Cel mai uimitor lucru pe care îl poate trăi în Mosel, un băutor de vin din România – o ţară unde podgoriile se numără cu suta de hectare şi vinurile (ca şi berile) cam seamănă între ele – e senzaţia stranie a diversităţii unor vinuri făcute din acelaşi soi de strugure. De fapt, în Mosel, ca şi în Alsacia, nu am văzut alt tip de vin decât cel făcut dintr-un singur soi de strugure şi niciun riesling din cele degustate la cele 8 crame vizitate nu semăna cu cel al vecinilor. Lecţia pe care oricine o poate învăţa în Mosel – cum să ajungi la diversitatea maximă prin simplitatea extremă – am înţeles-o, culmea, abia când am vizitat poate, una dintre cele mai comerciale crame din partea locului: Markus Molitor.
Când doamna Markus Molitor, cea care ne-a prezentat vinurile cramei, ne-a povestit că sunt cea mai mare cramă de pe Mosel cu cele aproape 42 de hectare pe care le deţin, am catadicsit-o cu o privire plină de neîncredere. După ce a adăugat că Markus Molitor produce 50 de etichete diferite într-un an, din 95% riesling şi restul de 5% Pinot noir (Spätburgunder) şi Pinot blanc (Weissburgunder) am început să caut în ochii ei scânteia nebuniei. Noroc că prejudecăţile mele au fost repede înecate în vinul de deschidere, un excelent Pinot Noir 2007 Graacher Himmelreich, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai bune vinuri pe care Markus Molitor le face.
Au urmat vreo 13 rieslinguri, din ani diferiţi, secetoşi sau ploioşi, ani cu fermentaţie spontană perfectă şi ani cu drojdii selecţionate. Ni s-au povestit caracteristicile fiecărui an şi cum au influenţat acestea fiecare producţie în parte. De exemplu, 2003 a fost un an foarte cald şi secetos, cu rieslinguri lipsite de aciditate, în schimb 2007 a fost un an cu o fermentaţie spontană perfectă şi reislinguri extrem de bune. Iar 2010 e considerat unul din cei mai buni ani din ultimii zeci de ani, cu vinuri, ni s-a spus, cu capacitate de îmbătrânire de 30 de ani.
Am avut ocazia să degustăm şi un auslese din 2002, deschis de 3 săptămâni, care se prezenta impecabil. Am ştiut acest lucru pentru că peste tot pe unde am fost în Mosel, am văzut că se obişnuieşte să se scrie pe etichetă data când sticla de la degustare a fost deschisă. Am întrebat dacă e adevarat că aşa cum arată data de pe etichetă vinul e deschis în urmă cu 3 săptămâni, şi ni s-a spus că un riesling bine făcut rezistă în sticla deschisă, afară la aer, fără probleme, mai multe săptămâni. De altfel, Markus Molitor încurajează aerarea rieslingurilor lor tinere, (în special auslese si spätlese) şi nu recomandă folosirea pompei de vacum pentru a elimina aerul din sticlele deschise.
La întoarcerea în România am avut curiozitatea să arunc o privire pe site-ul lor şi am aflat că Weingut Markus Molitor e o afacere de familie de opt generaţii şi că viile sunt împărţite în suprafeţe foarte mici, cele mai multe nu depăşesc un hectar, dar se cunosc cu precizie caracteristicile pe care vinul din fiecare parcelă le dezvoltă.
Intuiţia mi-a şoptit că secretul acestei incredibile diversităţi a rieslingului de rhin se ascunde şi în respectul cu care proprietarii de crame din Mosel vorbesc unul despre altul, ca nişte oameni care sunt acolo de 500 de ani şi au de gând să fie tot acolo şi în viitorii 500. Şi cred că dincolo de orice altceva, pe acest sentiment se bazează performanţa sistemului german.
