Category Archives: vinuri româneşti

Încă un soi nou la Drăgăşani

Teoria soiurilor de strugure, aşa cum am învăţat-o la cursul de oenologie, împărţea soiurile în două categorii cele aşa zise „mari” (Merlot, Cabernet sauvignon, Pinot Noir, Riesling, Sauvignion blanc etc), soiuri care de altfel s-au plantat şi la noi în perioada interbelică, şi soiurile de eşalonul doi (Cabernet franc, grenache, mourvedre, cinsault, macabeo, petit verdot) folosite des în asamblaje pentru aportul lor caracteristic, unele pentru culoare, altele pentru aromă, pentru structură sau pentru concentraţie alcoolică. Dintre toate aceste soiuri, poate pe nedrept socotite secundare, cel mai tare mă intrigă soiul cu numele cel mai alintat “petit verdot”.

În zona de origine- Médoc- vinul din petit verdot e folosit în cantitate mică (5-20%) în asamblajul clasic cu merlot şi cabernet. Ca şi pinot noir-ul sau novac-ul, petit verdot-ul e un strugure pretenţios şi tributar condiţiilor climatice. Poate cel mai pretenţios, căci vinurile monocepage din petit verdot se fac doar în anii favorabili şi ca urmare sunt rare. Şi nu sunt nici ieftine.

PV Bauer

Până acum am reuşit să beau doar cinci vinuri făcute din petit verdot – unul din Languedoc (Domaine de Ravanès, Le Prime Verd, 2002), unul din Bordeaux (Château la Bessane 2005, Margaux), unul din Spania (Domino de Valdepusa, Petit Verdot, Marques de Grinőn, 1996), unul din Argentina (Gran Poetico, Petit Verdot, Mauricio Lorca, 2006) și unul din România (Bauer, P.V. 2010)- şi sunt fermecată de temperamentul acestui vin roşu intens cu reflexe violete.

Aşadar, iată o veste bună pentru iubitorii de culoare şi de vinuri condimentate: s-a plantat petit verdot şi în România! Şi pe deasupra, prima recoltă de pe dealurile Drăgășanilor care apare pe piaţă, e una dintr-un an foarte bun, 2010.

PV contra-eticheta

Vinul se deschide cu arome de fructe coapte, mure, vişină şi condimente, nucşoară, cuişoare. După 3-4 ore de aerare în decantor gustul devine amplu, suculent şi cu un final dominat de accente de piper. Este un vin echilibrat, rotund şi e interesant de văzut cum va evolua peste câţiva ani.

Dacă vă întrebaţi care este motivul pentru care pe etichetă sunt menţionate doar iniţialele P.V. , explicaţia este dată de regulamentele DOC. Via nu este certificată IG sau DOC Drăgășani, adică în caietul de sarcini prin care sunt reglementate soiurile de strugure din care se poate produce vin cu indicaţie  IG sau DOC la Drăgășani nu apare şi petit verdot-ul, acesta fiind un soi nou plantat în zonă. Din acest motiv, vinul nu poate fi etichetat decât sub menţiunea de vin de masă.

2 Comments

Filed under vinuri rare, vinuri româneşti

Un nou producător în Dealu Mare

Păstrăvul trăieşte în ape curate, limpezi şi ăsta e motivul pentru care am ales acest design de etichetă care să sugereze felul în care îmi doresc să fac vinul, cât mai aproape de ceea ce dă natura şi cu o minimă intervenţie din partea omului, mi-a spus Fernando Mihăilescu despre vinurile sale, la degustarea organizată la Restaurantul Ginger. La sfârsit de iulie, într-un mic grup de prieteni ai restaurantului, a avut loc lansarea unui nou şi promiţător producător din Dealu Mare: Crama Ferdi.

feteasca neagra ferdi

Am degustat vinuri din 2010, 2011 şi 2012 şi per ansamblu, acestea s-au evidenţiat prin două caracteristici: tipicitate de soi şi băubilitate – un substantiv pe care Sorin Stelian l-a folosit în articolul său şi care cred că sintetizează foarte bine ceea ce încearcă să facă Fernando Mihăilescu.

Merlot-ul 2010 şi Cabernet sauvignon-ul au fost excelente, echilibrate, ample şi cu aciditate bună, dar poate şi pentru că am băut multe vinuri bune din aceste soiuri, mult mai surprinzătoare mi s-au părut pinot noir-ul şi feteasca neagră, două soiuri dificile, care dau vinuri foarte controversate în România.

În ceea ce priveşte Feteasca neagră 2011, aceasta e “fetească neagră în toată puterea cuvântului”. Un pic cam corpolentă pentru gustul meu, dar de o admirabilă tipicitate de soi, dacă vreţi un eşantion definitoriul pentru „cum ar trebui să fie feteasca neagră”. Ceea ce nu e puţin lucru, mai ales pentru un an considerat nu foarte reuşit în Dealu Mare.

Preferatul meu din lista de vinuri a fost Cuvee Bernard 2011, un cupaj inedit, în stilul vinurilor din Burgundia – 50 % Pinot noir, 45 % Feteasca neagră, 5 % merlot. –fin, zvelt şi cu o aromă suavă de cireşe şi trandafir. Câţiva ani de îmbătrânire la sticlă îi vor desăvârşi eleganţa.

Crama Ferdi e un producător mic, care îmbuteliază 6000 de sticle anual, mai mult pentru plăcerea proprie şi satisfacţia prietenilor decât pentru a face din vin o afacere.

Şi totuşi care e secretul acestor vinuri, am întrebat eu spre finalul serii. Dincolo de pasiunea şi plăcerea de a face vin, de informarea permanentă, stă munca în vie, adică struguri sănătoşi şi o productivitate foarte mică la hectar. Secretul unui vin bun îl ştie toată lumea, mi-a spus Fernando.

8 Comments

Filed under vinuri româneşti

Crâmpoşie ca în Mosel

Peisajul vinurilor româneşti s-a îmbogăţit în această lună cu o cramă nouă. Poate că pentru multă lume, nici crama şi nici oamenii nu sunt aşa de noi, dar vinurile sunt noutăţi pe piaţa românească. Vineri seara, la The London Street Atelier oenologul Oliver Bauer ne-a oferit sub semnatură proprie trei vinuri albe cu personalitate şi stilistică îndrazneaţă.

bauer-fata

Bauer. Sauvignonasse 2012 (11,5% alcool, 0,8 gr /litru zahăr rezidual)

În ceea ce mă priveşte, aşteptam de mult timp „un vin nemţesc” – – adică aciditate şi mineralitate-  pentru torida vară bucureşteană. În condiţiile climatice din România nici nu credeam că se mai poate face un vin care să nu-ţi dea în cap cu alcoolul şi care să poată însoţi taclaua zi de vară până-n seară fără să urmăreşti cu coada ochiului şirul paharelor băute. Ar mai fi de spus câte ceva despre acest soi, intensiv plantat atât în România, cât şi în Chile, şi des confundat cu soiul sauvignon blanc. Cel puţin acum încep să înţeleg de ce vinurile de la noi etichetate ca sauvignon blanc sunt atât de diferite între ele. Sauvignonasse sau sauvignon vert este un strugure de origine, se presupune italiană, numit Friulano în regiunea Friuli-Venezia Giulia şi care, spun specialiştii, nu ar avea nimic de-a face cu sauvignon blanc-ul. Şi, deşi îi zice sauvignon vert, mi se pare că nu are tocmai zvelteţea şi aromele vegetale ale sauvignon blanc-ului, ci aromele solare, coapte, de pară ale, aş zice, furmint-ului… Probabil, vinul-surpriză al serii.

bauer-dos

Bauer. Sauvignon blanc 2012 (13,5 % alcool, 1,8 gr/ litru zahăr rezidual )

Un sauvignon blanc tipic, cu arome de soc, cârcei şi flori de viţă, cu aciditate accentuată, corp zvelt şi finish lung. Un vin pe gustul meu, cu arome pure şi bine definite, fără eternele fructe exotice în exces care imprimă vinului o falsă suculenţă.

bauer

Bauer. Crâmpoşie 2012 (10,5 % alcool, 38 gr/litru zahăr rezidual)

Vinificat după reţeta rieslingului din Mosel, fermentaţie spontană oprită prin îngheţarea vinului şi rest de zahăr rezidual. Un experiment îndrăzneţ care sper să schimbe imaginea generală şi să demonstreze încă o dată bogăţia şi expresivitatea acestui soi de strugure. Sunt nerăbdătoare să văd cum va evolua acest vin de-a lungul timpului, pentru că se pretează la învechire.

Vinurile au fost însoţite de excelentele preparate ale lui Rachel de la The London Street Atelier care a conceput cate o asociere vin-mâncare pentru fiecare soi.

Leave a Comment

Filed under vinuri româneşti

Nebunii frumoşi ai cramelor mici

Din când în când, pe lângă vinurile pe care le descoperi şi le bei, ai şansa să-i cunoşti şi pe oamenii din spatele lor. Şi deşi îmi place în mod necondiţionat vinul trebuie să mărturisesc că descoperirea oamenilor e lucrul care mă interesează cel mai tare. Îmi plac degustăriile la care cineva îţi reaminteşte că vinul este mai ales expresia unui timp (anul de recoltă) şi a unui loc (parcelă, podgorie), înainte de a fi un brand sau o afacere. Îi plasez pe aceşti oameni într-un nimb de nebunie fericită, în sfera romantică a celor care fac lumea să pară mai bună şi adeseori îi invidiez.

nachbil1

Am o afecţiune specială pentru syrah-ul din 2003, primul vin de la Nachbil pe care l-am descoperit. De-a lungul anilor, am avut şansa să beau mai multe sticle din 2003, mai bine sau mai prost păstrate, dar conţinutul mi-a lăsat întotdeauna senzaţia că gust esenţa radioasă a fructului, că e făcut chiar din seva aia lipicioasă care se scurge din boabe când le zdrobeşti între degete.

nachbil 2

Săptămâna trecută, l-am redegustat cu ocazia primei verticale de syrah din podgoria Nachbil care a fost organizată la Bucureşti : 2003, 2008, 2009, 2011 şi 2012. Mi-au plăcut în special vinurile din 2003 şi 2008. Pe acesta din urmă l-am surprins într-un moment de intensă expresivitate. Practic toţi cei prezenţi la masă au putut identifica câte o aromă: piper, scortişoară, cardamon, anason, tei, mărar, druşaim.

De altfel, domnul Johann Brutler ne-a spus cu simplitate că, abia după o experienţă de 50 de ani cu acest soi plantat de el la Beltiug, în 1999, o să poată spune că a făcut “cel mai bun syrah”. Eu mă bucur că i-am putut experimenta pe primii zece şi îi aştept cu încredere pe următorii 40.

nachbil3

Deşi poate ne-am imagina că Satu Mare e o zonă de climă nepotrivită culturii viţei de vie, prin poziţionarea sa nordică, în realitate e un microclimat favorabil vegetaţiei de climă mai caldă. În Beltiug, se cultivă viţă de vie din secolul al XIII-lea, iar crama Nachbil de la Beltiug are 300 de ani. De altfel, dacă e ceva ce mă uimeşte în raportarea noastră la nemţii e tocmai prejudecata românească, adânc înrădăcinată, potrivit căreia nemţii sunt băutori şi producători de bere, deşi am putut vedea cu ochii noştri vreme îndelungată platourile transilvane cultivate cu viţă de vie şi motive grafice specifice decorând bisericile săseşti de la Biertan pănâ la Bălcaciu.

Crama Nachbil are 23 de hectare pe rod şi începând cu anul 2011, s-a orientat către producerea de vinuri care să exprime cât mai fidel caracteristicile locale, în condiţii bio, fără drojdii selecţionate. Aceste vinuri sunt greu de făcut, pentru că depind foarte mult de voinţa adesea impredictibilă a naturii, dar cred că în epoca noastră obsedată de tehnică, trebuie să existe şi din acei care să ne aducă aminte că vinul este o alchimie a celor patru elemente: pământul, vântul, apa şi focul. Iar cei care îşi fac timp ca să pândească misterul vinului sunt fericiţi.

6 Comments

Filed under vinuri româneşti

Crâmpoşia nu e o ţărăncuţă

Când vine vorba despre soiul românesc crâmpoşie, versurile bahice meşterite de Păstorel Teodoreanu sunt frecvent invocate:

„Cercând sticluţe vechi şi azi, şi ieri,

Am dat de Crâmpoşie-ntr-o sticluţă.

Ce-i Crâmpoşia ? E o ţărăncuţă,

Dar care place foarte la boieri.”

Ca şi alte soiuri tradiţionale româneşti, crâmpoşia e înconjurată de legende orale şi de puţine mărturii scrise. Cele scrise, cum este şi acest catren bahic intitulat „Nuri”, ţin mai mult de zona literar-folclorică şi mai puţin de cea ştiinţifică şi susţin o anume imagine despre Crâmpoşie, care merge mână în mână cu pasiunea românească pentru vinul „alb, rece, mult şi gratis”. Cum n-am prea avut ocazia să bem crâmpoşii din „sticluţe vechi şi azi, şi ieri”, nu se ştie mai nimic despre capacitatea de învechire a vinului făcut din acest soi. În consecinţă, crâmpoşia păstrează, cel puţin în ochii nespecialiştilor, imaginea frivolă a unui vin uşurel, de vară, de băut proaspăt, în cantităţi mari.

În plus, puţină lume ştie că, de fapt, începând cu anii 70, există două soiuri de crâmpoşie omologate în România. Pe lângă tradiţionala crâmpoşie, a cărei istorie se pierde în negura timpului, există şi Crâmpoşia Selecţionată, obţinută prin fecundarea liberă a vechiului soi, în 1972, de către un grup de cercetători de la Staţiunea de cercetare de la Drăgăşani. Nu cunosc numele acestor cercetători, dar le port cea mai vie recunoştinţă. Am avut ocazia de curând, să degust o Crâmpoşie Selecţionată Prince Stirbey 2003, care ar putea să stea fără teamă alături de vinurile bune din alte soiuri locale din întreaga lume.

Crâmpoşia Selecţionată Prince Stirbey 2003 era impecabil păstrată, cu o culoare foarte vie şi un nas proaspăt, cu tonuri aromatice asemănătoare rieslingului de Rhin tânăr (!), cu aciditate bună, care făcea vinul să pară cu 3-4 ani mai tânăr, şi cu mult mai complex şi ca arome şi ca textură, decât orice alt vin mai tânăr din crâmpoşie pe care l-am băut vreodată. Mi s-a părut deosebit de interesant modul în care a evoluat prin îmbătranire acest vin, căpătând corpolenţă, structură şi arome mai definite, dar păstrând aciditatea şi vioiciunea proprie soiului.

Un alt experiment pe care oenologul Oliver Bauer l-a încercat la Drăgăşani este spumantul din Crâmpoşie, care arată capacităţile de învechire şi versatilitatea acestui soi romanesc, care nu se bucură de faima cu care e înconjurată feteasca, dar care, din punctul meu de vedere, îşi confirmă potenţialul.

Poate că viticultura românească ar trebui să se concentreze mai mult asupra soiurilor locale şi să le exploreze caracteristicile, nu doar pentru că ele reprezintă o formidabilă nişă de export, cât mai ales pentru faptul că ele definesc o identitate locală, fără de care eforturile noastre de a ne prezenta drept o viticultură cu tradiţie n-ar avea niciun fel de acoperiere în realitate.

Şi pentru că toate aceste eforturi trebuie comunicate publicului larg, eu una, visez la o revistă de specialitate aşa cum a fost pe vremuri “România viticolă” care să conţină studii despre soiurile locale, să consemneze diferite moduri de vinificare, studii geologice şi rapoartele anilor de recoltă în fiecare podgorie în parte, care să se constituie într-o memorie a ceea ce s-a făcut, în aşa fel încât vinurile din soiurile locale româneşti să depăşească lungul interimat şi faza „de potenţial”.

4 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri româneşti

L’été indien

În septembrie, orice excursie ţinteşte către mare, pentru a gusta din plin lumina rotunjită si tomnatică a soarelui, care asemeni unui vin bun nu te pocneşte în moalele capului, ci te învăluie melancolic şi binevoitor. În septembrie, ai şansa de a rămâne singur cu marea, fără terase cu muzică la maxim şi grupuri care ţipă ca să poată comunica.

Drumul care ne purta către mare a trecut şi pe la Aliman. Am sărbătorit cea de-a patra recoltă cu câteva vinuri noi, vinuri care vor intra pe piaţă în curând: Alira Tribun 2011 si Alira Cabernet sauvignon 2010.

Cabernetul Alira se înscrie în aceeaşi stilistică a gamei şi probabil că, asemeni Merlotului Alira 2009 – care abia acum mi se pare gata de băut – va avea nevoie de încă 3-4 ani de învechire în sticlă. Alira Tribun este un brand nou apărut, în gama entry-level a Wine.ro, un cupaj de merlot, cabernet sauvignon si fetească neagră. Anul viitor vom avea şi o Alira Fetească neagră 2011, care este până acum cel mai interesant vin de la Aliman.

În acest an, vara s-a întrecut pe sine, iar culesul strugurilor s-a desăvârşit aproape cu o lună mai devreme. De altfel, toate degustările în aer liber la care am participat – începând cu 1 mai la Drăgăşani şi terminând cu 28 septembrie, la Aliman –  s-au desfăşurat la temperaturi de peste 30 de grade. Iar, dacă stau să mă gândesc bine, Alira imaginată de Mark Dworkin este un vin dens, cărnos şi supracopt, expresia metaforică a unei veri fără sfârşit.

@ Doron

„L’été indien, Une saison qui n’existe que dans le nord de l’Amerique”.

2 Comments

Filed under vinuri româneşti

Cum ne vom aminti de Jidvei ?

Invitaţia de a vizita podgoria Jidvei m-a purtat într-un subit itinerariu nostalgic al anilor de liceu până la prima mea beţie cu Muscat Ottonel demidulce de la Jidvei. A fost o beţie cruntă care s-a lăsat cu prieteni pe viaţă, dar şi cu o îndelungată alergie la soiuri aromate de tipul muscat şi tămâioasă. Aceste amintiri, cu parfum parcă dintr-o altă viaţă, s-au oglindit, în mod ironic, în vinul ce mi-a plăcut cel mai tare dintre toate cele pe care le-am degustat la Jidvei: Ana muscat ottonel 2011, vinificat în sec.

muscat ottonel

riesling, riesling uber alles

in crama Jidvei cu Ioan Buia

tehnologia

Dan Corbean si anii de acasa ai viţei

Au fost două zile cu program alert în care, împreună cu Răzvan Avram, George Mitea, Ciprian Haret şi Mihai Vasile am avut ocazia să vedem câteva plantaţii de muscat ottonel, gewurtztraminer, riesling de Rhin şi fetească regală, din cele 2000 de hectare pe care le deţine Jidvei. Am vizitat cramele şi facilităţile de producţie de la Blaj, Jidvei şi Bălcaciu (vin spumant şi vinars), pepiniera de puieţi de viţă şi mai ales mica bijuterie a Jidveiului – Castelul Bethlen Haller din Cetatea de Baltă.

În ciuda faptului că aici a funcţionat ani de zile crama de şampanie Jidvei, castelul este frumos restaurat, şi a păstrat multe din elementele originale – printre care una din scările din lemn de la 1560 care urcă în spirală până în podul castelului.

Mi-a făcut deosebită plăcere să constat că o parte din simbolurile locului au fost preluate pe etichetele sticlelor Jidvei. Pe lângă imaginea castelului Bethlen Haller devenită siglă, puţină lume ştie, de exemplu, că eticheta gamei Jidvei Tezaur are un superb detaliu grafic preluat de pe clopotul bisericii săseşti din Bălcaciu: un dragon cu cap de femeie, struguri la urechi şi coada din vrejuri de viţă, care atestă legătura ritualică a acestor locuri cu vinul.

detaliu de pe clopotul bisericii săseşti din Bălcaciu, datat 1620; @ Jidvei

biserica din Bălcaciu

Seara s-a încheiat cu surprizele pregătite de domnul Ioan Buia, directorul şi oenologul complexului de vinificare de la Jidvei: riesling de Rhin 2009, Icewine 2011(din gewurtztraminer), muscat ottonel 2011, feteasca regala 2009 si un excelent spumant extra-brut (1,9 gr  zahar/l), Romantine alb 2010. În paranteză fie spus, numele gamei „Romantine” nu mi se pare inspirat, căci nu prea are legatură cu ceea ce e în sticlă: un vin spumant elegant şi crocant „care ar fi capabil să facă să meargă şi un olog”.

Pe lângă plăcerea de a bea soiuri tradiţionale din Târnave – gewurtztraminer, riesling de Rhin, neuburger, pinot gris – soiuri pe care cred că Jidvei ar trebui să le promoveze mai mult – am fost impresionată de simplitatea şi prietenia cu care ne-au înconjurat oamenii locului. Îţi creşte inima când vezi cu câtă pasiune vorbesc inginerii şi tehnologii de aici despre meseria lor. Iar acest fapt este foarte important, pentru că miza investiţiei de la Jidvei nu sunt vinurile medaliate – care au fost şi vor mai fi – ci conservarea unui patrimoniu şi a unei comunităţi, precum şi felul în care generaţiile care vin îşi vor aminti de Jidvei.

15 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, vinuri româneşti

Alba-neagra cu feteasca

Acum două săptămâni, m-am nimerit în restaurantul Madame Pogany, la degustarea în orb de fetească albă. Trebuie să recunosc că acest tip de degustare e un joc de societate extrem de distractiv, care îţi poate oferi dovada de netăgăduit că vinul e o experienţă absolut subiectivă.

@alinax

Dar, dincolo de gusturile fiecăruia, ceea ce m-a pus pe gânduri a fost constatarea că, după degustarea a 12 probe de fetească albă, nu se poate descrie în trei cuvinte ce este feteasca albă şi care sunt caracteristicile ei, aşa cum putem face de exemplu, în cazul soiurilor internationale sauvignon blanc sau chardonnay. Din cele 12 vinuri, trei au avut arome tipice soiului muscat ottonel, iar una din celelalte probe mi s-a părut, mai degrabă, un amestec de fetească cu sauvignon blanc.

@alinax

Acest balet între caracteristici proprii soiurilor atât de diferite cum sunt muscatul şi sauvignon blanc-ul mi se pare dubios. Mi-e greu să înţeleg în aceste condiţii, cum poţi să vinzi ca „soi tradiţional românesc” şi să prezinţi la export un produs care îşi schimbă înfăţişarea de la o sticlă la alta şi a cărui tipicitate de soi e aproape imposibil de rezumat după 12 sticle băute. Din păcate, cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu mult mai cunoscuta fetească neagră, diferită de la un producător la altul şi cu tipicitate greu de identificat.

Probabil că această problemă de zeci de ani n-o să dispară prea curând, dar eu sper din tot sufletul să prind ziua în care feteasca să poată prezenta o identitate de soi capabilă să stea în picioare după o degustare de 12 vinuri.

17 Comments

Filed under nu încerca să faci asta cu vinul, vinuri româneşti

Über Überland

Cuvée Überland este considerat a fi unul dintre cele mai reuşite vinuri care se produc la noi. Deşi nu e genul de vin pe care îl prefer -îi reproşez gustul prea cald, datorat concentraţiei alcoolice mari (15,5%) – e fără îndoială, un vin bine făcut.

Cu toate că e greu de asociat cu felurile principale, trebuie să recunosc că, servit la desert, alături de ciocolată, poate corupe pe oricine şi probabil că, mulţi au început să privească altfel vinul după ce s-au întâlnit cu el.

Caracteristicile acestui vin – concentraţia alcoolică, structura taninică şi puternica expresie aromatică  – sunt datorate modului special de vinificare, asemănător tehnologiei de fabricare a vinurilor Amarone. Strugurii sunt lăsaţi să se usuce un anume timp înainte de a fi vinificaţi, ceea ce determină evaporarea apei şi obţinerea unui must concentrat, bogat în zahăr şi extract. În cazul Amarone, strugurii sunt lăsaţi să se usuce pe rogojini din bambus, în încăperi bine aerate, timp de aproximativ trei luni. Această tehnica de concentrare a mustului prin uscarea strugurilor este cunoscută şi în Franţa (Alsacia şi Jura), iar vinul se numeşte “vin de paille”. Practic, orice ţară poate produce vinuri după această tehnologie, caracteristicile vinurilor fiind diferite, în funcţie de soiul de struguri vinificat. In general, acest tip de vin trebuie învechit măcar 4 ani, înainte de a putea fi băut.

De curând, am deschis o sticlă de Cuvée Überland 2007 (din merlot şi cabernet sauvignon).

Pus în decantor, vinul trece prin mai multe registre olfactive. Senzaţia uşor alcoolică de la deschidere e înlocuită de arome de coacăze şi vişine foarte coapte, marţipan şi ciocolată, apoi de note ierboase şi de tutun. Gustul e mediu, rotund, cu evoluţie liniară. Taninii sunt bine integraţi, iar finalul e catifelat şi dulceag. E genul de vin prietenos, cu arome evolutive spectaculoase, care te îmbie să deschizi mai des uşa lumii vinurilor bune şi pe aceea a pivniţei 🙂

Dacă aţi avut răbdare şi îl mai aveţi, consider că e gata de băut.

11 Comments

Filed under vinuri româneşti

Nu există cel mai bun vin, ci doar constanţă în calitate

Înainte să-l cunosc pe Oliver Bauer, aveam câteva idei fixe despre vinuri. Credeam că rosé-ul trebuie băut cât mai tânăr şi că sauvignon blanc-ul e un vin ce nu rezistă mai mult de 2- 3 ani. Consideram, de asemenea, că tămâioasa românească e un soi care se exprimă mai bine în vinurile dulci şi nu ştiam să răspund la întrebarea dacă terroir-ul e mai important decât omul care îl lucrează. Vinurile lui Oliver mi-au spulberat toate aceste certitudini şi au născut multe întrebări.

De-a lungul acestui an, am făcut cunoştinţă cu multe vinuri interesante de la Stirbey. Printre altele, m-am delectat cu o verticală de rosé încropită ad-hoc în timpul unei vizite la cramă. Am încercat toate rosé-urile Stirbey din 2006 în 2010, şi cel mai pe gustul meu n-a fost cel mai tânăr dintre ele, ci rosé 2009.

Apoi am participat, împreună cu bloggerii de vin din Bucureşti, la degustarea organizată la Ginger, ocazie cu care l-am cunoscut, în sfârşit, pe Mădălin, şi l-am reîntâlnit pe Mihnea – cel care a avut iniţiativa acestei degustări – şi ale cărui articole îmi doresc să le citesc mai des.

Am băut câteva vinuri vechi: Cabernet sauvignon 2003, Merlot 2004, Sauvignon blanc 2005, dar şi vinuri tinere: un excelent Sauvignon blanc 2010, Novac 2009, Negru de Drăgăşani 2009, Merlot 2008  şi Cabernet sauvignon 2008. Deşi preferatele mele sunt vinurile albe din 2010 – vinuri zvelte, cu aciditate şi mineralitate, care pot fi băute la fel de bine şi peste 10 ani – nu există vreun vin din cele degustate pe care nu l-aş bea cu plăcere.

@ Nicusor Cazan

Dar ceea ce m-a uimit foarte tare la această degustare comparativă a fost faptul că vinurile din 2003, 2004 si 2005, ani de recoltă foarte diferiţi din punctul de vedere al condiţiilor climatice, se exprimă foarte bine şi au toate, tipicitate de soi. Calitatea vinurilor Stirbey din recolta 2010 – considerat de mai toţi viticultorii din România drept un an catastrofal – arată foarte clar că diferenţa nu o poate face terroir-ul fără muncă în vie, iar constanţa în calitate nu se poate obţine decât prin munca de zi cu zi, adaptată condiţiilor climatice ale fiecărui an.

Din păcate, pe piaţa românească cei mai mulţi producători scot câteva vinuri foarte bune o dată la 4-5 ani şi doar câţiva se pot lăuda cu producţii de calitate în fiecare an. Or, în aglomeraţia de vinuri şi de informaţie în care trăim, mă întreb dacă nu cumva cheia către inima consumatorului avizat nu stă tocmai în această promisiune de constanţă în calitate, promisiune de natură să creeze un cerc de consumatori care îţi apreciază vinul, îl colecţionează, îl beau şi îl aşteaptă cu nerăbdare în fiecare an.

5 Comments

Filed under vinuri româneşti