Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis ?

Deși e scriitorul cel mai autentic pe care cultura română l-a putut da, Panait Istrati a fost privit ca un outsider. Ciulinii care se rostogolesc bătuți de vânt prin Bărăgan vorbesc poetic despre destinul lui, demn de un road movie hollywoodian. Am descoperit târziu cărțile lui, și am fost surprinsă, nu atât de magia imaginilor pe care reușește să le zugrăvească, cât de lumea pe care reușește să o descrie. Cărțile sale par mai mult viață decât literatură, și totuși Panait Istrati e un povestitor fără egal care scrie cu pasiune despre trei lumi: despre Orient în Mediterana (Egipt, Liban, Siria, unde călătorește ca pasager clandestin, ani la rând, în perioada 1909- 1912 și unde lucrează ca zidar), despre Occident – în Mes departs, Memorii- unde petrece perioada primului război mondial, învață franceza cu dicționarul într-un sanatoriu din Elveția, lucrează ca muncitor necalificat în uzinele Peugeot din Geneva și apoi ca fotograf pe Promenade des anglais, la Nisa, în perioadele în care nu scrie în franceză Chira Chiralina) și în cele din urmă, despre Rusia sovietică – în Spovedanie pentru învinși– unde călătorește invitat ca ziarist de stânga la aniversarea a zece ani de la revoluție în 1927.

Poate că ar trebui să vă vorbesc despre favorita mea, Mediterana, o carte despre prietenie și ospitalitate, despre o lume atât de familiară bunicilor mei și din păcate, astăzi dispărută. Nu am s-o fac însă, pentru că există o altă carte scrisă de Panait Istrati care merită mai multă atenție, cea care descrie călătoria sa în Rusia între 1927 și 1928. Invitat la Congresul ce aniversa zece ani de la revoluția rusă, Panait Istrati are ideea ciudată, în ciuda recomandărilor oficiale, de a întreprinde o călătorie de la Moscova la Murmansk, pentru a vedea și mirosi mai bine lumea nouă ce se năștea. Îl însoțesc o parte dintre scriitorii invitați la congres, printre care și Nikos Kazantzakis, care va scrie și el o carte despre această călătorie.

Spovedanie pentru învinși apare în 1929 la editura Riedler din Paris și in 1930 în versiune română, iar cei care nu au citit-o atunci nu au nici o scuză că au fost nepregătiți șaptesprezece ani mai târziu. Deși nu cred că au fost mulți cei care au citit-o atunci. Panait Istrati era un excentric, cu simpatii de stânga, un om care își spunea direct, fără mari politețuri, opiniile, și așa face și în această carte. Din acest punct de vedere, cartea e unică: un jurnalist considerat comunist e invitat în Rusia, călătorește 16 luni prin U.R.S.S., pe spezele sovietelor, apoi se întoarce și publică o carte în care își strigă dezamăgirea în fața noului sistem, pe care îl descrie la fel de abuziv, la fel de arbitrar, la fel de crud ca și cel pe care pretinde să-l înlocuiască. Și face asta, deși stie că va pierde prietenia amicilor francezi cu simpatii comuniste, față de care e dator moral pentru că l-au ajutat să se lanseze și au făcut din el un scriitor celebru – Gorki al Balcanilor i se spunea în epocă lui Panait Istrati .

Pragaraful cu care se deschide cartea Spovedanie pentru învinși e un minunat exemplu de verticalitate marca Panait Istrati:

“Învinși sunt toți oamenii care se află către sfârșitul vieții în dezacord sentimental cu cei mai buni prieteni ai lor. Sunt unul dintre acești învinși. Și fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de aceea penibilă despărțire, care aruncă un om înafara unei clase, după o întreagă viață de aspirații comune cu această clasă și cu sine însuși, și care rămâne totuși credincios nevoii care l-a împins întotdeauna de a lupta pentru dreptate.”

Am așteptat cu mare nerăbdare traducerea cărții lui Nikos Kazantzakis în română, foarte curioasă să citesc impresiile sale. Din păcate, și spre marea mea dezamăgire, în călătoria sa în Rusia, Kazantzakis pare lovit de o stranie orbire. Faptul că în această îndelungată călătorie, autorul lui Zorba nu reușește să privească aproape deloc oamenii, mi s-a părut atât de uimitor încât m-am gândit, până spre sfârșitul cărții  la posibilitatea ca aceast text plin de ideologie și de locuri comune să nu fi fost scris de el.  Dar, singurele pagini vii din această carte sunt cele în care Kazantzakis descrie întâlnirea cu Panait Istrati și discuțiile dintre ei. Cu această ocazie cei doi devin prieteni și se spune că o parte din personalitatea și gesturile lui Panait Istrati au fost sursă de inspirație pentru personajul Zorba.

Privind retrospectiv, 88 de ani mai târziu, știm că unul din cei doi a ales să nu vadă, de teama de a nu compromite ideile generoase și pe atunci, inovatoare și din dorința de a nu-și dezamăgi prietenii. Dar nu așa facem oare cu toții, fără să realizăm uneori gravitatea faptului, prea prinși cu nenumărate fire în jocul societății ? La sfârșitul lecturii celor două cărți, nu m-am putut împiedica să-mi pun întrebarea pe care, poate, și-o pune orice jurnalist sau blogger: Eu oare ce aș fi ales să scriu ?

6 Comments

Filed under pivnicer ... de cărţi

6 Responses to Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis ?

  1. Dragă Mona,

    întrebarea pe care o formulezi la capătul acestui excurs, este teribilă! În fapt, Kazantzakis nu și-a ascuns niciodată simpatiile de stînga, apoi, poate mai mult ca Istrati a avut certitudinea că, oricum, adevărul nu ține de cald nimănui, și, aici urmează cel mai grav: nu trebuia deloc Europei!
    Amintește-ți, cum a fost primit „Arhipelagul GULAG” al lui Soljenițîn? Cu neîncredere, suspciune, și asta se întîmpla în 1973…Ce șanse avea Istrati, în 1929, să trezească cuiva semne de întrebare față de tînăra republică socialistă??? Există o întreagă literatură care a pus autorii săi în surdină. Eu cînd am cetit „Spovedania…”, în 1991, am umblat mut cîteva zile. Dar regimul comunist cădea, se dezintegra. Percepția lucrurilor alta era. Dar uite cît de greu se revine la normalitate, nici după un sfert de secol nu reușim. Ce șanse avea să fie crezut Panait Istrati, atunci cînd toată Europa era sedusă ca de un narcotic de miracolul socialismului care pășea cu voioșie, și convingere maximă?
    Kazantzakis s-a complăcut în chip comod în această orbire. Dar (intuiesc) știa bine ce face. Asta îl pune, oare, la zid?

    • Mona

      Dragă Vladimir, am vrut mai degrabă să scriu despre gestul de mare curaj al lui Panait Istrati. Povestea celor doi mi se pare actuală și sugestivă. Kazantzakis este oricum un mare scriitor, dincolo de opțiunea lui politică. Dar prin oportunismul lui este la fel ca toți ceilalți. Istrati însă…

    • amalia voicu

      Trebuie să îl citești aproape în întregime pe Kazantzakis (atât cât este el tradus în România), ca să îl înțelegi pe deplin…

  2. ÎN esență & în absolut ambii sunt niște scriitori de primă mînă, caracterele lor însă diferă. În dimensiune estetică e prea puțin relevant acesta. Devine ceva neutru, cu timpul. Caracterul, eticul nu trebuie băgat în aceeași oală cu esteticul. Prin „contaminare” riscăm să neglijăm importanți artiști, scriitori, muzicieni…pot fi aduse multe nume, chiar dacă am „greși” în fața moralei. Ce te faci cu Celine? Cu Villon, alții?

    • Mona

      De acord. Însă, în calitate de blogger dimensiunea etică m-a interesat. I-am privit pe cei doi ca pe doi jurnaliști trimiși să scrie despre revoluția din octombrie.

Leave a Reply