Tag Archives: Dragasani

Vinul lunii ianuarie

La sugestia unor buni prieteni, m-am hotărât ca în 2023 să deschid o nouă rubrică pe blog – vinul lunii – în care să povestesc despre un vin de pe piața din România, care se remarcă printr- un raport bun calitate-preț. Nu este ceva ușor de realizat în vremurile de azi, așa că nu vă promit că o să vă prezint un vin pe lună, dar trebuie să fim optimiști.

Vinul lunii ianuarie este Negru de Drăgășani 2021, de la Via Sandu, 45 de lei la magazinul Etich Wine. Vinul m-a impresionat prin tipicitate, culoarea roșu – violaceu, aromele proaspete de condimente și fructe, corpul zvelt, alcool bine integrat și final mediu. Un vin reușit la categoria asta de preț și care are potențial de îmbătrânire la sticlă. Viile de Negru de Drăgășani de la Via Sandu sunt tinere, au în jur de 7 ani.

Așa după cum probabil știți deja, Negru de Drăgășani este un soi de strugure creat de stațiunea de cercetări de la Drăgășani și omologat în 1993, și ca urmare plantat mai mult în zona Olteniei, dar în ultimii ani soiul a fost exploatat cu rezultate bune și în alte zone viticole, ca de exemplu, Dealu Mare sau Recaș.

Așadar mă bucur că într-o eventuală degustare comparativă de vinuri premium din Negru de Drăgășani din zona Olteniei mai putem lista încă o cramă care produce acest soi românesc, pe care eu îl consider fermecător, atât din punctul de vedere al specialistului cât și al băutorului de vin. Nu este un soi cu structură și cu o complexitate deosebită, așa cum este cabernetul, dar este un soi care îmi amintește mereu de natură, de imaginea Oltului șerpuind printre dealurile Drăgășanilor și de acea Oltenie care a fost cândva declarată “neguvernabilă”, și asta este întrucâtva valabil și pentru soiurile autohtone de strugure…

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Încă un soi nou la Drăgăşani

Teoria soiurilor de strugure, aşa cum am învăţat-o la cursul de oenologie, împărţea soiurile în două categorii cele aşa zise „mari” (Merlot, Cabernet sauvignon, Pinot Noir, Riesling, Sauvignion blanc etc), soiuri care de altfel s-au plantat şi la noi în perioada interbelică, şi soiurile de eşalonul doi (Cabernet franc, grenache, mourvedre, cinsault, macabeo, petit verdot) folosite des în asamblaje pentru aportul lor caracteristic, unele pentru culoare, altele pentru aromă, pentru structură sau pentru concentraţie alcoolică. Dintre toate aceste soiuri, poate pe nedrept socotite secundare, cel mai tare mă intrigă soiul cu numele cel mai alintat “petit verdot”.

În zona de origine- Médoc- vinul din petit verdot e folosit în cantitate mică (5-20%) în asamblajul clasic cu merlot şi cabernet. Ca şi pinot noir-ul sau novac-ul, petit verdot-ul e un strugure pretenţios şi tributar condiţiilor climatice. Poate cel mai pretenţios, căci vinurile monocepage din petit verdot se fac doar în anii favorabili şi ca urmare sunt rare. Şi nu sunt nici ieftine.

PV Bauer

Până acum am reuşit să beau doar cinci vinuri făcute din petit verdot – unul din Languedoc (Domaine de Ravanès, Le Prime Verd, 2002), unul din Bordeaux (Château la Bessane 2005, Margaux), unul din Spania (Domino de Valdepusa, Petit Verdot, Marques de Grinőn, 1996), unul din Argentina (Gran Poetico, Petit Verdot, Mauricio Lorca, 2006) și unul din România (Bauer, P.V. 2010)- şi sunt fermecată de temperamentul acestui vin roşu intens cu reflexe violete.

Aşadar, iată o veste bună pentru iubitorii de culoare şi de vinuri condimentate: s-a plantat petit verdot şi în România! Şi pe deasupra, prima recoltă de pe dealurile Drăgășanilor care apare pe piaţă, e una dintr-un an foarte bun, 2010.

PV contra-eticheta

Vinul se deschide cu arome de fructe coapte, mure, vişină şi condimente, nucşoară, cuişoare. După 3-4 ore de aerare în decantor gustul devine amplu, suculent şi cu un final dominat de accente de piper. Este un vin echilibrat, rotund şi e interesant de văzut cum va evolua peste câţiva ani.

Dacă vă întrebaţi care este motivul pentru care pe etichetă sunt menţionate doar iniţialele P.V. , explicaţia este dată de regulamentele DOC. Via nu este certificată IG sau DOC Drăgășani, adică în caietul de sarcini prin care sunt reglementate soiurile de strugure din care se poate produce vin cu indicaţie  IG sau DOC la Drăgășani nu apare şi petit verdot-ul, acesta fiind un soi nou plantat în zonă. Din acest motiv, vinul nu poate fi etichetat decât sub menţiunea de vin de masă.

2 Comments

Filed under vinuri rare, vinuri româneşti

E vinul o marcă a identităţii româneşti ?

Avem puţine cărţi despre vin în România şi m-am întrebat adesea dacă motivul acestei tăceri e legat de faptul că vinul a fost mereu o prezenţă atât de comună în viaţa noastră încât pare că nu are nevoie de prea multe explicaţii. În noiembrie, la Gaudeamus, s-a lansat un studiu care îşi propune să urmărească relaţia românilor cu vinul aşa cum se reflectă ea în literatura noastră şi să demonstreze că vinul a fost şi este un produs identitar.

carte

Cartea e o culegere preţioasă de texte despre vin din operele scriitorilor români din epoca medievală până în timpurile moderne: Texte spumoase scrise de Dimitrie Cantemir despre obiceiul beţiei în societatea moldovenească a timpului său, poezii inedite pe care nu le-am studiat la şcoală, din poeţii toamnei (George Bacovia, Ion Pillat, Benjamin Fundoianu), dar şi de Nichita Stănescu, Radu Stanca, Leonid Dimov, Grigore Vieru şi un capitol întreg dedicat vinului de Drăgăşani. E interesant, de altfel, de remarcat că numele cel mai des pomenite în literatura noastră sunt Cotnari şi Drăgăşani, şi ambele podgorii sunt menţionate pentru capacitatea de învechire a vinului pe care îl produc.

De altfel, acest capitol despre Drăgăşani mi-a plăcut cel mai tare, pentru că aduce o notă proaspătă şi personală celor 500 de pagini ale cărţii. Aflăm cu această ocazie că Lev Tolstoi îl degustă cu ocazia staţionării trupelor ruseşti la București, în 1877, și îl consemnează cu admiraţie în jurnalul său, iar Mihai Eminescu, cu o zi înaintea morţii ar fi spus, conform mărturiei lui George Călinescu: « Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant! »

Interesante sunt şi capitolele dedicate literaturii interbelice şi postbelice, dar, din păcate, cele dedicate evului mediu şi pașoptiștilor mi s-au părut mai puțin reușite. În dorinţa de a demonstra că vinul e o prezenţă de veacuri în spaţiul românesc, Răzvan Voncu recurge, în aceste capitole, la un demers istoric cu o interpretare, pe alocuri, mai mult ideologică decât literară, un demers care nu este susţinut de analiză, ci de afirmaţii cu caracter mult prea general.

Iată cum interpretează, de exemplu, ultima strofă din surprinzătorul poem al lui Constantin (Costache) Negruzzi, scris în 1853 şi intitulat “Eu sunt român”

“Eu sunt român, îmi place ţara mea.

La masă beau adese vin străin,

Tocai, bordo, şampanie iubesc,

Iar mai ales prefer vinul de Rhin,

Dacă nu am cotnar şi odobesc;

Când însă, am deşert pline pahare,

Apoi încep să cânt vreo manea

Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!

Eu sunt roman, mi-e dragă ţara mea.

Cu observaţia că la 1853 când e datat poemul, manea însemna un cântec tărăgănat de jale, iar nu ce înseamnă azi, remarcăm cu usurinţă rolul identitar pe care Negruzzi îl acordă vinului. Vin egal românitate, între trei mari imperii care înseamnă fiecare o altă civilizaţie a berii, a vodcii şi respectiv, a abstinenţei. Nu se poate spune că scriitorilor paşoptişti le lipseşte cu desăvârşire subtilitatea.” [1]

Am o mare admiraţie pentru Costache Negruzzi şi un mare regret că frumoasa lui nuvelă „O alergare de cai” (1857) nu se studiază la şcoală. Dacă ţinem seama de această povestire plină de autoironie şi de umor şi de persoana scriitorului, un boier luminat cu vederi liberale şi susţinător al paşoptismului, eu aş interpreta, mai degrabă, acest poem în cheie ludică.

În primul rând, e de remarcat faptul că Negruzzi e un cunoscător al vinurilor şi versurile lui lasă să se înţeleagă că preferă vinul bun indiferent dacă acesta provine din podgoriile Moldovei, ale Franţei sau ale Austro-Ungariei. O interpretare în registru mai grav ar avea în vedere şi o critică la adresa pasivităţii românilor, a resemnării în faţa sorţii, a atitudinii lor hedoniste. Pe de altă parte, deşi implicat politic ca toţi boierii generaţiei sale, Costache Negruzzi nu a participat activ la revoluţia de la 1848. În fine, am putea vedea poemul şi ca o zeflemea la adresa tuturor clişeelor prin care obişnuim să ne definim românitatea: ospitalitate, femei frumoase, vin bun, versus şosele stricate/absente şi instabilitate politică, iar valoarea lui stă tocmai în farmecul multiplei interpretări.

Cât despre cele “trei mari imperii”, dacă anumite tipuri de băuturi pot fi caracteristice anumitor grupuri sociale sau anumitor etnii, ele nu vor putea fi niciodată echivalate imperiilor. Nu mi-aş putea imagina vreodată o structură multietnică cum era Imperiul Otoman, cu greci, turci, armeni, bulgari, evrei, etc. drept un imperiul al abstinenţei.

Un alt punct sensibil al cărţii este şi faptul că autorul, specialist în literatură, nu e pe teren ferm atunci când vorbeşte despre lumea vinului. Printre altele, avem ocazia să citim că Negru de Drăgăşani este un soi prefiloxeric [2], că “prima calitate a vinului nu este gustul, cum cred neofiţii, ci mirosul, care reprezintă 70% din scorul pe care îl primeşte un sortiment degustat” [3], etc. Toate aceste informaţii eronate, care se datorează şi lipsei cărţilor de specialitate din librării, ar fi fost totuşi uşor de corectat, de către un specialist oenolog.

Cu toate micile defecte, această carte este cât se poate de binevenită, mai ales pentru efortul de a strânge laolaltă minunatele texte despre vin. Până la urmă, acestea oferă cititorului în primul rând plăcere, interpretarea ca şi vinul fiind pe măsura gustului propriu.

“Vei reciti poeţii iubiţi la vatra ta,

Şi-n serile de iarnă tihnit vei aştepta,

Din must – vin clar, din suflet – vers limpede să dea.”(Ion Pillat, Ghenar.)

 

[1] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 129

[2] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 272

[3] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 225

2 Comments

Filed under cărti despre vin, din istoria vinului românesc

Oraşul la 1900

 Nu auzisem de Ion Al. Vasilescu alias Ion Valjan înainte să citesc simpatica lui carte de memorii, retipărtită de curând la Humanitas, în colecția Vintage. Povestea studiilor la Iaşi şi a doctoratului în drept făcut la Paris, în 1904, mi-au plăcut în mod deosebit, poate şi pentru că personajul mucalit şi înzestrat din plin cu harul povestirii e un om cât se poate de obişnuit. Nu e fiu de mari demnitari sau politiceni, nu vine din vreo vestită familie aristocratică, ci e reprezentantul unei clase în formare, reprezentantul unei normalităţi dispărută odată cu instaurarea comunismului. E ceea ce am fi putut să fim dacă…

cu glasul timpului

Mi-am permis să redau câteva pasaje care m-au făcut să mă gândesc la câteva calități pe care, după o sută de ani, sper să nu le fi pierdut: umorul, generozitatea și lentoarea…

„Camera în care ne-a cuibărit Doamna Barozzi e micuţă, dar pe cât am înţeles, aşa e socoteala în tot Parisul. Oraşul acesta magic de secole atrage spre el lumea de pe lume, din provincia franceză, din ţări străine, şi oamenii care vin aici ca fluturii la para lumânării trebuie să se aşeze în cutiuţe, pe un spaţiu redus. E colivia umană pe care a făurit-o civilizaţia aglomerată, ca să dea şi păsărilor din colivii o satisfacţie. (…) Pretutindeni o circulaţie însufleţită, agitată, înfrigurată, o lume care aleargă în sus şi în jos cu mare grabă, plesnită parcă din spate de sfârcul unui bici invizibil. Parizienii mai mult fug decât merg, cu un pas care se tot înteţeşte, şi ,obişnuit cu mersul normal din ţara mea, îmi vine să opresc pe unul din ei şi să-l întreb:

–       De ce te zoreşti aşa, domnule?… Fuge altul după dumneata?… Te caută poliţia?… Ți-e frică să nu scapi trenul?…

Am intrat într-un zgomot mare şi obositor, care slăbeşte uneori, apoi se îngroaşă şi ondulează apăsător pe creştetul nostru. Peste tot un torent de viaţă care se rostogoleşte năvalnic din stradă în stradă şi din cartier în cartier. După primii paşi umblăm zăpăciţi.”

„Viaţa în genere e foarte ieftină la Paris. Poţi trăi cum vrei, cu mult sau puţin.Toate sunt la îndemână şi pentru toate pungile. Nu e nevoie să cobori în stradă, furnizorii bat la uşă dimineaţa şi-ţi aduc ce vrei: cărbuni, surcele impregnate pentru aprins focul, sticle cu lapte, unt, petits-suisses, pâine, carne, cornuleţe, sticle cu vin. E destul un telefon ca să obţii de la Felix Potin, într-o jumătate de oră, un dejun pentru douăzeci de persoane. Oraşul e bogat, fabulos de bogat. Cocoşeii de aur circulă peste tot, în toate buzunarele şi pe toate tejghelele. Negustorii te roagă să-i ierţi că-ţi dau napoleoni în loc de hârtie. Cel mai popular e cocoşelul de 10 franci. E incalculabil numărul monedelor ce trec din mână în mână. Legenda mitologică a lânii de aur s-a actualizat în realitatea pariziană. Leul nostru e mai puternic decât mi-am închipuit. Cu câteva centime mai sus decât francul francez şi francul elveţian, are acces la toate băncile şi la toate ghişeele.

Observ cu atenţie lumea în care am intrat. Pe feţele tuturor circulă mulţumirea de a trăi. Cu excepţia celor viţioşi, rataţi sau incapabili, francezii duc o viaţă uşoară, liberă, voioasă şi, în marea lor metropolă, strâng, strâng, strâng necontenit aurul în faimosul bas de laine. Viţelul de aur tronează invizibil şi atotputernic în uriaşele case de fier ale băncilor, la Banca Franţei, în toate casetele mai mari şi mai mici şi în toate pungile. Francezii sunt foarte muncitori. Chefliii, aventurierii, risipitorii sunt numai spuma care iese din frământarea nesfărşitului val omenesc. Cei mai mulţi calculează, socotesc cheltuielile minuţios, la centimă, nu scot un ban fără rost. Unii sunt de-a dreptul meschini.

M-am împrietenit cu proprietarul în imobilul căruia se află mica pensiune a doamnei Barozzi. E un om ca la cincizeci de ani, sobru, cântărit, măsurat, parcă l-ar fi făcut tată-său cu sistemul metric. Are două imobile mari în rue de la Pitié. Case cu şapte etaje la stradă şi alte şapte etaje în fundul curţii, pe care le preţuieşte singur la patru milioane franci şi, de câte ori mă vede venind din oraş în fiacre, îmi face pe loc morală:

–       Ascultă tinere… Ştii ce avere am eu… Sunt bogat şi nu fac ce faci dumneata… Se împlinesc acum zece ani de când nu m-am mai suit nici în omnibus măcar… De ce l-aş lua ?… Trotuarul parizian e admirabil pentru orice cursă.

Cu această mentalitate nu m-aş mira să aud într-o bună zi că a strâns averile lui Cresus. Parisul pare un uriaş care a răscolit pământul pentru a strânge o avere ca-n poveşti. Mă întreb de ce se mai agită. Ar putea să doarmă mulţumit şi împăcat pe comoara lui de glorie şi aur.”

„Masa o iau tot la doamna Barozzi, cu un scop bine definit: la masă vine Monsieur Gervais, un eminent profesor de liceu cu o temeinică cultură clasică, cu ajutorul căruia am reuşit să mă deprind cu multe din particularităţile limbii franceze.(…) Ne-am împrietenit uşor, pentru că ne-am întâlnit spiritual slujind acelasi cult, cultul Franţei.

Totuşi, odată ne-am certat pe un subiect banal, care angaja amorul propriu al naţiilor noastre. Am susţinut cu tărie că bucătăria românească e superioară celei franceze. Monsieur Gervais s-a făcut foc, s-a ridicat furios de la masă aruncând şervetul şi, înfoiat ca un cocoş galic, mi-a răspuns:

–       La cuisine francaise, monsieur, est unique au monde.

Bine… bine.. O să vadă el. N-are să treacă mult şi va trebui să închine steagul. Botezul copilaşului meu este cel mai bun prilej. (…)

Am pus la cale cu doamna Barozzi ca după vol-au-vent-ul franţuzesc pe care îl proclamă Monsieur Gervais unique au monde, să servim chiftele prăjite preparate în legea lor, aşa cum ştim numai noi, românii. Doamna Barozzi întinde pe masă o farfurie lungă pe care sfârâie chiftelele, aşezate artistic pe o ispititoare garnitură de purée de cartofi cu lapte. Musafirii fac ochii mari. Monsieur Gervais se uită mereu în farfurie nedumerit, apoi face o strâmbatură de dispreţ. A fost servit însă şi trebuie să guste măcar. Mirosul îi frânge rezistenţa. A atacat cu neîncredere o chiftea şi începe apoi să înghită ca un lup. Tovarăşii de masă, la fel. Monsieur Gervais a ajuns la a opta chiftea şi mi-e frică să nu-i vină rău. Se opreşte în sfârşit şi roagă pe doamna Barozzi să-i mai păstreze o porţie şi pentru seară. Caută să-şi ascundă admiraţia, dar, după câteva zile, mă ia discret la o parte şi mă întreabă cum se cheamă ce plat épatant. Iau creionul şi scriu pe hârtie: chiftele. Dă din cap satisfăcut şi repetă:

–       Șiftel, şiftel, şiftel… est-ce qu’on ne peut pas répéter ça ?

Felul în care ne răsfaţă doamna Barozzi şi ne dă din când în când să mâncăm ca la mama acasă, ne aduce aminte în chip firesc imaginea ţării. (…)

E greu să învingi le mal du pays. M-am întălnit într-o zi cu Buşilă pe Rue des Écoles. Venea de la Bullier în smoching şi cu mănuşi albe, tinând în mână o oală în care plutea o varză cât toate zilele.

–       Ce-ai păţit, dragă ?

–       Am găsit, măi băiete, o prăvălie nemţească cu tot felul de mezeluri, castraveciori la borcan, şi varză acră la butoi… O minune…  şi am luat varza pe care o văzuşi ca să-mi facă nevasta nişte sarmale turbate, cum am pomenit numai noi în Moldova. Mă gândesc numai, şi îmi lasă gura apă.”

„Când vrei să petreci şi ştii să petreci e în tine un diavol plin de intenţii şi de noutăţi. Am descoperit la Drăgăşani, la cumătrul meu, Iancu Mateescu, izvoare noi de inspiraţie, de veselie şi de viaţă lungă. O braghină ca jeraticu’, o tămâioară parfumată ca un câmp de flori şi un bordeaux insinuant, perfid şi alunecos ca un şarpe. De Iancu Mateescu e greu să scapi. Reprezintă tradiţia întărită şi verificată a patru generaţii de viticultori. Nu te lasă să pleci cu una cu două, pentru că nu există un chef în lege care să nu ţină după datinile strămoşeşti, măcar o săptămână. ”

Ion Valjan, Cu glasul timpului, Editura Humanitas Vintage, 2013 (pag 214- 215, 225- 226, 265- 267, 304)

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor

La vie, pe dealurile Dragasanilor

Cine a privit macar o data apa Oltului de pe dealurile Dragasanilor, stie ca frumusetea poate fi sorbita precum vinul. Iar cine o soarbe se imbata si ramane prins in navoadele locului ca o gaza in chihlimbar.

Vizita la Cramele Stirbey mi-a prilejuit descoperirea unui loc cu un farmec aparte. Cum urci dealul abrupt, dintre viile nesfarsite rasare un conac mic si zvelt, pozitionat strategic in buza dealului, un punct de belvedere la valea Oltului.

Raluca si Oliver Bauer sunt gazde primitoare si dornice de oaspeti, chiar si cand apar pe neasteptate odata cu furtuna. Pe cand degustam noi mai abitir cramposie si feteasca, privind cum in vale, furtuna inspuma navalnic undele Oltului, se aude cioc-cioc la usa. Mirati, am descoperit un cuplu de austrieci, intr-o mana cu aparatul foto si in cealalta cu poza Cramei Stirbey printata de pe internet. Citisera despre crama si intrebau daca pot s-o viziteze. Si, desigur ca au fost poftiti la degustare…

Dintre vinurile degustate, m-au interesat in special Rosé-ul 2010 si Feteasca regala, genius loci, 2007.

Rosé-ul 2010, 100% cabernet sauvignon, e, cred, cel mai bun rosé de la Stirbey pe care l-am baut pana acum. In ceea ce ma priveste, are tot ceea ce pretind de la acest tip de vin: prospetime, aciditate, vitalitate. Dupa spusele lui Oliver, 2010 a fost un an cu un raport mai bun aciditate-alcool in strugure, ceea ce aduce vinurilor din aceasta recolta un plus de aciditate la o concentratie alcoolica normala.

Feteasca regala, genius loci, e opusul rosé-ului. Un vin complex, cu eleganta si structura pe care o dau fermentarea in baric, menit sa imbatrneasca in sticla. Cu siguranta, nu e genul de feteasca pe care o bei zilnic, si poate din acest motiv e un vin cu care te imprietenesti mai greu. Nu te cucereste de la prima vedere si in plus, mi s-a parut din categoria celor care au nevoie de aerare. Degustat dupa o zi de la deschidere, vinul era parca mult mai sprinten, mai echilibrat.  Cu o alta ocazie, am avut prilejul sa beau o feteasca regala 2003, facuta de Oliver Bauer si am fost uimita de potentialul acestui soi de strugure.

Daca un vin poate cuprinde in el frumusetea locului care ii da nastere, atunci vinurile Cramei Stirbey sunt expresia magnificei si lentei curgeri a Oltului in soare. As fi ramas zile intregi la crama ca sa beau vinurile lui Oliver Bauer, sa absorb energia locului si frumusetea peisajului.

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Caragiale, Dragasani si Chateau Lafite

Imi place sa cred ca fascinatia mea pentru carti se hraneste tocmai din misterul intalnirii cu ele.  Din modul in care informatia se leaga si calatoreste din carte in carte, din felul cum anumite carti citite la timpul lor, iti fauresc un traseu de lectura neprevazut, ca o scara, pe care urci, carte dupa carte, in cautarea unor raspunsuri relevante pentru tine. Nu stiu prin ce miracol citesti acele carti tocmai in momentul in care ai nevoie de aceea revelatie/informatie, dar mi se intampla frecvent sa intru in librarie si sa cumpar carti care pareau ca vorbesc despre anumite subiecte, si rasfoindu-le sa gasesc in ele informatii legate de cu totul si cu totul alte subiecte, culmea, chiar cele care ma preocupau cel mai tare in acel moment.

Cam asa s-a intamplat si cu cartea de fata. “Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale”, de Ioana Parvulescu, Ed. Humanitas, 2011. Duminica, dupa dizertatiile despre media in prezenta studentilor facultatii de jurnalistica din Iasi, mi-a facut cu ochiul intr-o librarie si am cumparat-o. Era, aparent, o carte despre favoritul meu, Caragiale, dar in aceeasi masura si o carte despre presa in secolul al XIX-lea. Subiectul ei se lega intrucatva de ceea ce tocmai dezbatusem despre blog si ziar, dar si, in mod paradoxal, de o alta discutie legata de numele vinurilor romanesti.

Cartea contine bogate extrase din ziarele timpului, in incercarea Ioanei Parvulescu de a demonstra ca perenitatea operei lui Caragiale se datoreaza tocmai curajului lui de a se folosi de limbajul si retorica presei vremii sale.

Printre reproducerile de articole din ziare, am gasit doua care mi s-au parut deosebit de interesante: meniurile a doua evenimente din acele vremuri. Ce credeti ca s-a baut in septembrie 1881, cu ocazia banchetului in onoarea lui C.A Rosetti, la cea de-a 25 – a aniversare a fondarii ziarului liberal “Romanul” ?

Mentionarea unui vin de Dragasani de 9 ani vechime, servit la banchete simandicoase alaturi de riesling de Rhin si Chateau Lafite nu poate decat sa te puna pe ganduri. Oare cine era producatorul acestui vin ?

Aceasta descoperire m-a facut sa ma gandesc ca ar merita sa stim mai multe despre istoria vinurilor romanesti si poate ar trebui sa incercam sa le valorificam, in primul rand, din respect pentru cei care au muncit ca sa le faca. Nu stiu daca aceste nume cu rezonanta romaneasca vor vinde vinul mai bine, dar il pot vinde mai frumos. Numele de vinuri nu constituie prin ele insele o reteta sigura de marketing, pentru ca nu sunt relevante in ceea ce priveste calitatea continutului. Dar, ele au puterea de a vehicula ceva din spiritul locului, sunt un omagiu adus memoriei trecutului, fara de care orice proiect de recuperare a identitatii nu e altceva decat o improvizatie.

P.S. De asemenea, tot din cartea Ioanei Parvulescu o sa aflati si ce s-a baut la o intrunire mai putin simandicoasa si anume, la inaugurarea magazinului de vinuri si cognacuri indigene “Dealul Zorilor” al fratilor Carlova din Calea Victoriei 107.

Ca si celelalte lucrari ale Ioanei Parvulescu, e o carte care merita citita.

4 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, poveştile Monei

La anu’ si la multi ani, sa bem vin de Dragasani !

Cum recunosti potentialul unui loc de a se defini pentru cei din jur ca spatiu al teleportarii ? Cand apare acel echilibru care structureaza atmosfera si care creeaza senzatia de scurtcircuitare a temporalitatii ? Potentialul magic e al spatiului sau al omului care il locuieste ?

Calatoria naste mai mereu astfel de intrebari, iar evenimentul de lansare a vinurilor Avincis, petrecut pe colinele Dragasanilor, mi-a lasat senzatia unei vizite intr-o tara straina. Aproape ca ma puteam imagina la o petrecere pe malurile Garonnei.

De mult timp n-am mai avut ocazia de a asista la renasterea unui loc sub semnul gratiei si al bunului gust. O vila mica si frumoasa, construita in 1907, restaurata cu arhitect, o crama cu design modern, perfect integrata in peisaj. O priveliste minunata asupra vaii Oltului.

Domeniul Dobrusa de la Dragasani apartine familiei Stoica, iar arhitectul care a schimbat fata locului este Alexandru Beldiman. Proprietatea are un potential imens pentru organizarea de evenimente, iar faptul ca cineva si-a dorit sa creeze un astfel de loc in Romania, ma face sa sper in continuitatea initiativelor de acest tip.

Vinurile pe care am avut ocazia sa le degustam sunt, deocamdata, albe. Cramposie selectionata 2010, Sauvignon Blanc 2010 si Muscat Ottonel 2010, creatia oenologului Ghislain Moritz. La prima impresie, mi-a placut Sauvignon-ul, un vin corect, vioi, care s-a facut remarcat gustativ printr-o interesanta lama citrica. Din cate am inteles, printre soiurile de sturguri cultivate aici se afla si pinot noir, ceea ce ma face sa astept vinurile rosii cu deosebit interes.

In ceea ce priveste numele vinurilor, imi permit o mica observatie legata de un fenomen care a capatat amploare. Mi-ar fi placut ca aceste vinuri sa nu se numeasca Avincis (desi am inteles motivele care i-au determinat pe proprietari in alegerea acestui nume), ci sa poarte numele dealurilor Dragasanilor. Cred ca un vin e profund legat de tarana din care provine, iar celebrarea existentei sale nu se poate face decat sub rezonanta lexicala a unui nume atins de patina timpului, care are puterea sa stabileasca o legatura sentimentala cu publicul sau. Nu e un caz singular de reticenta in alegerea unor toponime autohtone ca nume de vinuri, si tocmai de aceea asupra acestui subiect voi reveni intr-un articol viitor.

Dincolo de asta, aparitia domeniului Dobrusa de la Dragasani, e un eveniment deosebit in lumea vinului romanesc.

24 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, vinuri româneşti