În ţara aspră şi minunată a rieslingului de Rhin

Când deschid o sticlă de riesling bun, mă simt învâluită în mirosul vîntului şi al pământului, al ardeziei încinse de soare şi al brizei răcoroase, care se îmbină, se contopesc parcă, într-un fulgurant moment de armonie universală. Am mai trăit senzaţia asta, în adolescenţă, când urcam pe munte, şi acum ştiu că ea are mirosul inegalabil al rieslingului de Rhin.

În Mosel, viticultorii au calităţi de alpinişti şi sunt animaţi de o mare dragoste pentru vinul pe care îl fac. Ai putea chiar să-i consideri un pic nebuni, dacă te uiţi la viile care cresc în pantă, unele înclinate şi la 70 de grade, până sus de tot, în vârf. Privind peste tot în jur nu prea vezi terenuri necultivate, şi începi să înţelegi cât de mult preţuieşte pământul atunci când nu ai, şi cât de multă muncă poate presupune un simplu pahar de vin. Şirurile nesfărşite de vii plantate pe văi neprimitoare m-au facut să mă gândesc că, noi, românii, ar trebui să fim un pic mai recunoscători faţă de ţara, atât de roditoare, în care ne-am născut şi ar trebui să ne exprimăm această recunoştinţă şi prin fapte.

Una dintre cele mai plăcute vizite din călătoria noastră a fost cea de la Weingut Laurentiushof, unde familia Franzen-Martiny cultivă vie pe unele dintre cele mai abrupte pante din Europa (70 de grade).

Am fost surprinşi şi ne-am simţit răsfăţaţi de propunerea gazdei noastre de a urca cu trenuleţul în vie, o instalaţie care deşi arăta ca o jucărie s-a dovedit trainică, fără să ne răpească însă doza de adrenalină care a făcut şi mai plăcută degustarea vinului direct în vie.

Caracteristic pentru Mosel e un tip special de tăiere şi legare a viţei, diferit de cel clasic, să-i spunem franţuzesc. Nemţii curbează ramurile butucului viţei şi le leagă într-o formă ce seamănă cu o inimă.

Pentru că e un tratament delicat, care  trebuie făcut cu atenţie pentru a nu traumatiza viţa, e din ce în ce mai puţin folosit, în lipsa forţei de muncă calificate. Se spune că, în această poziţie de inimă, seva viţei circulă uniform şi toţi strugurii au astfel şanse egale de a ajunge la maturitate deplină. Dar mie îmi place să cred că e, de fapt, inima primului viticultor care a trecut prin Bremm, a plantat vie şi n-a mai putut să plece.

De altfel, de acolo de sus, am privit Moselul printr-un pahar de riesling şi într-o clipă de reverie m-am întrebat dacă, de fapt, nu cumva tot ce curge în vale e riesling şi noi habar n-avem. Pentru că altfel e greu să-ţi explici starea de graţie în care trăiesc aceşti oameni care le permite să-ţi ofere o sticlă de vin bun la preţul de 8,5 euro.

6 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

6 Responses to În ţara aspră şi minunată a rieslingului de Rhin

  1. În primul rînd, felicitări pentru superbele vedute fotografice, cu perspective ameţitoare!
    Apoi, trebuie să recunosc că am aflat foarte multe lucruri despre acea zonă a Germaniei în care încă nu am ajuns.
    Mai departe, trebuie că acel “trenuţ” chiar v-a oferit emoţii şi senzaţii tari, date fiind curbele şi unghiurile ameţitoare…
    În cele din urmă, vreau să te întreb dacă tot e vorba de Rhin, ai băut acest autohton vin de la Nachbil:
    http://www.nachbil.ro/index.php?mid=197&act=prd&cid=&pid=111
    la care chiar şi forma sticlei se aseamănă cu cea pe care am zărit-o pe fundalul adevăratului Rihn…

    • vinuri povestite

      Da, trenuletul a fost cu senzatii tari. Erau portiuni cu inclinari aproape de verticala si aveai senzatia ca o uriasa gaza metalica te duce in spate ca pe un rucsac :).
      Din pacate, n-am baut rieslingul de la Nachbil, dar daca il intalnesc iti voi spune parerea mea. Cu siguranta, nu va semana cu unul de pe Mosel. Si daca pana acum credeam ca e o problema de clona ( noi plantam mult riesling italian) sau de terroir, dupa excursia asta ma gandesc ca e posibil sa fie cei 400 de ani de experienta in cultivarea rieslingului pe care nemtii ii au…

  2. florin

    hai sa mai lamurim cate ceva (ca si turist e putin probabil sa le auzi din gura vreunui neamt) :
    1. pana in anii ’60 doar terenurile in panta erau destinate cultivarii vitei de vie, restul era folosit pt legume si cereale; oamenii aveau si miel si purcel in casa si nu produceau zeci de tone de vin. Apoi a intervenit guvernul cu subventii … incepand cu drumuri, terase, ziduri de sustinere, butasi, utilaje, chiar si araci subventionati … si asa au revigorat viticultura pe Mosel. Mai recent, tot din partea guvernului, alte subventii mai generoase : trenuletul (folosit in principal la culesul strugurilor), stimularea intretinerii plantatilor in panta (statistic trendul este crescator la abandonarea acestor portiuni), de altfel daca o sa vizitezi portiunile astea (ca si cea din poza nr.4) in sept.- octombrie, ramai surprinsa cand le vei vedea neculese; practic ei sunt obligati (pt a primi subventia) doar sa le taie in primavara si sa le erbicideze (cu elicopterul) o singura data.
    2. cercuitul coardelor taiate, in forma de inima, aripi sau semicerc, e o mostenire de la imperiul roman, latinii fiind primi cultivatori de vie in aceste zone ale Germaniei actuale. Cu ceva decenii in urma se practica dubla sau tripla cercuire (4 sau 6 coarde ) suprapuse; acum se foloseste o coarda sau maxim doua pt a realiza o crestere calitativa (apropo : auslese, beerenauslese sau tba se obtin doar pe aceste terenuri inclinate). Modul asta de a taia si lega vita de vie pe arac e intalnit si la noi in Transilvania : taiere de Minis sau cerc ardelenesc.
    Explicatia stiintifica suna cam asa : o coarda legata in semicerc acumuleaza (in struguri) cu 25-30 % mai mult zahar, iar cea legata in cerc cu pana la 50-60% mai mult decat o coarda condusa pe vertical. In plus lastarii cresc erecti, mai usor de legat si mai aerisiti.

    Cam asta mi-am amintit momentan. 🙂 … legat de acest subiect !

    • vinuri povestite

      Draga Florin, ca si turist e dificil sa stai in Germania un an intreg, dar in fata unui vin atat de bun nu poti decat sa le multumesti stramosilor romani. Pacat insa ca le-a placut mai mult in Germania decat la marginea imperiului…

  3. Mi-este greu să te contrazic, Mona, în privinţa Rieslingurilor!
    E ca şi cum aş cerca să-ţi povestesc despre mirosurile uleiurilor vegetale cu care se frecau pigmenţii pentru culorile pictorilor de altă dată! Olfactivul se povesteşte cel mai anevoie…

    • vinuri povestite

      Draga Vladimir, as asculta cu mare placere o poveste despre mirosurile uleiurilor vegetale cu care se frecau pigmentii pentru culorile pictorilor de odinioara. E un univers misterios.
      Olfactivul e mult mai subiectiv, mai personal…

Leave a Reply