Tag Archives: bunici

Oda al tomate

Dacă aţi copilărit într-o grădină printre vrejuri de roşii şi dovlecei, poate nu e de mirare că vă plac aceleaşi tipuri de vinuri ca şi mie. Exisă ceva din suculenţa roşiei în vinurile bune, o senzaţie de căldură solară, de echilibru gustativ între aciditate şi zahăr, pe care probabil că orice fruct îl capătă la un anume moment. În orice caz, multe vinuri reuşesc să-mi readucă această amintire din copilărie: o după-amiază de vară tărzie în grădina bunicilor, în căutarea roşiilor părguite. Le preferam întotdeauna pe cele mai mici, pefect rotunde, pe care le îndesam întregi în gură, în încercarea de a nu pierde nici o fărâmă din sucul însorit. O amintire pe care doar vinurile bune mi-o evocă infailibil. Sau poate asta e doar ideea mea despre cum ar trebui să fie gustativ un vin bun ?

odaaltomate

Zilele trecute la o masă în familie, un prieten ne-a spus povestea întinării vinului său favorit pe care nu dorea să-l împartă cu nimeni şi pe care a refuzat să-l mai bea, după ce un alt prieten i-a povestit că o cunoştinţă detestabilă gustase din el şi îi găsise defecte.

Oare realizăm atunci când deschidem un vin cât de manipulaţi suntem de atmosferă, de gustul nostru şi de părerea celorlalţi comeseni? Noi, băutori şi cumpărători de puncte Parker, înţelegem că vinul nu e altceva decât un vehicul al subiectivităţii noastre, al amintirilor şi al senzualităţii, un mediu fluid capabil de încarnări diferite, o oglindă a unor senzaţii pasagere? Şi dacă bănuim câteodată acest lucru, ne bucurăm  de unicitatea acelei clipe sau mai degrabă ne sperie înfatişarea ei neaşteptată ?

2 Comments

Filed under poveştile Monei

O trotinetă e mapamondul

Bucureştiul nu e un oraş urât, este doar neprielnic omului–pieton, omului-biciclist şi omului -în -vârstă, un oraş veşnic pe fugă, care nu iubeşte lentoarea şi răgazul. Bucureştiul pare să fie oraşul prin excelenţă al cetăţeanului turmentat. Cu toate astea, este oraşul meu, farmecul lui este cel al copilăriei mele, şi colecţionez cu aviditate orice mărturie care îi evocă frumuseţea.

Cartea lui Luli August Sturdza m-a învăluit în lumina şi umorul ei, şi mi-a oferit câteva imagini inedite ale Bucureştiului din alte vremuri, filtrat prin nostalgia copilariei. Dar cel mai tare m-a fermecat incredibilul talent al autoarei de a decupa secvenţe cinematografice.

„O trotinetă e mapamondul când ai cinci ani. Am voie s-o folosesc pe şosea numai cât se întinde gardul grădinii noastre. Pe partea cealaltă a şoselei, un băiat bălan cu obraji rotunzi împinge şi el o trotinetă. Aşa cum se înţeleg copiii, fără vorbe, nu ştie nimeni cum (toţi uităm), stabiliserăm reguli stricte: alinierea, semnalul de pornire dat de el, limita cursei, întoarcerea, sosirea la locul din care porniserăm.

Mi se pare importantă întrecerea, deşi invariabil o pierd, de nenumărate ori în fiecare dimineaţă. Toată toamna aceea, o singură dată am câştigat-o: câinele de vânătoare care alergă pe lângă el îi tăiase drumul. Nu m-am bucurat; nu era isprava mea, era vina câinelui. Uitându-mă peste umărul stâng, pot reconstitui cu toate amanuntele (şi acum dupa zeci de ani): alinierea, trotineta lui cu roţi mari, cauciucuri groase, spiţe sclipitor argintii. În primăvara următoare aveam bicicletă. Capul băiatului blond cu obraji bucălaţi apăruse pe timbrele poştale: Mihai I, regele copil al României.

Odată cu bicicleta a crescut dimensiunea şoselei. Arcul de Triumf a fost dezlvelit din schelăria de lemn. Când nu sunt sergenţi prin preajmă trecem pe sub el cu bicicletele. Pentru scurt timp a fost aşezat sub Arc, mormântul Eroului Necunoscut. Născocindu-i o identitate îi facem „cărti de vizită” mari, scrise mare pe carton GHEORGHIŢĂ SMEU. Le lipim cu clei de pom pe mormânt, spre disperarea sergenţilor obligaţi să vină deseori să le culeagă. Întru uşurarea aceloraşi sergenţi, curând Gheorghiţă a fost mutat în Parcul Carol. (…)

În zilele săptămânii, şoseaua are puţini trecători – cam aceiaşi zilnic. De pe poarta casei acoperită cu iederă iese un bătrân frumos şi elegant, cu barbă căruntă, scurtă, cu pălărie, jachetă şi ghete gri-perlă. Plouă, ninge sau e arşiţă, cu pas măsurat şi sprinten îşi face plimbarea zilnică prinţul Moruzi. Bastonul e numai un accesoriu vestimentar.

Ieşind din curtea casei de alături, înconjurat de un stat-major, întotdeauna grăbit, trece Nicolae Titulescu. De multe ori un automobil îl însoţeşte încet. Ei nu se plimbă, se DUC. Nu i-am văzut înapoindu-se niciodată.

Înalt, înfăşurat în paltonul până la pământ, mult adus în susul spatelui, incât capul pare înfundat în guler sub pălărie moale cu bord larg. Siluetă inconfundabilă. Cu barbă lungă, neagră, cu umbrelă întotdeauna, trece încet Nicolae Iorga. E ora nouă dimineaţa. Ne-am putea potrivi ceasurile după plimbarea lui.(…)

La Arc acolo unde se întrerupe Aleea Călăreţilor, printre copacii mai tineri, e o cişmea-pompă la care e mare înghesuială dimineaţa devreme. Venind dinspre Băneasa cu pantofii în mâna sau legaţi de şireturi şi cumpăniţi peste umăr, lăptăresele se spală pe picioare şi se încalţă.

De când începe anul şcolar până la primul strat de zăpadă, cu ghiozdanul pe spinare, intâlnindu-ne la colţul străzii Popovici, fiecare dintre noi trebuie să ducă o castană, împinsă cu botul ghetei până la Bufet. Regula competiţiei: aceeaşi castană. Premiul competiţiei: acea castană.

La nord-vest pe cercul pieţei Bufet, fosta soţie a lui Take Ionescu, acum căsătorită cu un conte polonez refugiat, conduce personal şantierul unei construcţii. Invitaţi de proprietari, vedem planuri şi fotografii. Casa va fi, redusă la scară, copie a castelului de la Coribut, din Polonia, care aparţinuse contelui Voronieţki. N-am văzut privire mai limpede decât a acestui om modest şi fermecător. În următorii câţiva ani, aveam să-l întâlnesc în plimbările lui. N-am văzut haine mai ponosite purtate cu mai mare eleganţă (deşi era invariabil încălţat cu pantofi de tenis). Nu ştiam că întâlnisem primul exemplar autentic de aristocrat scăpătat şi dezrădăcinat. Categorie socială care, în următorii cincizeci de ani, va încerca să supravieţuiască ici-colo, prin ţările din Vest.

Am citat din Luli August Sturdza – Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat… Ed. Humanitas, 2012. (pag 142- 146).

Leave a Comment

Filed under pivnicer ... de cărţi

Lacomia toamnei si miresmele fericite

Intalnirea cu un pinot noir bun, e ca o reintoarcere in copilarie. Niciun alt vin nu imi readuce in nari intr-un asemenea grad, miresmele fericite ale amintirii: aroma lipicios-dulceaga a dupa-amiezilor tarzii de vara petrecute sub bolta de vita din gradina bunicilor, atingerea matasoasa a dulcetii de cirese, servita dupa reguli bine stabilite vecinelor gurese care ne vizitau duminica, suflul misterios al cartilor imbracate in piele, seva vegetala a piersicului cu fructe zemoase, uriase, pe care le pandeam in fiecare toamna, la sfarsitul vacantei.

Cand deschizi o sticla de pinot noir din Russian Valley te astepti ca toamna, in lacomia ei multicolora, sa se pogoare la tine in pahar, cu sclipiri aromate. Pentru ca Russian River Valley e microclimatul californian deosebit de favorabil soiurilor Pinot noir si Chardonnay, ma asteptam sa ma intalnesc mai degraba cu miresmele mentolate si ierboase ale unui continent necunoscut, si mai putin cu aromele familiare de piele si de fum.

Marimar, Torres Estate, Pinot noir 2001 e un vin echilibrat si expresiv, foarte bine pastrat si neasteptat de fructos. La deschidere, te intampina cu o aroma intensa, afumata, care dupa 30 de minute in decantor, devine cireasa in compot, vanilie si fum. Vinul e amplu in gust, cu aceleasi arome de cireasa foarte coapta, piele si fum, cu final lung, fructos, sustinut.

L-am servit alaturi de pulpa de curcan la cuptor si salata de ardei copti. Am constat cu aceasta ocazie ca senzatia dulce-matasoasa pe care ti-o lasa pulpa de ardei copt se potriveste cu textura acestui vin deosebit de bun.

PS. Marimar,Torres Estate, Pinot noir 2001, costa 99 lei in reteaua magazinelor Halewood.

12 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, Pinot noir din lumea largă

Imperiile culinare

Bunicul mi-a povestit candva, ca in prima lui calatorie pe mare, bause un shiraz in port, la Alexandria. Pentru ca ma sunase sa-mi spuna sa vin in vizita cu un vin bun, m-am gandit sa-i fac o surpriza. Bausem Adrian Vineyard 2009, prima productie de shiraz din Dealu Mare, un vin tanar si prietenos, cu un nas intens de cirese negre si condimente (piper, ciocolata, chimen), cu tanini moi si catifelati. Dar in plus de asta, de undeva, de departe, vinul asta mi-a adus insidios in nari aroma dulcetei de rododendron pe care o facea Dudu, bunica unui bun prieten, si odata cu ea, amintirea ritualului duminicilor la bunici.

Bunicii mei erau mari amatori de musafiri. Nu-mi amintesc duminica in care sa nu intinda masa pentru cineva. O duminica fara musafiri era, pentru ei, o zi trista. Bunicul a strabatut cu pasiune marile lumii, a infruntat rigorile razboiului pe frontul de la Odessa, a supravietuit comunismului si totusi a stiut sa-si pastreze increderea in oameni. El m-a invatat sa inot, sa patinez si sa pescuiesc, dar mai ales mi-a aratat, in fiecare duminica din copilaria mea, ca nu poti fi viu, ca nu traiesti cu adevarat, decat daca ai prieteni. Anul trecut, la nouazeci de ani, a zburat cu avionul pe deasupra Ploiestiului. A fost cadoul noului sau prieten de 26 de ani, pilot la Strejnic, cu care isi savura tuica in diminetile de duminica.

La masa duminicala a bunicilor mei se intalneau imperiile culinare. In ochii mei de copil, icrele, mancarea de bame si ciorba cu cap intreg de miel se infrateau cu friptura de vita cu dulceata de agrise, placinta cu carne si coltunasii cu branza, ceapa si cartofi, numiti de bunica mea “pirosti”. Cataiful se lafaia alaturi de cremsnit si dobos tort. Desi aceste mese duminicale nu mai sunt, aroma imperiilor culinare a supravietuit in mine. O caut mereu, fara incetare, prin Bulgaria, Turcia si Macedonia dar si la Cluj, Viena sau Anvers. Si in mod paradoxal, ma simt acasa oriunde, atat timp cat ma intalnesc cu una din aceste delicii pierdute ale copilariei mele. La inceput am crezut ca moartea bucatariei de calitate odata cu venirea comunismului a fost un fenomen generalizat in Europa de est. Dupa multe incursiuni prin Bulgaria si fosta Iugoslavie am realizat ca e un fenomen caracteristic doar Romaniei. De ce a murit bucataria imperiilor in Romania ? Incercarea de a raspunde la aceasta intrebare ar fi, poate, un prim pas catre salvarea noastra culinara.

7 Comments

Filed under în imperiul bunicilor

Sambata delicioasa

Cu totii avem amintiri preferate din copilarie, imagini care, uneori, declansate din te miri ce, te poarta cu decenii in urma. Amintirile mele preferatele sunt sesiunile de cooking cu bunica mea. Aveam probabil, in jur de cinci ani, si vinerea, faceam cu bunica biscuiti. Eram innebunita dupa asta, si imi aduc aminte foarte bine ca, in fiecare vineri, la ora patru, o asteptam sa se intoarca de la birou, catarata pe poarta, cu o tenacitate de caine. E una din imaginile cele mai luminoase pe care le pastrez din copilarie. Imi mai aduc aminte ca aveam niste forme de biscuiti foarte smechere, nemtesti. Preferata mea era “pinguinul”, o forma nedefinita cu un gat foarte lung si subtire, care se cocea foarte repede si se rupea, din care cauza, rezultau foarte putini biscuiti intregi. Cei care rezistau, numiti “marfa de contrabanda”, faceau obiectul unor schimburi avantajoase intre mine si fratele meu, si erau punctul de atractie al saptamanii. Am ramas din copilarie cu o fascinatie pentru prajituri si poate asa se si explica de ce am o mare admiratie pentru bucatari.

Hungarian/Szekely Cooking Performance, sesiunea de sambata de la Omnivore’s Dilemma, a fost o reintoarcere miraculoasa in acel spatiu atemporal. Impreuna cu Aaron, Alina si Lorand am avut senzatia ca refac ritualuri din copilarie. Pregatirile au fost serioase, iar rezultatele delicioase.

Aaron Balazs si Lorand Bartha au gatit: Gulyas, mancare delicoasa de primavara, cartofi la cuptor, coltunasi cu prune.

A fost o sambata care m-a improspatat. E nemaipomenit sa depasesti din cand in cand, contururile lucrurilor pe care stii sa le faci, si sa te avanti spre alte teritorii…

PS. Poze de Aaron Balazs, Alina Floroi, Lorand Bartha, Mona Arsulescu

17 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar