Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis ?

Deși e scriitorul cel mai autentic pe care cultura română l-a putut da, Panait Istrati a fost privit ca un outsider. Ciulinii care se rostogolesc bătuți de vânt prin Bărăgan vorbesc poetic despre destinul lui, demn de un road movie hollywoodian. Am descoperit târziu cărțile lui, și am fost surprinsă, nu atât de magia imaginilor pe care reușește să le zugrăvească, cât de lumea pe care reușește să o descrie. Cărțile sale par mai mult viață decât literatură, și totuși Panait Istrati e un povestitor fără egal care scrie cu pasiune despre trei lumi: despre Orient în Mediterana (Egipt, Liban, Siria, unde călătorește ca pasager clandestin, ani la rând, în perioada 1909- 1912 și unde lucrează ca zidar), despre Occident – în Mes departs, Memorii- unde petrece perioada primului război mondial, învață franceza cu dicționarul într-un sanatoriu din Elveția, lucrează ca muncitor necalificat în uzinele Peugeot din Geneva și apoi ca fotograf pe Promenade des anglais, la Nisa, în perioadele în care nu scrie în franceză Chira Chiralina) și în cele din urmă, despre Rusia sovietică – în Spovedanie pentru învinși– unde călătorește invitat ca ziarist de stânga la aniversarea a zece ani de la revoluție în 1927.

Poate că ar trebui să vă vorbesc despre favorita mea, Mediterana, o carte despre prietenie și ospitalitate, despre o lume atât de familiară bunicilor mei și din păcate, astăzi dispărută. Nu am s-o fac însă, pentru că există o altă carte scrisă de Panait Istrati care merită mai multă atenție, cea care descrie călătoria sa în Rusia între 1927 și 1928. Invitat la Congresul ce aniversa zece ani de la revoluția rusă, Panait Istrati are ideea ciudată, în ciuda recomandărilor oficiale, de a întreprinde o călătorie de la Moscova la Murmansk, pentru a vedea și mirosi mai bine lumea nouă ce se năștea. Îl însoțesc o parte dintre scriitorii invitați la congres, printre care și Nikos Kazantzakis, care va scrie și el o carte despre această călătorie.

Spovedanie pentru învinși apare în 1929 la editura Riedler din Paris și in 1930 în versiune română, iar cei care nu au citit-o atunci nu au nici o scuză că au fost nepregătiți șaptesprezece ani mai târziu. Deși nu cred că au fost mulți cei care au citit-o atunci. Panait Istrati era un excentric, cu simpatii de stânga, un om care își spunea direct, fără mari politețuri, opiniile, și așa face și în această carte. Din acest punct de vedere, cartea e unică: un jurnalist considerat comunist e invitat în Rusia, călătorește 16 luni prin U.R.S.S., pe spezele sovietelor, apoi se întoarce și publică o carte în care își strigă dezamăgirea în fața noului sistem, pe care îl descrie la fel de abuziv, la fel de arbitrar, la fel de crud ca și cel pe care pretinde să-l înlocuiască. Și face asta, deși stie că va pierde prietenia amicilor francezi cu simpatii comuniste, față de care e dator moral pentru că l-au ajutat să se lanseze și au făcut din el un scriitor celebru – Gorki al Balcanilor i se spunea în epocă lui Panait Istrati .

Pragaraful cu care se deschide cartea Spovedanie pentru învinși e un minunat exemplu de verticalitate marca Panait Istrati:

“Învinși sunt toți oamenii care se află către sfârșitul vieții în dezacord sentimental cu cei mai buni prieteni ai lor. Sunt unul dintre acești învinși. Și fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de aceea penibilă despărțire, care aruncă un om înafara unei clase, după o întreagă viață de aspirații comune cu această clasă și cu sine însuși, și care rămâne totuși credincios nevoii care l-a împins întotdeauna de a lupta pentru dreptate.”

Am așteptat cu mare nerăbdare traducerea cărții lui Nikos Kazantzakis în română, foarte curioasă să citesc impresiile sale. Din păcate, și spre marea mea dezamăgire, în călătoria sa în Rusia, Kazantzakis pare lovit de o stranie orbire. Faptul că în această îndelungată călătorie, autorul lui Zorba nu reușește să privească aproape deloc oamenii, mi s-a părut atât de uimitor încât m-am gândit, până spre sfârșitul cărții  la posibilitatea ca aceast text plin de ideologie și de locuri comune să nu fi fost scris de el.  Dar, singurele pagini vii din această carte sunt cele în care Kazantzakis descrie întâlnirea cu Panait Istrati și discuțiile dintre ei. Cu această ocazie cei doi devin prieteni și se spune că o parte din personalitatea și gesturile lui Panait Istrati au fost sursă de inspirație pentru personajul Zorba.

Privind retrospectiv, 88 de ani mai târziu, știm că unul din cei doi a ales să nu vadă, de teama de a nu compromite ideile generoase și pe atunci, inovatoare și din dorința de a nu-și dezamăgi prietenii. Dar nu așa facem oare cu toții, fără să realizăm uneori gravitatea faptului, prea prinși cu nenumărate fire în jocul societății ? La sfârșitul lecturii celor două cărți, nu m-am putut împiedica să-mi pun întrebarea pe care, poate, și-o pune orice jurnalist sau blogger: Eu oare ce aș fi ales să scriu ?

6 Comments

Filed under pivnicer ... de cărţi

Noi evenimente în lumea vinului

Deși nu mă așteptam ca transformările să fie așa rapide, acest început de an aduce un curent de aer proaspăt în lumea vinului. Deja se anunță o mulțime de evenimente frumoase legate de vin și dintre ele, o să vă spun, pe scurt, câte ceva despre cele cu care mă mândresc cel mai tare pentru că sunt gândite de prietenii mei: Alina, Lucia, Vlad și Nicușor.

Revino

În perioada 14- 16 mai, Alina Iancu organizează prima ediție a Salonului Revino – descoperă vinurile din România. Oarecum diferit de un târg clasic de vin, acest salon își propune promovarea tursimului viticol din România și a vinurilor din segmentul HoReCa. În atmosfera elegantă a hotelului Novotel veți avea ocazia să descoperiți vinuri noi, crame despre care poate n-ați mai auzit și pensiuni turistice pitorești care își încep activitatea.

Pe 15 februarie, noul site dedicat exclusiv tururilor cicliste printre vii va fi on-line- Wineriders. Vlad Tănasie și Nicușor Cazan sunt cicliști pasionați și mă fac de fiecare dată să mă gândesc cu nostalgie la singurul tur pe care l-am făcut cu bicicleta în 1999, timp de o săptămână între Sighișoara și Sibiu, vizitând bisericile săsești fortificate. Din păcate, pe vremea aia nu aveam blog ca să vă pot povesti despre frumusețea acestei zone în care încă îmi mai doresc să-mi cumpăr o casă.

Vinul e o călătorie cu prieteni de nădejde care vă poate schimba viața. Cel puțin în cazul meu așa a fost…

Leave a Comment

Filed under ştiri cu şi despre vin

Cuvee Überland în anul Maimuței

Pentru că e considerat unul dintre vinurile românești bine făcute, dar mai ales pentru că merită savurat după câțiva ani buni de învechire în sticlă, mi-am alcătuit o colecție de sticle de Cuvee Überland, pe care mi-am propus să le deschid de-a lungul anilor și să documentez, ca într-un jurnal, evoluția anilor de recoltă.

În acest început de an, am deschis un Überland 2009, alături de prieteni sosiți din Japonia, unde noul an chinezesc e pe cale să se arate. Am aflat cu această ocazie că Maimuța e animalul ce ne va guverna zodiacul în acest an. Să sperăm că e un semn zodiacal care iubește vinul.

uberland

În primul rând, m-a surprins prospețimea și echilibrul acestui vin, care începe să fie gata de băut. La deschidere predomină aromele de stafide și de smochine, apoi pe măsură ce vinul se aerează apar și arome de dulceață de coacăze și de vișine. Corpul vinului e rotund, suculent, cu tanini bine integrați . Finalul este lung, amplu, cu o ușoară tușă alcoolică.

Per ansamblu, acest Überland 2009 nu este, cel puțin nu încă, atât de complex aromatic ca vinurile din 2006 sau 2007, în schimb e mai echilibrat, mai suculent, mai vioi. L-am băut cu plăcere, iar în ceea ce privește asocierea gastronomică, cred că merită să-l serviți la sfârșitul mesei, la un pahar de vorbă alături de prieteni.

Leave a Comment

Filed under vinuri româneşti

Vinurile iernii

Despre Petit Verdot am mai scris câteva articole, în care îmi declaram pasiunea pentru aceste vinuri atât de rare. Spuneam despre Petit Verdot că e un strugure pretenţios şi tributar condiţiilor climatice în asemenea măsură  încât, din aceeași parcelă de vie cu greu se poate obține o producție cantitativă constantă de la un an la altul. Și mă întreb dacă nu cumva ăsta e adevăratul motiv pentru care în zona de origine- Médoc- vinul din petit verdot nu se îmbuteliază monovarietal, ci e folosit în cantitate mică (5-20%) în asamblajul clasic bordolez alături de merlot şi cabernet sauvignon sau cabernet franc.

Se spune însă că zona Médoc preferă, în mod tradițional, să nu producă vin 100% din petit verdot datorită caracteristicilor singulare ale acestui soi – intensitatea și puritatea culorii, bogăția și temperamentul aromatic – care aduc un plus de savoare și de personalitate sobrului cabernet sauvignon și blânduțului și rotofeiului merlot.

PV_ lorca

În ciuda acestui fapt, pe măsură ce degust mai multe vinuri din petit verdot sunt tot mai încântată de potențialul acestui soi ca vin de sine stătător.

2006, Petit Verdot, Grand Lorca Poetico s-a dovedit un vin tânăr încă, cu o evoluție aromatică impresionantă, cu un gust amplu, catifelat, cu tanini rotunjiți și final lung, vibrant. Aromele neobișnuite de piper și carne crudă de la deschidere au fost înlocuite rând pe rând, după aerare, de arome de cimbru, lemn dulce, nucșoară, vișine, iar paharul s-a umplut de vraja mirosurilor specifice iernii. Asemeni Shiraz-ului cu care are în comun expresivitatea și registrul aromatic condimentat, petit verdot-ul este pentru mine vinul menit să celebreze masa de Crăciun, în armonie aromatică cu mirosul bradului și al fumului de lemn. E vinul tihnei, al vacanței și al bunăstării.

Leave a Comment

Filed under vinuri rare

Technically, I’m not French

Unul dintre cele mai bune vinuri pe care am avut ocazia să le beau anul trecut a fost un cabernet sauvignon din Napa Valley, California: 1994 Cabernet Sauvignon, Volker Eisele. În cei 6 ani de blog, băusem mai multe pinot noir-uri din America, dar nici un cabernet sauvingnon de top. Și mă tot întrebam cu neîncredere și curiozitate cum a fost posibil ca un cabernet californian să câștige marea degustare de la Paris din 1976, să bată marile vinurile franțuzești, fără să fie recunoscut în orb, ca fiind un produs din altă zonă viticolă. Asta poate și pentru că mi-am imaginat cabernetul californian un vin extractiv, gemos și cu arome în exces, așa cum sunt o mare parte dintre vinurile care se importă din Lumea Nouă.

cabnapa

Mi-am amintit în acest început de an de excelentul cabernet californian și de prestația regretatului Alan Rickman în filmul “Bottle Shock” care are ca subiect tocmai marea degustare de vinuri de la Paris din 1976. Alan Rickman joacă rolul lui Steven Spurrier, oenologul britanic care a avut ideea de a sărbătorii bicentenarul revoluției americane printr-o degustare în orb, la Paris, cu cei mai buni degustători francezi și cu cele mai bune vinuri franțuzești și californiene, selecționate de el. Atât chardonnay-ul cât și cabernetul californian aveau să câștige, iar vinurile americane își făceau astfel loc pe piața mondială.

Recomand acest film tuturor iubitorilor de vin, deși din punct de vedere artistic, povestea cam suferă. Din fericire, scenariul cam neverosimil pe ici pe colo e salvat de jocul actoricesc al lui Alan Rickman, gentleman-ul îndrăgostit de vinuri. E antologică scena în care Rickman contrariat de calitatea cabernetului din Napa, adulmecă cu o expresie perplexă, o salată de guacamole pe care un viticultor fără vârstă, știrb și îmbrăcat într-un pulover scămoșat, o așează pe masă, într-un mojar, alături de un vin ce avea să devină celebru – Ridge, Cabernet Sauvignon.

Pentru mine,“Bottle Shock”vorbește mai ales despre șocul cultural și despre prejudecățile inerente societăților din care facem parte, despre pericolul clișeelor și despre datoria de a chestiona “adevărurile absolute”, dar și despre puterea vinului de a aduce oamenii împreună.

Am revăzut azi acest film, în onoarea lui Alan Rickman, și ca de fiecare dată mi-am dorit să deschid o sticlă de vin în timp ce viile cu sol arid din Napa îmi  defilau prin fața ochilor.

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Ferestre povestite

Constat uneori cu uimire că împărtășesc aceleași pasiuni cu mult mai mulți oameni decât sunt tentată să presupun de obicei, mai ales atunci când e vorba de subiecte mai puțin de actualitate. M-au fascinat întotdeauna ferestrele și, zilele trecute, am tresărit surprinsă când am primit cadou o carte despre ferestrele din Bucuresti, proaspăt lansată la editura Peter Pan Art. Cătălin D. Constantin și-a adunat în acest volum fotografiile făcute în plimbările prin București și și-a invitat prietenii să își aleagă o fereastră și să scrie câte o poveste.

juvara

“Ferestre din Bucuresti și poveștile lor” este un foto-document, o carte cu vestigii dintr-o epocă în care funcționalul se împăca cu esteticul, cu alte cuvinte ceea ce era bun reușea să fie și frumos.

vasile alexandri

ferestre

V-ați gândit vreodată care a fost cea mai frumoasă fereastră de la care ați privit ? Anul trecut, am jucat acest joc, împreună cu un coleg de serviciu și el pasionat de ferestre. El mi-a povestit despre fereastra cu voleți pictați cu decorații renascentiste, de la care îi privea, în fiecare dimineață, pe Cosimo de Medici și pe David. Eu am povestit despre fereastra hublou, de culoarea mării, din casa lui Gabriele D’Anunzzio de la care am privit Lago di Garda, dar și despre ferestrele casei mele din copilărie de la care admiram, primăvara, vișinii în floare.

Poate că suferința secolului în care trăim vine tocmai din această dizarmonie între funcțional și estetic. Poate că ne vom salva dacă vom reuși să construim din nou măcar câte o fereastră frumoasă…

2 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Negru de Drăgășani, the new black

În decursul acestui an, am participat la mai multe degustări care au avut în centrul atenției Negru de Drăgășani, semn că acest soi de sturgure începe să fie privit cu interes de vinificatorii din România. Poate vă va surprinde să aflați că acest soi românesc este un soi tânăr, omologat în 1993 și nu unul moștenit, prefiloxeric, de pe vremea dacilor, cum am mai citit prin diverse articole. Așa cum îi sugerează și numele, acest soi s-a născut în podgoria Drăgășanilor. A fost creat la Stațiunea de Cercetări Drăgășani de către cercetătorii Mărculescu și Vladășel, prin hibridarea soiurilor Negru Vârtos și Saperavi. Deși scopul creării lui era, evident, productivitatea mare la hectar a rezultat un strugure viguros și plin de temperament.

@ photo credit Alina Iancu

@ Alina Iancu

Într-un cuvânt, aș spune despre Negru de Drăgășani că e un vin vesel asemeni dealurilor de unde provine. Pare un strugure care nu se prea ia în serios, dar ți se lipește roșu de mâini dacă te atingi de el. Vinul sclipește în lumina soarelui cu cea mai intensă nuanță de vișiniu, e proaspăt, lejer, dar bogat în parfum. Aroma lui, sălbatică, directă, îmi amintește de toamnele însorite din copilărie în care îmi asistam bunicii la făcutul mustului.

Probabil cel mai cunoscut Negru de Drăgășani este cel de la Stirbey, Oliver Bauer reușind să surprindă în sticle una dintre cele mai elegante expresii ale acestui soi. Viile de negru din podgoria Stirbey au între 14 și 9 ani. Negru de Drăgășani Prince Stirbey este ținut în butoaie mari de stejar, de 300 de litri, și după îmbătrânire la sticlă atinge o expresivitate surprinzătoare și o ținută aproape bordoleză. Până acum, cei mai buni ani au fost 2005 și 2010, ani de reper pentru acest soi, dar la fel de plăcut vă vor surprinde un Negru de Drăgășani din 2004 sau din 2006.

@ Alina Iancu

@ Alina Iancu

Ultima recoltă apărută pe piață, Negru de Drăgășani 2013 Prince Stirbey, degustată la început de an, este însă vinificată integral în inox și este un martor fidel al caracteristicilor de soi ale strugurelui. Temperamentul acestui vin a fost apreciat de specialiștii englezi și notat cu 91 de puncte de revista Decanter din luna februarie 2015. Mie îmi place mai mult varianta cea baricată de negru, dar cred că vinul din 2013 va fi interesant de degustat după ce va sta în sticlă încă 2-3 ani.

Dar Negru de Drăgășani nu a fermecat doar piața londoneză ci și pe vinificatorii din România. Fiorenzo Rista, oenologul de la Viile Metamorfosis a decis să planteze acest soi în Dealu Mare. La cina organizată în septembrie, la Crama Domnească din București, în prezența Marchizului Antinori, am avut ocazia să degust Negru de Drăgășani 2013, dar și să povestesc cu Renzo Cotarella, șeful vinificatorilor de la Antinori  și cu Giancorrado Ullrich, președintele Vitis Metamorfosis, despre potențialul acestui soi. Negru de Drăgășani 2013 Viile Metamorfosis provine dintr-o vie foarte tânără, de 4 ani, și aș zice că este mai italian, adică mai cărnos, mai extractiv și implicit mai bogat în arome de fructe și tanin. E un vin promițător și sunt nerăbdătoare să degust producțiile din anii viitori.

La fel de promițător este și Negru de Drăgășani 2012 lansat de Crama Avincis pe 28 octombrie la London Street Atelier. Este primul an de recoltă pe care Ghislain Moritz îl vinifică la Avincis. Vinul este un asamblaj  între un lot de vin ținut în butoaie de stejar timp de 14 luni ( 30%)  și un alt lot vinificat în cisternă de inox (70%). Este un vin proaspăt și bogat în arome atât de fructe cât și de condimente – piper, cuișoare – și ușor de asociat cu preparate culinare. Chef Rachel Sargent ne-a  demonstrat că acest vin poate acompania atât tartine cu ficat de pui, quiche cu fromage bleu și cărnați de mistreț, cât și un mousse de ciocolată cu cardamon.

Dar cel mai sugestiv moment al serii a fost cel în care Angela Prado, Ghislain Moritz și Rachel Sargent ne-au povestit, pe rând, în limba română, cât de mult apreciază Negru de Drăgășani. M-am gândit atunci și la Fiorenzo Rista, și la Oliver Bauer și mi-am propus să scriu acest articol drept mulțumire că au făcut acest soi “de laborator” atât de dezirabil încât Renzo Cotarella spunea că intenționează să îl planteze în Italia.

1 Comment

Filed under soiuri de strugure

Orașele gastronomiei

Întâmplarea a făcut ca prima mea călătorie în afara României să fie la Budapesta. Am fost atunci impresionată – și sunt și acum, la fiecare vizită – de frumusețea acestui oraș. Și nu mă refer în mod special la frumusețea arhitecturii, ci la toate micile detalii care fac din Budapesta un oraș plăcut mai ales locuitorilor săi: peisaj, clădiri, serviciile și funcționalitatea orașului, tradiția și oferta culinară.

Excursia la Budapesta din acest an a fost dedicată gastronomiei, domeniul în care aș putea spune că Ungaria are o tradiție de invidiat. De mult timp îmi doresc să experimentez atmosfera și meniurile unui restaurant cotat măcar cu o stea Michelin, iar Budapesta are patru astfel de restaurante (Costes, Onyx, Tanti și Borkonyha) și încă vreo câteva recomandate de Michelin pentru raportul calitate preț- BIB Gourmand.

Din lista celor patru, am făcut o rezervare la Borkonyha (Winekitchen), care ni s-a părut cel mai atrăgător atât pentru elogiul adus vinului cât și pentru faptul că se străduiesc să ofere meniuri de inspirație locală și mai puțin internațională. Restaurantul m-a impresionat prin selecția de vinuri ungurești, multe dintre ele, de la mici producători sau ediții limitate, imposibil de găsit în magazinele de profil.

attila pince

Am încercat un excelent Pinot noir 2008, Atilla Pince, alături de preparate spectaculoase cromatic: piept de prepeliță cu mazăre și zmeură, piept de rață cu legume și obrăjori de vițel în vin roșu.

piept de prepelita

piept de rața

obrăjori în sos de vin

Ne-a plăcut mult și la Mák Bistro, restaurant care cred că ar fi meritat și el o stea de la ghidul Michelin, cu un meniu mai degrabă internațional, dar din care nu lipseau preparatele emblemă ale locului: pieptul de rață, ficatul de gâscă și mangalița.Pe lista de vinuri figura și Feteasca neagră a lui Balla Géza, despre care ni s-a spus că este foarte căutată. Am apreciat decizia îndrăzneață de a folosi farfurii închise la culoare – unele chiar făcute manual de artizani locali-  și o prezentare cromatică ton în ton.

foie gras

plaou cu brânzeturi

Totuși, locul care mi-a fost cel mai aproape de suflet și pe care vi-l recomand cu căldură este Déryné Bisztró, o braserie în stil franțuzesc, cu atmosferă a la 1900, cu meniu clasic care includea supă de ceapă, tartar și boudin blanc și cu o excelentă ofertă de mic dejun.

boudin blanc

Am mâncat aici în fiecare dimineață, fără să avem în niciun moment senzația că locuim într-o rezervație turistică, sentiment pe care probabil l-ați încercat uneori  în marile orașe ale Europei.

De altfel, poate că e de discutat cât e turism și cât e gastronomie în conceptul stelelor Michelin și care e impactul turismului asupra gastronomiei. Mâncarea bună e o experiență care nu se uită și îmi place să cred că afluența turistică în restaurantele Michelin din orașele cu tradiție culinară va spori concurența și implicit calitatea restaurantelor, dar mai ales standardele culinare ale turiștilor pasionați de mâncare. Nu m-ar mira ca, în epoca turismului gastronomic ajuns la mare modă, să apară o etichetă de tip “oraș al gastronomiei” care să celebreze aceste reprezentante prin excelență ale traiului bun. În ceea ce mă privește, în ciuda pasiunii mele pentru sud, lista mea e oarecum de sorginte nordică: Lyon, Anvers, Budapesta. Câteva orașe în care m-aș retrage oricând cu mare plăcere pentru promisiunea unui rasfăț culinar.

PS. Mulțumiri lui Stefan Pop, bucătar pasionat, pentru lista cu restaurante recomandate din Budapesta.

4 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar, jurnal de călătorie

Muza marketingului

Poate că n-aș fi scris aceste rânduri dacă schimbul de replici cu barmanul din La Muse, dintr-o noapte de vineri, nu m-ar fi pus pe gânduri. Invitată fiind la lansarea unui nou vin al Cramelor Recaș – Muse – știam că pot să aleg să încep degustarea cu un rosé sec, pe numele lui Muse Day, sau cu un rosé demi-sec, adică Muse Night, așa că i-am spus barmanului: “Un pahar de rosé din cel sec, vă rog.” Răspunsul a venit prompt: “Mie să nu-mi cereți sec, mie să-mi spuneți dacă vreți Muse Day sau Muse Night”. A fost unul din momentele rare în care am înțeles dintr-o străfulgerare de ce au oamenii nevoie de branduri.

Dar, Muse Day /Night este un brand bine conceput, un vin scump, pentru club, cu o sticlă elegantă, care aduce o premieră în piața vinului românesc: dopul de sticlă. Apariția acestui vin e de bun augur și sper ca el să producă două efecte pe termen lung.

Muse day

În primul rând, îmi doresc ca succesul acestui brand în rândul tinerilor consumatori să încurajeze producătorii români în decizia de a înlocui dopurile tradiționale din polimer sau din plută cu sisteme moderne de tip screw-cap sau dop de sticlă. Discuția asupra acestei schimbări necesare este veche, iar la întrebarea de ce nu avem încă vreun vin românesc cu screw-cap, producătorii răspund că au cercetat tendința pieței românești și că băutorul de vin e conservator și nu e pregătit să accepte alt tip de dop. Or, cel mai indicat sistem de închidere pentru vinurile care nu sunt destinate învechirii o perioadă mai lungă de 4-5 ani, este screw cap-ul pentru că elimină posibilitatea apariției celebrului defect de dop, principalul dezavantaj al dopului de plută. În ceea ce privește dopul de sticlă, el este folosit cu predilecție în piața germană, și am avut ocazia să degust multe rieslinguri și chiar și pinot noir-uri cu dop de sticlă, în perfectă stare și după 10 ani.

dopul de sticla

dopul

Spre deosebire de screw cap, dopul de sticlă este însă un sistem ceva mai scump, cu un preț care ajunge în jur de 50 de eurocenți pe bucată. Având în vedere toate aceste aspecte, este normal ca tonul schimbării să fie dat de cramele mari, cu volume mari de vânzări și cu bugete de publicitate. Ele au o șansă reală să schimbe percepția pieței.

Pe de altă parte, nu cred că vinul este un produs pentru discotecă.  Pentru mine, vinul se bea în surdină, în lumina zilei, alături de cei care îți sunt dragi. E adevărat însă că, în condițiile în care vinul bun devine din ce în ce mai exclusivist și mai scump, tinerii au nevoie de o oportunitate să se intersecteze cu vinul în locurile pe care le frecventează. Tot ce pot spera e că acest nou brand să îi atragă și să fie perceput ca  o invitație de a aprofunda diversitatea lumii vinului.

5 Comments

Filed under ştiri cu şi despre vin

Vinul între business și filosofie

Au apărut atât de multe cărți despre vin și câteva intitulate chiar „Filozofia vinului” încât încep să mă întreb dăcă nu cumva suntem victimele unui efect invers, iar vinul nu devine tot mai mult o afacere pe măsură ce noi strigăm sus și tare că e filozofie/ plăcere/ loisir.

Zilele trecute la Cluj, m-am delectat cu o dezbatere despre vin, ascultând discuția dintre un francez și un italian pe marginea exploziei piețelor din afara Europei și a felului în care acestea influențează prețul, dar și calitatea vinului. Concluzia discuției a fost, pe scurt, următoarea: Italienii și francezii abordează diferit problema. Francezii își limitează cu zgârcenie numărul sticlelor produse păstrând calitatea vinului și fac față cererii mărind prețul, italienii încearcă să țină pe loc prețurile și măresc producția. Francezii se concentrează pe acele zone – să le numim terroir- din care iese vin de sute de ani cu o minimă intervenție a omului, refuzând să planteze în plus, o politică conservatoare de pe vremea ducilor de Bourgogne, Italia, ca toate piețele mai noi, plantează soiuri la modă și experimentează.

vinul

Și poate că aș fi ascultat cu alte urechi discuția de mai sus, dacă nu aș fi citit recent “Filozofia vinului” în care o să găsiți pe lângă mai multe articole teoretice, un interviu fascinant cu vinificatorul de la Ridge , Paul Draper, un absolvent de filosofie ajuns pionier al vinului in Statele Unite.

Din punctul meu de vedere, această carte, apărută în limba română cu sprijinul cramei Avincis, (o inițiativă lăudabilă) își merită banii chiar și numai pentru acest ultim capitol.

Fără să vă stric plăcerea lecturii, cu atât mai mult cu cât consider că cele câteva paginii ale interviului conțin in nuce un mic compendiu de tipul „tot ceea ce trebuie să știu despre vin”, o să comentez un singur aspect adus în discuție de Draper pentru că el este dureros de actual în România și anume cum investim în vie.

Draper consideră că abordarea modernă a replantărilor este greșită. Decât să înmormântezi o grămadă de bani, spune el, în studii geo și în replantări în zone noi , ca apoi să aștepti 25 – 30 de ani ca via să ajungă la maturitate și să constați că vinul tău e modest, mai bine cauți acel terroir și acea vie care produce vinuri excepționale și îi faci celui care o deține o ofertă de nerefuzat. Mai povestește și că vinurile excepționale sunt acelea din struguri proveniți din vii bătrâne – vin care se face aproape singur-  și dă exemplu viile de zinfandel de la Geyserville, la care spune că nici nu se uită dacă viile nu au măcar 70 de ani.

Nu am putut să nu mă gândesc la  sutele de mii de hectare replantate în România în ultimii ani, cu alte soiuri decât cele tradiționale și la viile de 20, 30 sau 40 de ani vechime scoase pentru că întreținerea lor era prea costisitoare. Și dacă Paul Draper are dreptate și peste 30 de ani o să constatăm că viile noastre tot vin modest produc? O să ne permitem atunci să le scoatem?

3 Comments

Filed under cărti despre vin