Nimic nu te califică pentru vocația de blogger (în afară, poate, de respectul pentru limba în care scrii). Blogul e cel care te face blogger, iar cititorul e singura instanță care te validează sau te amendează. În lumea internetului, nicio diplomă de degustător sau de profesor universitar nu te poate valida ca blogger așa cum o pot face cei 100 de cititori afini care te citesc de doi, de trei sau de zece ani. Uneori și pe mine mă enervează acest lucru, dar, ne place sau nu, așa se joacă acest joc.
În ultimul timp, la degustări și evenimente din lumea vinului, mi se pune din ce în ce mai des, sub diverse forme, aceeași întrebare identitară: „Cine suntem noi bloggeri, ce facem noi, cine ne citește pe noi și cât de certificați suntem pentru a scrie despre vin”.
În primul rând, ar trebui să spunem de la bun început că acest „noi” nu există. În lumea blogului nu există decât „eu”, și asta nu din cauză că blogul ar fi un mediu narcisist, cât dintr-o pricină cât se poate de mioritică. România, o țară de altfel cu multe minorități, refuză să înțeleagă valoarea comunității și puterea pe care ți-o poate da o asociație profesională. Îmi aduc aminte de discuția cu o prietenă venită din Belgia pe marginea ratei de absorbție a fondurilor europene. Îmi povestea întâlnirea siderantă cu un proprietar de fermă din Gorj pe care l-a întrebat de ce nu se asociază cu încă trei vecini ca să poată aplica la un dosar pentru fonduri europene. Răspunsul a venit prompt: „pentru că nu există în sat un vecin în care să am încredere.”
De curând, am participat la o degustare, aș putea spune reprezentativă, care a reunit un producător de vinuri, doi comericanți de vinuri on-line, doi proprietari de magazin, doi bloggeri de vin și doi somelieri. Discuțiile au decurs ca într-un talkshow televizat: „voi, somelierii, întretineți beția de cuvinte”, „voi, bloggerii, câte sticle de vin credeți că ați vândut cu articolele voastre?”, „femeile nu sunt capabile să vânda vin”, „magazinele de vinuri on-line sunt vai de capul lor”, etc. Pe scurt, toată lumea era supărată pe toata lumea, dar la modul general. Spunerea lucrurilor pe nume, se știe, nu e de regulă o treabă prea politicoasă.
Ceea ce nu pot înțelege în ruptul capului este de ce această mână de oameni activând într-o piața minusculă, fiecare cu nișa ei, fără să se calce unii pe alții pe picioare, refuză să vadă beneficiile pe care creșterea pieței le poate aduce tuturor, în loc să se împiedice de capra vecinului. Și nu înțeleg nici de ce nu cooperează spre creșterea și educarea acestei piețe. Toată lumea pare preocupată „de ce vrea consumatorul”, de „gustul consumatorului”, și totuși, aspectul cel mai comun al degustărilor de vin este tăcerea profundă care se instalează în auditoriu atunci când producătorul cere păreri despre vinul din pahar. Momentul îmi amintește de lecțiile de limbă franceză din copilărie, când tuturor le era frică să deschidă gura de teamă să nu greșească acordul. E greu să povestești despre vin în substantive și adjective care să se închege în mai mult de două propoziții. E mult mai ușor să lauzi la modul abstract, să vorbești în general despre bloggeri, somelieri, producători și jurnaliști.
În plus, când vine vorba despre misiunea blogurilor, mi se pare că industria vinului a căzut pradă unei confuzii. Eu -și o să-mi permit să zic, noi, bloggerii – noi nu vindem sticle. Noi vehiculăm informație, sau așa cum foarte inspirat spunea Radu Rizea, noi vindem cultură. În ceea ce mă privește, îmi place să cred că scopul acestui blog a fost de la început acela de a vă corupe să beți, să mâncați și să vă veseliți, dar și să întelegeți vinul, să vă însușiți limbajul lui și să puteți povesti despre el. Am reușit oare ? Vom reuși împreună ?
