Cum se gestionează pivniţa cu vinuri

Cu ocazia săptămânii internaţionale a cărţii, am recitit “Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, o carte scrisă pe la 1928, şi am reţinut acest pasaj – pe cât de amuzant, pe atât de actual – despre cum se construia şi gestiona o pivniţă cu vinuri în secolul trecut. Căci, pentru a bea vinuri de calitate, cel mai important aspect il constituie şi în ziua de azi condiţiile în care vinurile vor fi depozitate.

“(…) a purces logofătul a zidi în via de la Bucium, unde se aşezase, pivniţă temeinică, întocmind şi arhivă în regulă, cu multe scripte şi hrisoave pentru sticle, butoaie şi balerci. Pivniţa era rece şi adîncă cum nu s-a pomenit pe meleagurile noastre, că îngheţai mergând şi te şi rătăceai, toată în piatră, cu nenumărate hrube şi cotituri, tot cu uşi de fier şi chei groase, că nu le-ar fi putut purta la brâu decât zmeii din poveşti sau ciclopii antichităţii. Şi, cu drept cuvânt se lăuda logofătul că nici sfinţii cerului creştin, nici zeii Olimpului nu s-au eglendisit cu băuturi ca ale lui. Pentru butelcile cele mai de preţ, făcuse anume în zid bolţi mici, cât butelca, pentru fiecare butelcă, bolta ei. Pe-acelea, le avea trecute pe numere într-un catastif cât Sfânta Scriptură de la Trei Ierarhi, legat în piele de Cordova, poleit pe margini şi cu o minunată încuietoare de aur cioplit, pe care strălucea o granată întunecoasă, ca o picătură de vin burgund.

Pe copertă sta scris (…) :

 CARTEA DE AUR

cuprinzând

cele mai de samă butelci

pe care,

în mai bine de douăzeci de ani e trudă,

adunatu-le-am,

Eu,

Toader Zippa

vel-logofăt ;

Parte păstrate den bătrâni,

multe

de la străini cumpărate.

Acele

de obârşie franţeză, spaniolă, italiană şi

nemţească, alesu-le-am,

sub statornica priveghere şi folositoare povaţă a

meşterului între meşteri

Anthelme Brillat Savarin,

Ce mi-a fost

înţelept îndrumător,

credincios prietin

şi vesel tovarăş

iar

cele de obârşie ungurescă, grecească,

valahă şi moldovenească

numai după voia întâmplării şi priceperea mè.

Pe foaia următoare, o mână dibace însemnase în împodobită scriere cu floricele şi arţibilduri felurite, după dictarea logofătului:

“Pentru de veci hodina sufletului meu, cu limbă de moarte, rogu-mă de iubitul meu fiu Costache, legiuit moştenitor al nepreţuitei mele pivniţi, să nu calce poruncile cele mai de pe urmă, aici mai jos înşirate şi cuprinse în puncte cinci:

1). Băuturile, cu mâna mea trecute în « Cartea de aur », în stare de beţie să nu se bea.

2) Să nu poruncească să-i aducă butelci acolo însemnate, decât fiind în mare ispită şi numai în tovărăşia acelor boieri care se vor fi dovedit că preţuiesc vinul şi celelalte băuturi de soi, cinstindu-le şi preamărindu-le mai mult ca nevestele şi chiar ibovnicile lor.

3) În faţa muierilor, cu « Cartea de aur » să nu se fălească ; căci muierea, după cum e firea ei iscoditoare şi lacomă, îndată pofteşte să guste din toate, şi când îi căuta, mai mult strică decât pricepe la vin, multe muieri bând mai cu plăcere tisanele de rând decât “les grands crus”.

Dar de se va nimeri vreuna (eu îi doresc să aibă parte de cât mai multe), care în faţa celorlalte vinuri va arăta cuviinţă şi cumpătare (lucru rar !) şi care pe deasupra îi va fi şi mai dragă, dezlegare îi dau ca, împreună cu ea, şi numai cu ea, să se desfete cu aceste vinuri. Îl sfătuiesc însă, ca în această ferice împrejurare, să se slujească mai ales de vinuri de Champagne şi cu precădere de cel de Aï, fiind acesta îndeobşte mai pe placul muierilor şi mult prielnic amoroaselor dezmierdări.

4) Pentru mâncările, brânzeurile, dulciurile şi poamele ce se potrivesc fiecăruia din aceste vinuri, să-şi amintească, rogu-l, de bătrâneştele-mi poveţe, pe care la fiecare masă datu-i-le-am prin viu grai şi pe care, de altfel, le va găsi la nevoie şi în însemnările mele, sub titlul, Călăuza desăvârşitului gastronom.

(…)

5) De câte ori va deschide « Cartea de aur », să mă pomenească în faţa musafirilor cu vorbe glumeţe, faptă pentru care mai dinainte, cu părintească dragoste, îl binecuvânt. Şi va fi ca şi cum şi eu aş bea.

Am zis !”

Urma iscălitura şi pecetea logofătului.

Pe foile următoare erau trecute şi numerotate sticlele. Fiecărui număr din dreptul sticlei îi răspundea un număr pe hărtie ceruită, lipit pe borta cheii corespunzătoare, aşa că dacă o sticlă nu era ştearsă în catastif şi s-ar fi găsit hârtia bortelită (lucru ce nu s-a întâmplat niciodată), n-ar fi rămas îndoială că sticla a fost furată.

De altfel, logofătul avea obiceiul să scrie cu mâna lui, în dreptul fiecărei sticle şterse, cu cine şi când a fost băută, dacă a fost păstrată bine, precum şi ce grad de asemuire se putea statornici între ea si altele, de acelaşi fel, mai înainte destupate. Subt fiecare sticlă din catastif era de asemeni însemnată cu roş data cumpărării, vârsta vinului, anul şi locul în care a fost tras în sticle şi, dacă era cazul, o anecdotă cu privire la aceste împrejurări.”

Mă întreb dacă pivniţa descrisă aici de Păstorel nu este cumva cea a castelului Rosetti Rozovanu de la Stânca, unul din monumentele dispărute în timpul celui de-al doilea război mondial. Castelul a fost jefuit în iunie 1941, la intrarea României în război, şi apoi, bombardat şi distrus definitiv în 1944. Se spune că mult timp după asta, pâna în anii 90, printre ruine s-au găsit butoaie intacte cu vin vechi de Cotnari.

Am citat din Al.O.Teodoreanu, “Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, Ed. Junimea, 1989, pag 59-62

2 Comments

Filed under poveştile Monei

2 Responses to Cum se gestionează pivniţa cu vinuri

Leave a Reply