Sticla de vin şi identitatea regională

Aşa conservatoare şi plină de chichiţe cum poate părea lumea vinului, ea este pentru mine o dovadă vie a evoluţiei aş putea spune instinctuale a pieţei, a cererii şi a ofertei, dacă vreţi a “infamului marketing”. E destul de interesant de văzut cum odată cu descoperirea sticlei, lumea vinului a ştiut să-şi construiască o identitate regională în scopuri pur comerciale. Ambalajul s-a născut din nevoia de transport/export şi toate marile descoperiri din lumea vinului – dopul, sticla, decantarea sau sulfiţii – nu au la bază motive hedoniste, ci pur comericale.

sticla de riesling

Astăzi, predomină trei tipuri de forme de sticlă: burgundă, bordoleză şi tip riesling de rhin, numită atât de poetic de către francezi „la flûte rhénane”. Şi aceste forme sunt atât de familiare încât, dacă vezi prin vitrina unui magazin o sticlă înaltă şi alungită, cu eleganţa unui turn gotic, ştii sigur înainte de a citi eticheta că nu poate fi decât o sticlă de riesling nemţesc. Atâta vreme cât vinul a fost transportat în butoi sau băut local, ambalajul nu dădea nicio indicaţie despre originea geografică a conţinutului. Englezii sunt printre primii care îmbuteliază în sticlă vinul care ajungea din Franţa în butoi şi înţeleg importanţa menţionării locului de provenienţă al vinului. Sticlele folosite aveau sigilii pe care era menţionat numele negociantului, al proprietarului viei şi anul de producţie (le millésime), ceea ce se întâmpla foarte rar în Franţa în aceeaşi epocă.

Sociologul Jean-Robert Pitte[1] povesteşte cu vervă istoria evoluţiei tipurilor de sticle din secolul al XVIII-lea până la noi şi mi-am permis să traduc câteva pasaje interesante:

„Anumite regiuni viticole din Franţa, îmbuteliază foarte rar pentru că vinul se consumă local – imensa regiune viticolă din jurul Parisului, astăzi dispărută, Valea Loirei, Beaujolais-ul, Valea Ronului, Provence şi Languedoc-ul. La fel se întâmplă în Italia (cu excepţia Marsala), în Spania (cu excepţia vinurilor de Jerez şi Malaga), în Portugalia (cu excepţia vinului de Porto), în Europa centrală (cu excepţia vinului de Tokaji) şi în afara zonei europene cu excepţia vinului din Shiraz (Iran). (…)

hartasticle

Regiunile viticole care exportă dezvoltă în secolul al XIX-lea „îmbutelierea la producător„– de fapt negociantul e cel care îmbuteliază şi mai puţin  producatorul, iar forma sticlelor începe să se personalizeze. Câteva zone viticole (Jura, Minho, Tokaji, Chianti) păstreaza formele vechi ale sticlelor, tronconice sau cilindrice care vor deveni de acum încolo parte din identitatea regională. Celelalte vinuri europene vor fi îmbuteliate în 3 tipuri de forme de sticlă: burgundă, bordoleză şi tip riesling de rhin. Fiecare model e purtător al identităţii şi culturii locului de producţie şi al consumatorului său. Nici nu ne putem imagina cât de multe lucruri poate spune forma sticlei despre identitatea zonei viticole şi a celor care o locuiesc.

Sticla burgundă, cu umerii cazuţi şi părtile laterale late are un aer ţărănesc asemeni burgunzilor care îi rămân fideli. Corpul cilindric şi diametrul său inspiră încredere. Această formă exclude decantarea vinurilor cu depuneri, şi de altfel, în Burgundia ca şi la Paris, servirea vinului s-a făcut până în zilele noastre fără decantare. Sticlele de vin erau aduse direct la masă, cu tot cu mucegaiul care le dădea un aer vechi şi erau servite direct din sticlă. Vinurile din Burgundia se decantează foarte rar, taninii mult mai supli ai pinot noir-ului necesită mult mai puţină aerare decât vinurile făcute din cabernet sauvignon.

Producătorii din Valea Loarei şi a Ronului, în mod tradiţional dependenţi de piaţa pariziană, au rămas fideli formei sticlelor burgunde, dar au încercat să se individualizeze imprimând pe sticlă blazoane cu motive specifice (Châteauneuf-du-Pape, Anjou).

sticla chateauneuf

În Provence primul producător care şi-a îmbuteliat vinul se pare că a fost Casa Ott, astăzi celebră pentru că şi-a creat propriul model de sticlă de forma unei amfore, brevetat în 1923. După primul război mondial apar şi modelele care evocă formele generoase ale starletelor care frecventeaza plăjile de la Côte d’Azur. Aceste sticle au contribuit enorm la popularitatea rosé-ului din Provence, care e apreciat mai mult pentru culoarea care pune în evidenţă transparenţa şi calitatea sticlei, decât prin calităţile sale gustative şi olfactive.”

sticla bordeaux

”Modelul bordolez de sticlă apare în secolul al XIX-lea. În 1825, marchizul d’Aligre îmbuteliază sub acest tip de sticlă vinul sau Château Bel Air, Margaux. Aceste sticle purtau două sigilii. Unul care menţiona numele proprietăţii şi celălalt în formă de gură pe care era scris textul „défendu d’en laisser”, astfel că acest vin destinat consumului exclusiv al marchizului a fost poreclit „Margaux- défendu”. Apariţia acestor modele diferite de sticle corespunde diferenţierii clare şi intenţionate între regiunile culturale franceze (alimentaţie, îmbrăcăminte), care este însă de dată mult mai recentă decât am crede. Acest nou model de sticlă din Bordeaux este rezultatul dezvoltării viticulturii regionale. Forma contribuie la economisirea spaţiului de stocare, facilitând păstrarea sticlelor în stivă şi transportul în cutii de lemn de 12 sticle. Dar, se pare că adevărata explicaţie a adoptării acestei forme îşi are originea în cererea pieţei. Unul dintre aspectele tehnice care s-au perfecţionat în secolul al XVIII-lea a fost limpezirea vinului, la cererea consumatorilor englezi. În ciuda metodelor de filtrare şi limpezire cu albuş de ou, vinurile îmbuteliate conţineau încă multe materii solide în suspensie care se depuneau pe masură ce vinul îmbătrânea în sticlă. În ciuda măsurilor de precauţie luate înaintea degustării – scoaterea vinului din pivniţă cu două zile înainte şi depozitarea lui culcat într-un coş – există încă riscul de a turna în pahar un vin tulbure. S-a crezut că această nouă formă de sticlă va reţine mai bine aceste depozite. De altfel, decantarea, obiceiul de a turna vinul din sticlă într-o carafă de sticlă sau cristal – numită decanter în limba engleză – se va naşte tot în Anglia.”

Dar, probabil că cea mai mare bătălie pentru designul sticlei s-a dat în Champagne, acolo unde imaginea şi forma sticlei sunt chemate să sugereze o tradiţie cât mai veche şi mai nobilă şi care, drept urmare se plăteşte cu bani grei. Dar despre asta vom povesti cu altă ocazie…

[1] Jean-Robert Pitte „Le désir du vin à la conquête du monde” pag 205-211

6 Comments

Filed under cărti despre vin, tot ce trebuie să ştii despre vin

6 Responses to Sticla de vin şi identitatea regională

  1. Intr-adevar fiecare regiune si-a dezvoltat o forma proprie pentru a fi usor identificata, insa in spate au stat si considerente mult mai practice, legate de procesul de fabricatie.

    De exemplu, dimensiunea de 750 ml a fost stabilita artizanal, pe cand fiecare butelie se sufla individual, si reprezinta capacitatea pulmonara medie a unui babat normal. De asemenea, forma dreapta a sticlei Bordeaux a aparut tot ca un aspect practic al fabricatiei, deoarece imediat dupa suflare, sticla fiind moale, se “rula” pe o masa metalica pentru eliminarea excesului de material, obtinandu-se astfel clasicul cilindru.

    • Mona

      Mihai, sigur că la bază sunt considerente practice legate de procesul de fabricaţie. Doar că francezii atunci când au trebuit să vândă noua sticlă englezilor nu le-au spus că e o sticlă mai uşor de realizat tehnic. Le-au spus că noua formă cu umerii pronunţaţi o să reţină mai bine particulele în suspensie care se depun pe sticlă şi că ei, englezii, ca nişte puritani care se respectă o să aibă în pahar un vin limpede. And that is marketing !

  2. cobra

    Aș veni cu o mică corectură: menționarea Shiraz (Iran) în context este de două ori greșită. Odată pentru că acolo nu se mai bea vin de când sunt la putere islamiștii și, în al doilea rând, pentru că atunci când se consuma vin în acea zonă se numea vin Shirazi.

    • Mona

      Bună ziua. Desigur, contextele istorice sunt cum sunt. Probabil că “Shirazi” e un adjectiv pe care eu l-aș traduce azi ca ” de/din shiraz”.
      Dar, am pus în paranteză Iran mai mult ca o circumscriere geografică într-o enumerare în care toate celelalte zone aparțineau Europei. Probabil că mai nimerit ar fi fost să spun “azi în Iran”, dar ceva m-a oprit totuși…

  3. cobra

    O brumă de informații o puteți obține de aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Shirazi_wine
    Nu m-aș aventura în speculații cu atât mai mult cu cât vinul alb care se consuma cândva în acea zonă este altceva decât vinul roșu Syrah pe care unii încă îl mai denumesc Shiraz (deși analizele ADN recente sunt elocvente).

Leave a Reply