E vinul o marcă a identităţii româneşti ?

Avem puţine cărţi despre vin în România şi m-am întrebat adesea dacă motivul acestei tăceri e legat de faptul că vinul a fost mereu o prezenţă atât de comună în viaţa noastră încât pare că nu are nevoie de prea multe explicaţii. În noiembrie, la Gaudeamus, s-a lansat un studiu care îşi propune să urmărească relaţia românilor cu vinul aşa cum se reflectă ea în literatura noastră şi să demonstreze că vinul a fost şi este un produs identitar.

carte

Cartea e o culegere preţioasă de texte despre vin din operele scriitorilor români din epoca medievală până în timpurile moderne: Texte spumoase scrise de Dimitrie Cantemir despre obiceiul beţiei în societatea moldovenească a timpului său, poezii inedite pe care nu le-am studiat la şcoală, din poeţii toamnei (George Bacovia, Ion Pillat, Benjamin Fundoianu), dar şi de Nichita Stănescu, Radu Stanca, Leonid Dimov, Grigore Vieru şi un capitol întreg dedicat vinului de Drăgăşani. E interesant, de altfel, de remarcat că numele cel mai des pomenite în literatura noastră sunt Cotnari şi Drăgăşani, şi ambele podgorii sunt menţionate pentru capacitatea de învechire a vinului pe care îl produc.

De altfel, acest capitol despre Drăgăşani mi-a plăcut cel mai tare, pentru că aduce o notă proaspătă şi personală celor 500 de pagini ale cărţii. Aflăm cu această ocazie că Lev Tolstoi îl degustă cu ocazia staţionării trupelor ruseşti la București, în 1877, și îl consemnează cu admiraţie în jurnalul său, iar Mihai Eminescu, cu o zi înaintea morţii ar fi spus, conform mărturiei lui George Călinescu: « Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant! »

Interesante sunt şi capitolele dedicate literaturii interbelice şi postbelice, dar, din păcate, cele dedicate evului mediu şi pașoptiștilor mi s-au părut mai puțin reușite. În dorinţa de a demonstra că vinul e o prezenţă de veacuri în spaţiul românesc, Răzvan Voncu recurge, în aceste capitole, la un demers istoric cu o interpretare, pe alocuri, mai mult ideologică decât literară, un demers care nu este susţinut de analiză, ci de afirmaţii cu caracter mult prea general.

Iată cum interpretează, de exemplu, ultima strofă din surprinzătorul poem al lui Constantin (Costache) Negruzzi, scris în 1853 şi intitulat “Eu sunt român”

“Eu sunt român, îmi place ţara mea.

La masă beau adese vin străin,

Tocai, bordo, şampanie iubesc,

Iar mai ales prefer vinul de Rhin,

Dacă nu am cotnar şi odobesc;

Când însă, am deşert pline pahare,

Apoi încep să cânt vreo manea

Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!

Eu sunt roman, mi-e dragă ţara mea.

Cu observaţia că la 1853 când e datat poemul, manea însemna un cântec tărăgănat de jale, iar nu ce înseamnă azi, remarcăm cu usurinţă rolul identitar pe care Negruzzi îl acordă vinului. Vin egal românitate, între trei mari imperii care înseamnă fiecare o altă civilizaţie a berii, a vodcii şi respectiv, a abstinenţei. Nu se poate spune că scriitorilor paşoptişti le lipseşte cu desăvârşire subtilitatea.” [1]

Am o mare admiraţie pentru Costache Negruzzi şi un mare regret că frumoasa lui nuvelă „O alergare de cai” (1857) nu se studiază la şcoală. Dacă ţinem seama de această povestire plină de autoironie şi de umor şi de persoana scriitorului, un boier luminat cu vederi liberale şi susţinător al paşoptismului, eu aş interpreta, mai degrabă, acest poem în cheie ludică.

În primul rând, e de remarcat faptul că Negruzzi e un cunoscător al vinurilor şi versurile lui lasă să se înţeleagă că preferă vinul bun indiferent dacă acesta provine din podgoriile Moldovei, ale Franţei sau ale Austro-Ungariei. O interpretare în registru mai grav ar avea în vedere şi o critică la adresa pasivităţii românilor, a resemnării în faţa sorţii, a atitudinii lor hedoniste. Pe de altă parte, deşi implicat politic ca toţi boierii generaţiei sale, Costache Negruzzi nu a participat activ la revoluţia de la 1848. În fine, am putea vedea poemul şi ca o zeflemea la adresa tuturor clişeelor prin care obişnuim să ne definim românitatea: ospitalitate, femei frumoase, vin bun, versus şosele stricate/absente şi instabilitate politică, iar valoarea lui stă tocmai în farmecul multiplei interpretări.

Cât despre cele “trei mari imperii”, dacă anumite tipuri de băuturi pot fi caracteristice anumitor grupuri sociale sau anumitor etnii, ele nu vor putea fi niciodată echivalate imperiilor. Nu mi-aş putea imagina vreodată o structură multietnică cum era Imperiul Otoman, cu greci, turci, armeni, bulgari, evrei, etc. drept un imperiul al abstinenţei.

Un alt punct sensibil al cărţii este şi faptul că autorul, specialist în literatură, nu e pe teren ferm atunci când vorbeşte despre lumea vinului. Printre altele, avem ocazia să citim că Negru de Drăgăşani este un soi prefiloxeric [2], că “prima calitate a vinului nu este gustul, cum cred neofiţii, ci mirosul, care reprezintă 70% din scorul pe care îl primeşte un sortiment degustat” [3], etc. Toate aceste informaţii eronate, care se datorează şi lipsei cărţilor de specialitate din librării, ar fi fost totuşi uşor de corectat, de către un specialist oenolog.

Cu toate micile defecte, această carte este cât se poate de binevenită, mai ales pentru efortul de a strânge laolaltă minunatele texte despre vin. Până la urmă, acestea oferă cititorului în primul rând plăcere, interpretarea ca şi vinul fiind pe măsura gustului propriu.

“Vei reciti poeţii iubiţi la vatra ta,

Şi-n serile de iarnă tihnit vei aştepta,

Din must – vin clar, din suflet – vers limpede să dea.”(Ion Pillat, Ghenar.)

 

[1] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 129

[2] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 272

[3] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 225

2 Comments

Filed under cărti despre vin, din istoria vinului românesc

2 Responses to E vinul o marcă a identităţii româneşti ?

  1. Doamna T

    E cam urâtă coperta….

Leave a Reply