Sărbătoarea continuă

“Pe atunci, în Europa, vinul era considerat ceva la fel de sănătos și de firesc ca și mâncarea și totodată ceva care îți aducea fericirea, plăcerea și buna dispoziție. A bea vin nu era nici un semn de snobism, nici de sofisticare și nici nu constituia un cult – era o chestie la fel de naturală ca mâncatul și, pentru mine, extrem de necesară; nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mănânc fără să beau vin sau cidru sau bere. Eram înnebunit după toate vinurile, în afară de cele dulci sau dulcege sau prea grele ( și nici nu îmi trecuse prin cap că cele câteva sticle de Mâcon alb, sec și ușor pe care le băusem împreună ar fi putut să-l facă pe Scott (Fitzgerald) să-și piardă mintile.”[1]

Dacă voi scrie vreodată o carte despre vin, acesta ar fi pasajul cu care îmi doresc să se deschidă. Hemingway surprinde în câteva cuvinte rostul vinului, o băutură pentru cei care lucreză pământul, și pentru cei care se roagă, pentru cei care iubesc natura, pentru gurmanzi și pentru cei în căutare de inspirație. E o băutură care îndeamnă la simplitate și care a a ajuns paradoxal, inaccesibilă în momentul în care planeta a început să producă mai mulți litri decât poate bea.

Am descoperit de curând, o carte dedicată gurmandului Hemingway, o încercare de a reface rețetele felurilor de mâncare, unele dintre ele clasice, care apar în literatura lui Ernest Hemingway. Cartea lui Craig Boreth e un compendiu de rețete și de pasaje culinare atent culese. Dacă aveți talent de bucătar, poate veți încerca tocana de iepure a lui Pilar din “Pentru cine bat clopotele” sau celebrul sandviș Muntele Everest. Mie însă, cartea mi-a făcut o mare poftă să citesc și să recitesc literatura lui Hemingway, dintr-o perspectivă nouă, cea a vinului.

Asemeni scriitorului, personajele sale sunt băutori, cunoscători, și iubitori de excese bahice, dar vinul nu este nimic mai mult decât o băutură cotidiană, la îndemâna oricui și care se servește într-o ordine bine cunoscută de toată lumea. E poate surprinzător, dar Hemingway nu a fost un poet al vinului, ci un băutor pasionat, un cunoscător al vinurilor și mâncărurilor potrivite, consumate în cantități neortodoxe, într-o perioadă în care vinul bun era ieftin, iar asocierea lui cu mâncarea nu însemna sofisticare, ci bun simț. Și nici nu e nevoie de mai mult de două propoziții precum cele de mai jos, ca să-ți poți imagina gustul, dar și iluzia, sărbătorii fără de sfârșit:

“Am servit prânzul sus la Botin. Este unul dintre cele mai bune restaurante din lume. Am servit purceluș de lapte fript și am băut Rioja Alta. (…) Am mâncat o masă îmbelșugată și am băut trei sticle de Rioja Alta.”[2]

”[1]Ernest Hemingway, Sărbătoarea Continuă, Editura Polirom, pag 118

”[2]Ernest Hemingway, Fiesta, Editura Polirom, pag 245

PS. Din păcate, traducerea cărții din engleză are destule erori, cele mai multe datorate faptului că  traducătorul a ales să traducă de unul singur pasajele literare – ce-i drept multe- în loc să apeleze la cele din cărțile deja traduse și publicate.

Leave a Comment

Filed under poeții vinului

Leave a Reply