“Nepriceperea” la vin ca opţiune

 Irina este prietena mea. Ne ştim de o viaţă, adică din clipa în care am realizat că avem în comun plaja de la Vama Veche, pasiunea pentru lingvistică şi cărţile copilăriei: „Antologia Inocenţei” şi „Povestea fără sfârşit”. De câţiva ani (cam mulţi), locuieşte prin Europa. Ne vedem rar, dar ne citim reciproc blogurile. N-am avut niciodată timp să ne plictisim împreună povestind fără sfârşit, şi am decis s-o facem, din când în când, şi în lumea digitală.

Despre „nepriceperea” la vin ca opţiune.

O colegă mai de curând dusă prin România ne-a adus ultimul tic conversaţional preluat folcloric de la o televiziune la care nu ne uităm niciunul: „Nu ştiu io, dom’ne, din astea, nu ştiu!”. Fix aşa mă simt şi eu dacă mă pui să scriu despre vin. Beau vin? Beau, dar cu sentimentul că n-aş şti dacă mi s-ar pune în pahar o bijuterie de zeci de ani sau un vin de supermarket care, întâmplător, să mi se potrivească. Am priceput doar subiectiv ce-mi place – în mare, dar nu am cerul gurii şcolit suficient încât să fac diferenţe substanţiale.

Asta nu fiindcă nu m-aş fi dus la degustări în locuri mirifice (cea din Zuiderwoude, un strop mai sus de Amsterdam, unde şezi la o mescioară de tablă în curtea unei ferme din lemn frumos vopsit, coborând de pe bărcuţa pe care ai priponit-o în stuful din spatele casei şi unde te alintă niscai raze de soare refractate printr-un pahar de Baron de Ley – care a rămas de asta unul din favoritele mele absolute în materie de vinuri albe – în timp ce un meşter într-ale licorilor îţi deapănă poveşti cu dealuri însorite şi cu pământuri de acidităţi şi compoziţii diverse, e de recomandat oricărui pasionat). Însă nu mă pricep fiindcă…

Cred că nu mă pricep nu numai fiindcă nu m-ar fi interesat suficient subiectul încât să vreau să ştiu mai multe despre subtilităţile buchetelor şi ale culorilor. În fond, despre subtilităţile mirodeniilor am vrut să ştiu mai multe şi gătesc acum după ureche în tot soiul de tipuri de bucătării aşa-zis exotice, fiindcă dacă pricepi ce face fiecare gust şi cum se combină ele, atunci poţi să… compui. Mă tem că unul dintre motivele pentru care n-am aprofundat subiectul complementar al vinului este o oarecare vână, să-i zicem „proletară”, de pe urma căreia nu-mi place să mă duc nici la restaurantele cu prea mult ştaif. Dacă-mi dai două boabe pictate cu o trăsătură de pensulă de sos pe o farfurie şi-mi spui că e o simfonie a gustului („enjoy!”), pentru care să-ţi plătesc 100 de euro, îmi vine să iau cana lui Nastratin Hogea şi să zdrăngăn monedele în ea pe post de răsplată. Dacă-mi vinzi vin în orice gamă de preţ de la 2,80 la mii de euro pentru o sticlă, presupun că statutul de necunoscător pe care mi-l asum îmi permite să dau cu tifla hegemoniei franceze a „gustului” mai presus de toate şi să zic că împăratul e, în ceea ce mă priveşte, parţial îmbrăcat şi că-mi cumpăr un Verdejo puştan, nepretenţios, dar care mă transportă instantaneu pe faleza de pe care căscam gura la mare mai an, sau un banal Shiraz din Africa de Sud, care dintr-un motiv sau altul se strecoară pentru mine fix în buzunarul mental al Feteştii negre şi mă duce până la cărţile jucate acasă, pe cerga miţoasă, până spre dimineaţă („evil guyzzz”), sau…

Zicea gazda mea, stăpâna acestui blog cândva, sau zicea cineva pe care ea îl cita, sau se zicea cum că depinde al naibii cu cine ai băut vinul, unde erai, ce făceai, cu alte cuvinte că gustul se lasă influenţat de toţi aceşti factori emoţionali. Nu ştiu, dom’ne, io dintr-astea, ştiu doar că nu ţin minte decât o mînă de vinuri, toate cu rol de cale madelenică spre un loc sau un moment în care m-a străfulgerat că aşa arată când eşti fericit.

Leave a Comment

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Leave a Reply