Tag Archives: cărti despre vin

Tentația filosofiei

Nu-i așa că nu știați că în 2004, Londra a găzduit prima conferință despre vin și filosofie ? Să fie vorba de apariția unei noi discipline de studiu ? În orice caz, numărul cărților al căror titlu reunește cele două cuvinte e tot mai mare. În această lună, o nouă carte despre vin a apărut în librării.  “O mare de vin și un strop de filozofie” este o colecție de eseuri despre vin scrise de profesori de filosofie, de viticultori și de bloggeri de vin.

Eseurile au teme dintre cele mai diverse, de la rolul pe care l-a avut vinul în motivarea artei, la analiza lingvistică a discursului despre vin sau la interpretarea vinurilor ca bunuri Veblen.

În ceea ce mă privește, articolele scrise de viticultori -Randall Grahm, oenolog la Boony Doon Vineyards și  Warren Winiarski- vinificator la Stag’s Leap Wine Cellars- mi s-au părut cele mai interesante, poate și pentru că abordează teme care mă preocupă, cum sunt terroir-ul sau măsura în care vinurile din Lumea Veche și Lumea Nouă pot fi judecate după aceleași standarde.

Iată cum descrie Randall Grahm experiența degustării unui Riesling din podgoria Münchberg, produs de André Ostertag: “În timpul acestui eveniment al revelației, a fost cu asupra de măsură de clar că se întâmpla ceva diferit cu vinul lui André față de celelalte. Nu doar că avea mai mult dintr-o anumită calitate decât vinurile din California, dar și vinul părea să posede o ordine foarte diferită a calităților, ca și cum ar fi putut veni de pe o altă planetă. Era diferit din punct de vedere ontologic, avea o ordine a ființei diferită. Fără a folosi o comparație excesiv de antropomorfă, era ca și cum vinurile din California ar fi fost învăluite într-un soi de ceață plăcută, dar difuză, în timp ce Rieslingul ar fi avut un fel de fermitate de stâncă în chiar esența lui (…)  Vinurile din California erau toate triumfător de exuberante: aveau un fel de calitate a nerăbdării de a plăcea, înduioșetoare ca privirea unui cățeluș. Vinul lui André era întradevăr foarte plăcut, însă nu era acolo ca să placă. Sunt sigur că, dacă André ar fi fost presat să caracterizeze diferența, el ar fi sugerat cu blândețe și respect că, probabil, vinul său exprimă un terroir.”[1]

Cunosc acest sentiment și cred că toți cei care au încercat vreodată în fața unui vin aceea senzație particulară că vinul comunică cu tine, fără însă a face vreun efort ca să-ți fie pe plac, devin pasionați de vin, căutători neliniștiți ai acestor senzații rare.

Și mai interesant este articolul lui Warren Winiarski care discută criteriile și standardele după care diferite tipuri de vinuri din Lumea Veche și Lumea Nouă ar trebui judecate. Pornind de la istoria vinului care sugerează originea comună și perpetuarea aceleași tradiții, Winiarski nu consideră importantă diferența dintre cele două lumi și ne propune depret standard criteriul unic al distincției dintre “vinurile regionale” și “cele clasice”.

“Există vinuri care posedă “calitate”, deoarece par să reprezinte caracterul solului și al climei regiunii. Întra-devăr, printr-o remarcabilă putere de asociere, aceste vinuri par să poată exprima multe lucruri în legătură cu locul unic în care își au originea. Suntem atrași de ele, deoarece își dezvăluie originalitatea. Ne place cu adevărat ceea ce este “al nostru”. Există un “confort” al vinurilor regionale, deoarece sunt în conformitate cu ceea ce este “al nostru”. Ele sunt bune aici și acum, tocmai deoarece seamănă cu ceea ce este aici și acum. Există asocieri fermecătoare și intime cu circumstanțe locale, nu doar cele precum solul și clima, dar și cu clopotnițele, clopotele bisericilor, copacii, satele și istoria. Pe de altă parte în alte locuri în care se cultivă strugurii, există un potențial astfel încât vinul să se îndrepte în altă direcție. Căci pe lângă faptul că ne place ce este “al nostru”, suntem atrași de ce este “cel mai bun”. Numesc acest lucru “tentația clasicului”. În acest caz, există chiar o oarecare negare a calităților exclusiv regionale ale vinului, pentru a evita asocierile limitate. Aceste vinuri posedă calitate, deoarece își regăsesc identitatea prin considerente cum ar fi armonie, echilibru, proporție, scară, mărime și relație eufonică între componente. Este clar din enumerarea acestor calități că nu există nici o tentativă, în această clasă a vinurilor, de a ne concentra pe sau de a consolida caracteristicile regionale.”[2]

Pertinentă diferența pe care o susține Winiarski, care reușeste în cele din urmă să arunce o punte între vinurile lumii, punând în valoare tradiția, dar și constanta ei provocare prin inovație. Criteriul descris de el mi se pare crucial pentru a motiva caracterul special al vinului, puterea lui de a transcede considerente geografice, istorice sau naționale pentru a se exprima de deasupra lucrurilor, ca un dar divin.

[1] Randall Grahm, Sufletul vinului, explorarea sensului, O mare de vin și un strop de filozofie, editura Baroque Books, pag 347-348

[2] Warren Winiarski, Lumea Veche și Lumile Noi sunt separate?,O mare de vin și un strop de filozofie, editura Baroque Books, pag 397

Leave a Comment

Filed under cărti despre vin

Through the wine glass

„Există doar un singur mod de a vizita un loc cu mintea deschisă, şi acesta se află în pahar”, afirmă Roger Scruton. Iubitorii călătoriilor virtuale se vor bucura de această carte compozită, complexă, autobiografică şi cel puţin la fel de conservatoare precum sunt marile vinuri ale Europei.

beau

În ceea ce mă priveşte, dincolo de interpretarea filiozofului, m-am delectat cu impresiile unui englez îndrăgostit de Franţa pentru care vinul e expresia unui loc şi a unei culturi, un tovarăş de meditaţie dar şi un ritual social prin care ne exprimăm iubirea pentru aproapele nostru.

Poate că nu veţi fi de acord cu multe din afirmaţiile foarte tranşante ale autorului, dar veţi găsi în această carte cea mai frumoasă şi mai inspirată definiţie a terroir-ului şi cea mai poetică descriere a Burgundiei… cea din pahar:

„Am învăţat după aceea să iubesc vinurile Franţei, sat după sat, vie după vie, fără să reţin însă prea bine soiurile de struguri folosite la fabricarea acestora şi fără să am un termen de comparaţie care să îmi spună dacă aceste soiuri plantate în alte soluri şi binecuvântate cu alte denumiri geografice vor rodi la fel. Din momentul îndrăgostirii mele am devenit un terroiriste, pentru care principalul ingredient din orice sticlă este solul.

Prin „sol” nu înţeleg numai aspectul fizic de calcar, strat de suprafaţă şi humus. Solul este înţeles aici aşa cum l-ar fi descris Jean Gino, Giovanni Verga şi DH Lawrence: ocrotitor al pasiunilor, scenă a dramelor şi sălaş al zeilor autohtoni. Zeităţile de la care satele Franţei şi-au luat numele – fie păgâne ca Mercurey şi Juliénas, fie creştine precum St. Amour şi St Joseph – au în pază viile care şi-au primit caracterul nu numai din mineralele pe care le absorb din rocile de dedesubt, ci şi din ritualurile sacrificiale ale comunităţilor de pe aceste meleaguri. (…) Unul dintre cele mai importante daruri făcute Franţei de către Biserica Catolică este faptul de a fi oferit adăpost zeilor ponosiţi ai Antichităţii, de a-i fi înveştmântat cu veşmintele sfinţilor şi martirilor şi de a-i fi cinstit cu licoarea, pe care, odinioară au pogorât-o din ceruri pentru noi toţi. Iată pe scurt de ce vinurile Franţei sunt cele mai bune.

(…) Fiecare petec de pământ din Puligny are propriul compost fertilizant de istorie, în care sfinţii şi păcătoşii au conspirat întru cultivarea strugurilor. (…) este nu numai o exagerare, ci şi fundamental greşit să descrii un anumit vin ca o expresie a solului. El se află în sol aşa cum turla unei biserici se află în satul de sub ea, fiind o aspiraţie către un sens pe care îl dobândeşte numai dacă avem cultura şi credinţa spre a-l oferi. Acesta este unul din motivele pentru care degustările oarbe sunt atât de înşelătoare: noi nu ducem la gură gustul în sine, desprins de orice altceva, şi poţi înţelege tot atât de puţin calităţile unui vin prin degustare oarbă pe cât poţi înţelege calităţile unei femei sărutând-o legat la ochi.

(…) Terroir-ul cu alte cuvinte, nu este doar o referire la acel afloriment de calcar din Bathonian, de sub marna din Montrachet. Ea include Ducatul Burgundiei, ca idee morală; include denumirea latină Puliagnicus, şi celălalt nume Montrachet, în care ambele t-uri nu se pronunţă, precum şi numeroasele denumiri din jurul său – Les Chalumeaux, Les Referts, Le Clos de Meix,Les Folatières -nume nu atât acordate cât descoperite în timpul lungii întâlniri dintre om şi sol; include secole de viticultură sub supravegherea atentă a abaţiei din Mazières; include podgoriile cu zidurile lor de piatră şi cu porțile din lemn, precum şi platoul Montrachet, care captează fiecare picătură de soare, din zori până la asfinţit. Toate astea şi nu numai ajung în acest vin pe care, în opinia lui Alexandre Dumas, ar trebui să îl bem îngenuncheaţi, cu capul descoperit în semn de reverenţă- un vin care este însăşi distilarea virtuţii pe care grecii o numeau aidōs, recunoaşterea ingenuă că ceilalţi sunt mai importanţi decât tine.

Implicarea activă a Bisericii în replantarea şi înnoirea vechilor podgorii romane s-a îmbinat fericit cu interesul financiar al domnitorilor burgunzi. Ducele din secolul al XIV-lea Filip cel Îndrăzneţ a transformat vinul roşu din Burgundia într-un produs de lux, exilând „trădătorul” soi Gamay şi interzicând orice altceva în afara de Pinot Noir. Şi atât de aspru a protejat reputaţia vinurilor sale, încât propriei lui soţii Margueritte, ducesă de Flandra, i s-a refuzat favorul de a marca butoaiele din podgoria ei cu mult-râvnitul „B”. Un secol mai târziu, ducele Filip cel Bun a făcut un pas la fel de important interzicându-le supuşilor să planteze viţă de vie în văi, limitând astfel podgoriile la Côte d’Or şi Côte Chalonnaise (…) Perceptorul de taxe al lui Filip cel Bun, Nicolas Rolin, a fost cel care – după sărăcirea burgunzilor în timpul vieţii sale – a înfiinţat, înainte de a muri, faimosul Hospice de Beune, înzestrându-l cu podgorii ale căror recolte sunt licitate în Beaune după fiecare cules. Această licitaţie este de asemenea un festival, în timpul căruia burgunzii îşi reînoiesc ataşamentul faţă de istorie, faţă de produsele lor şi faţă de sfinţi. Vizitatorii înţeleg astfel că vinul de Burgundia nu este doar o băutură, ci o cultură, şi una care se reînoieşte în fiecare an, ca Dionysos, zeul vinului.”[1]

Conservator şi fin cunoscător al vinurilor Franţei, Scurton critică invenţiile marketingului, sistemul Parker şi eticheta modernă care depersonalizează vinului, prin înlocuirea locului de provenienţă, al viei/plaiului cu soiul de sturgure, o noţiune abstractă care nu mai permite vinului să fie o interpretare strâns legată de achiziţiile noastre culturale.

„Încercarea de a descrie aroma unui Lafite e zadarnică. Efectul său asupra nasului, a limbii şi a cerului gurii nu poate fi surprins în cuvinte, şi nu ar trebui să privim cu altceva decât dispreţ noua modă, asociată cu criticii americani ai vinului, cum ar fi Robert Parker, de a acorda puncte fiecărei sticle, de parcă, după o cursă aprigă, una din ele ar fi reputat victoria. Să acorzi puncte unui vin roşu e ca şi cum ai acorda puncte unei simfonii – ca și cum simfonia nr. 7 de Beethoven, nr.6 de Ceaikovski, nr.39 de Mozart şi nr.8 de Bruckner oscilează între 90 şi 95 de puncte.” [2]

E poate inutil să adaug că împărtăşesc părerea autorului în aceeaşi măsură în care îi împărtăşesc dragostea pentru Franţa, ţara vinului.

PS. Din păcate, trebuie să spun şi că această traducere în limba română nu e una dintre cele mai reuşite, mai ales datorită faptului că traducătoarei îi lipseşte vocabularul carcateristic lumii vinului. Un specialist oenolog ar fi  fost binevenit pentru a îndrepta în manuscris greşeli flagrante de tipul Côte d’Or  tradus prin Coasta de Azur  (pag 34) şi numeroase alte stângăcii…

[1] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 23, pag 50 -54

[2] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 43

7 Comments

Filed under cărti despre vin

Vinuri simfonice şi cărţi de învăţătură

Despre vinul de Somló se spune că devine bun de băut abia după 3- 4 ani, aşa că am aşteptat cu mare nerăbdare să deschid vinurile cumpărate anul trecut cu ocazia degustării organizate de Centrul Cultural Maghiar din Bucureşti. Atunci, cel mai tare m-a impresionat faptul că vinurile produse de Károly Kolonics aveau caracteristici similare, datorate structurii geologice speciale a solului. Pot spune că, şi după un an, ele au evoluat tot unitar. Mineralitatea s-a estompat în favoarea unor suave efluvii de şofran, caisă şi lămâie confiată, vinurile au devenit mai grele, mai coapte, mai rotunde, păstrându-şi aciditatea ridicată.

furmint

Ceea ce mă impresionează la aceste vinuri e un fenomen care e caracteristic si rieslingului de Rhin, faptul că evoluția vinului la sticlă e atât de evidentă pe parcursul a câţiva ani, ca şi cum ai privi o rază care se deplasează pe cadranul unui ceas solar. Nu ştiu niciun alt vin care să îmbine extazul clipei suspendate cu senzaţia palpabilă a curgerii timpului.

Dar despre vinurile din Somló a scris minunat Béla Hamvas, un autor proaspăt tradus în română pe care l-am citit cu plăcerea cu care deschid o sticlă veche de riesling din Mosel.

“Dintre toate vinurile noastre, vinul de Somló este licoarea supremă pentru mine. Voi explica imediat de ce. Deosebesc vinurile blonde (albe) şi brunete (roşii) şi apoi vinurile masculine (seci) şi vinurile feminine (dulci), deosebesc chiar vinuri de soprană, alto, tenor, bas, monofonice si polifonice, chiar simfonice. Dar mai deosebesc şi vinuri solare, lunare şi astrale.(…) Ei bine, pentru mine vinul de Somló e acel vin solar, blond, masculin, baritonal dar simfonic, care conține uleiul celei mai înalte spiritualități creatore, şi anume, dintre toate vinurile noastre, într-o unică puritate concentrată. De aceea, cred că – deşi toate vinurile sunt sociabile, şi îşi dezvăluie adevărata ființă când se beau în companie – vinul de Somló este băutura solitarului. Este atât de plin de extazul uleiului creator, încât se poate bea numai într-o solitudine echilibrată, destul de adâncită şi absolut liniştită. Despre vinul de Somló, mai doresc să spun că este vinul bătrânului, deşi toate vinurile montane mai serioase se potrivesc mai degrabă vârstei de peste 40 de ani, decât tinereții. Este vinul înțelepţilor al oamenilor care au atins în cele din urmă cea mai înaltă formă de înţelepciune: seninătatea. Este un lucru personal, şi îl spun numai pentru că a fost unul din cele mai mari rezultate ale meditației mele de la Szigliget: în masca hieratică a vinului de Somló m-am simțit cel mai aproape de acea seninătate şi înţelepciune coaptă, de acea intensă beţie creatoare, care a întemeiat această lume.”[1]

filosofia

„Vinurile universale sunt foarte puține- de pildă un vin care să fie băut laolată, de toată omenirea, la vreo mare sărbătoare, să zicem sărbătoarea păcii mondiale. Pentru acestă ocazie, dintre vinurile noastre, eu aş recomnada numai vinul de Somló. Și culmea, acesta-i tocmai vinul celor însinguraţi. Pentru că pacea mondială este astăzi numai beţia omului solitar.” [2]

Cartea este datată 1945, atunci când pacea tocmai se aşeza peste lume şi pare scrisă dintr-o suflare. Deşi în paginile ei veţi întâlni un formidabil elogiu adus regiunilor viticole din Ungaria, şi vinului în general, scrierea are motivaţii mult mai profunde. E o carte unică!

[1] Béla Hamvas, „Filosofia vinului” 1945, pag 41- 42

[2] Béla Hamvas, „Filosofia vinului” 1945, pag 71

PS. Mulţumiri lui Vladimir Bulat care mi-a semnalat această carte.

3 Comments

Filed under cărti despre vin

Prin Médoc, virtual

La intoarcerea din vacanta, m-am delectat cu o vizita virtuala in Médoc. Putina lume stie ca zona viticola din Bordeaux nu a fost dintotdeauna atat de celebra si ca a traversat vremuri tulburi: revolutia franceza, filoxera, razboaiele mondiale si o perioada de recolte mediocre in anii 60 – 70. Se spune ca in 1951, toti proprietarii de domenii din Médoc traiau din cu totul alte meserii, iar vinul era destinat prietenilor si consumului propriu. Vinurile de Bordeaux isi incep ascensiunea pe piata in anii 80, cand americanii incep sa fie interesati sa le cumpere. O evolutie care se accentueaza in 2000, cand aceste vinuri incep sa fie privite, asemeni operelor de arta, ca niste plasamente financiare.

« Crus Classés du Médoc, le long de la route des Châteaux » e o carte pe care orice iubitor de vin si-ar fi dorit s-o scrie. Dupa trei ani de documentare in Médoc, doi pasionati de vin, un grafician (Pierre le Hong) si un blogger (Éric Bernardin), scriu 200 de pagini care ilustreaza doar 4 kilometri de drum – celebrul D2 – de-a lungul caruia se afla unele dintre cele mai cunoscute podgorii din lume, din zonele cu apelatiuni de origine controlata Margaux, Saint-Julien, Pauillac si Saint-Estèphe, domenii clasate in 1855 – Première, second, troisième, quatrième si cinquième Grand Cru Classé.

Chiar daca nu-si propune in mod declarat, cartea e puternic centrata pe ideea ca vinul e expresia locului care il da nastere. Inainte de a porni catre fiecare podgorie in parte, avem sansa de a citi o istorie geologica a zonei Médoc, care expilca modul in care s-au format actualele terase ale raurilor Garonne si Gironde. Autorii acestui capitol sunt doi geologi, profesori la Universitatea din Bordeaux– Pierre Becheler si Jean-Pierre Tastet.

Asadar, abordarea porneste in primul rand de la terroir si incearca sa demonstreze prin descrierea amanuntita a degustarilor parcelare, din fiecare podgorie, aportul pe care structura geologica diferita o aduce vinului, dar si faptul ca fiecarui soi de strugure ii convine, pentru a ajunge usor la maturitate an de an, un anume tip de structura a solului, iar distributia soiurilor de struguri pe parcele trebuie sa tina cont de acest lucru.

Deosebit de interesante sunt si istoria fiecarui domeniu, detaliile arhitecturale ale cladirilor, etapele tehnologice prin care se produce vinul in fiecare podgorie, dar si schema de asamblare a soiurilor de struguri, diferita de la un domeniu la altul, si care in functie de recolta fiecarui an variaza intr-un procent de 1-10%. Interesant de remarcat ca in Médoc, toti producatorii clasati Cru Classé prezentati in aceasta carte produc vinuri (asamblaje) cu baza de cabernet sauvignon (45- 75%) si aport variabil de merlot si/sau cabernet franc, petit verdot si malbec. Un singur domeniu din cele 20 prezentate – Château Lascombes, prefera un asamblaj in care predomina merlot-ul (50 % merlot, 45% cabernet sauvignon si 5% petit verdot).

M-am intrebat mereu, in ce masura o carte despre podgorii, deosebit de utila unui pasionat de vin, poate sa fie si bine documentata, dar si scrisa intr-un stil care sa nu plictiseasca. Éric Bernardin a avut ideea de a prezenta aspecte diferite din fiecare podgorie si a avut sansa de a sta de vorba cu oameni pasionati de vin, ale caror ganduri dau viata cartii. Fabulos e interviu cu Anthony Barton – proprietarul domeniului Château Léoville –Barton, un exemplu unic de continuitate in Médoc (din 1826, cand a fost creat, timp de 184 de ani, domeniul a ramas in proprietatea familiei).

Cartea a aparut in librariile din Franta la sfarsitul anului trecut si costa cat o sticla de vin bun, 40 de euro…

PS. Blogul lui Éric Bernardin il puteti citi aici . Merita, cu atat mai mult cu cat, Éric e si un bucatar talentat.

7 Comments

Filed under cărti despre vin