan

Vinurile din regiunea Margaux au reputaţia de a fi cele mai feminine vinuri din Médoc, dar acest Château Kirwan mi s-a părut cu totul diferit de toate celelalte vinuri pe care le-am mai încercat. Încă de la deschidere, s-a arătat foarte puternic, foarte tânăr, structurat, cu tanini fermi dar bine învăluţi în dulceaţa fructelor, cu arome proaspete de pământ şi pădure, dar pe măsură ce s-a aerat, şi de ciocolată. Un vin foarte dens, cărnos, care mi-a lăsat, ca niciun alt vin de până acum, impresia concretă că beau seva pământului şi muşc din scoarţa trunchiurilor tinere, un vin care evocă mai degrabă imaginea ielelor dezlănţuite, decât ceea ce înţelegem în mod normal prin feminitate.

Se întâmplă rar să întâlneşti vinuri care dincolo de arome şi tanini, de adjective şi epitete, să poată închega în pahar, doar pentru tine, o senzaţie bine definită, o poveste. Acesta este privilegiul vinurilor mari.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Nectarul promis

La început de an m-am delectat cu o carte magnifică, care mi-a redeschis deopotriva pofta pentru lectură şi pentru vinurile dulci. În „Troica amintirilor. Sub patru regi”, printre multe alte amintiri, Gheorghe Jurgea-Negrileşti povesteşte ultima lui întâlnire cu Păstorel. Autorul îl evocă bolnav, în ultimele lui clipe. Păstorel îi recită, melancolic, din Alexandru Philippide. Dar iată că uşa se deschide şi prietenul Cădere intră cu o sticlă strigând „Pour le Prince des poètes, le premier vin de France !” Era un Château Yquem. Un vin faimos, cel mai cântat vin al Franţei, obsesia scriitorilor francofoni, pe care l-am întâlnit până şi în romanele poliţiste ale lui Jean-François Parot. Din perspectiva vremurilor şi a tendinţelor de azi din lumea vinului, e oarecum ciudat să constaţi că cel mai celebru vin al Franţei e un Bordeaux… alb şi cât se poate de dulce.

promis

Ca şi celelalte apelaţiuni din Bordeaux, regiunile în care se produc vinuri dulci licoroase, Sauternes şi Barsac, au fost şi ele clasificate în 1855. În fruntea clasamentului tronează un singur vin Château Yquem – Premier cru superior şi apoi  urmează încă două trepte: premier cru classé şi deuxième cru classé.

În ceea ce mă priveşte, sunt trei aspecte care m-au făcut să memorez vinurile de Sauternes pe care am avut ocazia să le beau – Château LaTour Blanche 1995, Château Rieussec 1999 şi Château Rabaud –Promis 1988: Lumina care se pogoară în pahar atunci când ai deschis sticla, jocul ludic al nuanţelor de culoare, „soare potabil”, aşa cum obişnuia Păstorel să spună (despre vinul dulce de Cotnari). Aroma inconfundabilă de şofran, care îmi evocă mirosul de cozonaci ai străbunicii şi expresia ei discriminatorie favorită: „Nu ştie ţăranul ce e şofranul”. (Mi-a luat destul de mult timp ca să aflu că expresia se datorează faptului că şofranul e cel mai scump condiment din lume.) Şi nu în ultimul rând, o caracteristică la care excelează şi rieslingul de rhin, senzaţia de echilibru perfect dintre zahăr şi aciditate, o clipă de plăcere împotmolită, suspendată în greutatea şi parfumul texturii unui vin fără vârstă.

 chateau promis

Cred că înţeleg de ce, avant et après Parker, vinul de Sauternes  rămane primul vin al Franţei, aşa cum rieslingul TBA e primul vin al Germaniei. Acest nectar încarnează în mod tranşant noţiunea de plăcere. “Pohta ce-am pohtit”, plăcerea perpetuă valoarea supremă a acestei lumi.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Vinul ca plăcere estetică

Viña Tondonia îmi aduce aminte de ceea ce îmi spunea, cândva, o fostă şefă, că dacă tot faci ceva bine, ar trebui să te straduieşti să-l faci şi frumos. Recunosc că am fost mereu sceptică vis-a-vis de aplicarea acestui concept în advertising, dar, în lumea vinului, există oameni care au ştiut să găsească drumul către acest ideal. Unul dintre aceştia este Don Rafael López de Heredia y Landeta, fondatorul cramei López de Heredia Viña Tondonia. Enolog pasionat, el a imaginat încă din 1877, o reţetă care are succes şi astăzi: vinuri din soiuri traditionale (viura şi malvasia) şi acces restricitv dublat de preocupare asiduă pentru garantarea calităţii.

tondonia1

Crama López de Heredia e una din primele 3 crame înfiinţate în Rioja, si cea mai veche din Haro, şi îşi permite să comercializeze Viña Tondonia Reserva abia după ce vinul câştigă o maturitate de aproximativ 14 ani. După ce petrece 4-5 ani în baricuri de stejar, vinul se desăvârşeşte prin încă 10 ani de învechire la sticlă. Fascinant este însă faptul că din momentul comercializării sale, după 14 -15 ani, vinul mai poate fi păstrat la fel de bine cel puţin tot atât. Cu excepţia rieslingului de rhin, puţine vinuri se mai pot lăuda cu această performanţă.

tondonia & Saint Jacques

Păstrez vie în memorie prima întâlnire cu Viña Tondonia Reserva,  din 1991, la o degustare Cellartales. M-a uimit atunci complexitatea acestui vin cât se poate de sec, aromele incredibile de migdale şi nucă datorate baricării şi învechirii îndelungate în sticlă, suprapuse peste voluptoase note florale şi fructate. Recomand tuturor celor care nu apreciază vinurile baricate o întâlnire cu o simfonie Viña Tondonia Reservade învechită 20 de ani. În ceea ce mă priveşte, nicio altă sticlă desfăcută nu mi-a lăsat atât de acut senzaţia că vinul e menit să fie şi o plăcere estetică, nu numai una gastronomică.

4 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate