Tag Archives: pinot blanc

Markus Molitor, 500 de ani de experienţă cu riesling

Cel mai uimitor lucru pe care îl poate trăi în Mosel, un băutor de vin din România – o ţară unde podgoriile se numără cu suta de hectare şi vinurile (ca şi berile) cam seamănă între ele – e senzaţia stranie a diversităţii unor vinuri făcute din acelaşi soi de strugure. De fapt, în Mosel, ca şi în Alsacia, nu am văzut alt tip de vin decât cel făcut dintr-un singur soi de strugure şi niciun riesling din cele degustate la cele 8 crame vizitate nu semăna cu cel al vecinilor. Lecţia pe care oricine o poate învăţa în Mosel – cum să ajungi la diversitatea maximă prin simplitatea extremă – am înţeles-o, culmea, abia când am vizitat poate, una dintre cele mai comerciale crame din partea locului:  Markus Molitor.

Când doamna Markus Molitor, cea care ne-a prezentat vinurile cramei, ne-a povestit că sunt cea mai mare cramă de pe Mosel cu cele aproape 42 de hectare pe care le deţin, am catadicsit-o cu o privire plină de neîncredere. După ce a adăugat că  Markus Molitor produce 50 de etichete diferite într-un an, din 95% riesling şi restul de 5% Pinot noir (Spätburgunder) şi Pinot blanc (Weissburgunder) am început să caut în ochii ei scânteia nebuniei. Noroc că prejudecăţile mele au fost repede înecate în vinul de deschidere, un excelent Pinot Noir 2007 Graacher Himmelreich, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai bune vinuri pe care Markus Molitor le face.

Au urmat vreo 13 rieslinguri, din ani diferiţi, secetoşi sau ploioşi, ani cu fermentaţie spontană perfectă şi ani cu drojdii selecţionate. Ni s-au povestit caracteristicile fiecărui an şi cum au influenţat acestea fiecare producţie în parte. De exemplu, 2003 a fost un an foarte cald şi secetos, cu rieslinguri lipsite de aciditate, în schimb 2007 a fost un an cu o fermentaţie spontană perfectă şi reislinguri extrem de bune. Iar 2010 e considerat unul din cei mai buni ani din ultimii zeci de ani, cu vinuri, ni s-a spus, cu capacitate de îmbătrânire de 30 de ani.

Am avut ocazia să degustăm şi un auslese din 2002, deschis de 3 săptămâni, care se prezenta impecabil. Am ştiut acest lucru pentru că peste tot pe unde am fost în Mosel, am văzut că se obişnuieşte să se scrie pe etichetă data când sticla de la degustare a fost deschisă. Am întrebat dacă e adevarat că aşa cum arată data de pe etichetă vinul e deschis în urmă cu 3 săptămâni, şi ni s-a spus că un riesling bine făcut rezistă în sticla deschisă, afară la aer, fără probleme, mai multe săptămâni. De altfel, Markus Molitor încurajează aerarea rieslingurilor lor tinere, (în special auslese si spätlese) şi nu recomandă folosirea pompei de vacum pentru a elimina aerul din sticlele deschise.

La întoarcerea în România am avut curiozitatea să arunc o privire pe site-ul lor  şi am aflat că Weingut Markus Molitor e o afacere de familie de opt generaţii şi că viile sunt împărţite în suprafeţe foarte mici, cele mai multe nu depăşesc un hectar, dar se cunosc cu precizie caracteristicile pe care vinul din fiecare parcelă le dezvoltă.

Intuiţia mi-a şoptit că secretul acestei incredibile diversităţi a rieslingului de rhin se ascunde şi în respectul cu care proprietarii de crame din Mosel vorbesc unul despre altul, ca nişte oameni care sunt acolo de 500 de ani şi au de gând să fie tot acolo şi în viitorii 500. Şi cred că dincolo de orice altceva, pe acest sentiment se bazează performanţa sistemului german.

9 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

În ţara aspră şi minunată a rieslingului de Rhin

Când deschid o sticlă de riesling bun, mă simt învâluită în mirosul vîntului şi al pământului, al ardeziei încinse de soare şi al brizei răcoroase, care se îmbină, se contopesc parcă, într-un fulgurant moment de armonie universală. Am mai trăit senzaţia asta, în adolescenţă, când urcam pe munte, şi acum ştiu că ea are mirosul inegalabil al rieslingului de Rhin.

În Mosel, viticultorii au calităţi de alpinişti şi sunt animaţi de o mare dragoste pentru vinul pe care îl fac. Ai putea chiar să-i consideri un pic nebuni, dacă te uiţi la viile care cresc în pantă, unele înclinate şi la 70 de grade, până sus de tot, în vârf. Privind peste tot în jur nu prea vezi terenuri necultivate, şi începi să înţelegi cât de mult preţuieşte pământul atunci când nu ai, şi cât de multă muncă poate presupune un simplu pahar de vin. Şirurile nesfărşite de vii plantate pe văi neprimitoare m-au facut să mă gândesc că, noi, românii, ar trebui să fim un pic mai recunoscători faţă de ţara, atât de roditoare, în care ne-am născut şi ar trebui să ne exprimăm această recunoştinţă şi prin fapte.

Una dintre cele mai plăcute vizite din călătoria noastră a fost cea de la Weingut Laurentiushof, unde familia Franzen-Martiny cultivă vie pe unele dintre cele mai abrupte pante din Europa (70 de grade).

Am fost surprinşi şi ne-am simţit răsfăţaţi de propunerea gazdei noastre de a urca cu trenuleţul în vie, o instalaţie care deşi arăta ca o jucărie s-a dovedit trainică, fără să ne răpească însă doza de adrenalină care a făcut şi mai plăcută degustarea vinului direct în vie.

Caracteristic pentru Mosel e un tip special de tăiere şi legare a viţei, diferit de cel clasic, să-i spunem franţuzesc. Nemţii curbează ramurile butucului viţei şi le leagă într-o formă ce seamănă cu o inimă.

Pentru că e un tratament delicat, care  trebuie făcut cu atenţie pentru a nu traumatiza viţa, e din ce în ce mai puţin folosit, în lipsa forţei de muncă calificate. Se spune că, în această poziţie de inimă, seva viţei circulă uniform şi toţi strugurii au astfel şanse egale de a ajunge la maturitate deplină. Dar mie îmi place să cred că e, de fapt, inima primului viticultor care a trecut prin Bremm, a plantat vie şi n-a mai putut să plece.

De altfel, de acolo de sus, am privit Moselul printr-un pahar de riesling şi într-o clipă de reverie m-am întrebat dacă, de fapt, nu cumva tot ce curge în vale e riesling şi noi habar n-avem. Pentru că altfel e greu să-ţi explici starea de graţie în care trăiesc aceşti oameni care le permite să-ţi ofere o sticlă de vin bun la preţul de 8,5 euro.

6 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

O floare rară şi un blind tasting legendar

Rieslingul are patru feţe: trocken, feinherb, fruchtig şi edelsüss, ne-a spus de la bun început Christian Tyrell, proprietarul domeniului Weingut Karthäuserhof, prima cramă pe care am vizitat-o în periplu nostru prin Mosel.

@ lovewine.ro

Orice călătorie te îmbogăţeşte pentru că e distrugătoare de prejudecăţi şi evidenţiază cât de mică e distanţa care te separă de cel care, totuşi, nu îţi vorbeşte limba sau nu îţi cunoaşte ţara, iar o săptămână în Mosel mi-a arătat cât de puţin îţi trebuie ca să faci un vin bun şi m-a pus serios pe gânduri.

Vinului german i se reproşează eticheta complicată, clasificările stufoase şi un anume elitism. Proprietarii de crame – cele mai multe afaceri de familie de mai bine de 400 de ani – preferă să stea acasă şi să-şi lucreze singuri via şi sunt mai puţin dornici să străbată lumea povestind despre cât de bun e vinul lor. E unul din motivele pentru care rieslingul german nu a devenit “un fenomen planetar”, ca Bordeaux sau Chablis. Pe de altă parte, după ce le guşti vinurile, nu poţi decât să te bucuri că nemţii nu au dat niciun pas înapoi în a-şi face vinul aşa cum ştiu ei mai bine, cu tot cu clasificările care le sunt proprii.

Cel mai important lucru pe care l-am înţeles de la Christian Tyrell, ca şi de la ceilalţi producători pe care i-am vizitat, e că, de fapt, felul în care clasificăm noi vinul (sec între 2- 4 grame/ litru, demi-sec 4-12 grame, demi-dulce 12 – 50 grame şi dulce peste 50 de grame) e simplist şi născător de confuzii. În cazul rieslingului german, nu se acordă mare atenţie cantităţii de zahăr rezidual din vin, ci se caută un echilibru între aciditate şi zahărul rezidual. Din acest motiv, un riesling german trocken, pe care noi îl traducem prin “sec”, nu va avea 2-4 grame zahăr rezidual, ci, în funcţie de condiţiile fiecărui an de recoltă, va avea un gramaj de zahăr rezidual corelat cu nivelul acidităţii din strugure în acel an. Astfel un riesling trocken poate avea până la 9 grame de zahăr la litru şi, foarte rar o sa aibă 2 grame de zahăr – adică să fie sec după cum am învăţat noi – pentru că din cauza acidităţii foarte mari va fi de nebăut. De altfel, acum am avut ocazia unei experienţe extraordinare, să degust vinuri dulci (edelsüss) care aveau 100 de grame de zahăr rezidual şi o aciditate atât de mare, încât îţi lăsau senzaţia că au cel mult 50 de grame.

Unicitatea rieslingului de rhin stă tocmai în acest echilibru între o incredibilă aciditate, care îi scoate în evidenţă mineralitatea specifică, şi zahărul rezidual care îi potenţează aromele.

Despre sistemul de clasificare al rieslingului german şi cum se citeşte eticheta vinului, am mai scris aici.

@ lovewine.ro

Revenind la Weingut Karthäuserhof, Christian Tyrell ne-a regalat şi cu o poveste fără egal, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune pe care mi le-a povestit vreodată un producător. Crama Karthäuserhof are o etichetă specifică, o bandă pe gâtul sticlei. L-am întrebat de unde a pornit această idee şi ne-a povestit cum pe vremea stră-bunicului său s-a organizat la cramă un mare banchet. Sticlele au fost scoase din pivniţă şi puse la răcit în vase cu gheaţă. Toate bune şi frumoase, dar când să fie aduse la masă în ordinea prestabilită, s-a constatat că etichetele s-au desprins de pe sticle făcându-le de nerecunoscut. În amintirea acelui blind tasting istoric eticheta a rămas plasată doar pe gâtul sticlei.

@ Nicusor Cazan

Prinsă în mirajul poveştii, parcă şi vedeam mulţimea de pătrăţele ude care pluteau în havuzul din curte, purtând pe ele nume şi ani legendari, şi am oftat înciudată…

@ lovewine.ro

2 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă, tot ce trebuie să ştii despre vin

Multa sampanie la Antwerpen

Inca de pe vremea studentiei, am considerat Belgia un taram fantomatic, un construct bantuit de fascinatii identitare. In ciuda acestui lucru, are orase cochete si oameni care iubesc cainii si bebelusii. In orice local belgian poti sa-ti savurezi berea cu cainele alaturi sau sa-ti iei micul dejun si sa-ti alaptezi copiii. Dintre toate micile bijuterii ale Belgiei, indragesc Antwerpen-ul. Mi se pare unul dintre cele mai stilate orase pe care le-am vizitat. Un oras bogat fara aroganta si viu fara exces. Un oras burghez. Elegantei cladirilor i se alatura cea a locuitorilor sai. Desi din punct de vedere etnic se pare ca e cel mai amestecat oras din Europa, Antwerpen-ul nu isi pierde personalitatea proprie, gratie unui plan urbanistic coerent. Il prefer Brugge-lui, orasul de turta dulce cu aer fantomatic si depresiv, si il gasesc mult mai inchegat, mai real, decat Bruxelles-ul.

Dincolo de nerabdarea intalnirii cu Irina, cu Maria si cu Hanna, sunt trei lucruri care ma atrag mereu in acest oras. Fiecare vizita incepe cu uimirea si bucuria reintalnirii cu Antwerpen Centraal – gara orasului, o bijuterie arhitectonica, si se prelungeste in contemplarea schitei lui Van Eyck, Sfanta Barbara si a Madonnei lui Jean Fouquet, doua lucrari medievale de o nelinistitoare gratie.

Probabil ca Antwerpen-ul se apropie cel mai mult de visul meu despre ceea ce ar trebui sa insemne un oras: confort, eleganta, cladiri ingrijite si restaurate, carciumi primitoare. Ador plimbarile lungi pe strazile cu cladiri art deco din cartierul Berchem, melcii cu stafide, placintele cu varza si berea Corsendonk.

In acest an, intamplarea a facut sa ma delectez cu un haloimas de sampanii: Crémant d’Alsace, Mousseau de Touraine, Cava si, desigur, spumant de la Cramele Rhein.

In paranteza fie spus, diferenta dintre toate aceste denumiri e data de legislatie si nu de metoda de fabricatie. Toate sunt produse dupa aceeasi metoda, dar denumirea de sampanie nu mai poate fi atribuita decat celei provenind din zona Champagne. La francezi, sampania din celelalte zone se cheama „crémant” sau„mousseux”, spaniolii o numesc „cava”, portughezii „espumante” si romanii „vin spumant”. In plus, ea nu trebuie sa respecte neaparat combinatia Pinot Noir – Chardonnay, ci se produce adesea din struguri traditionali zonei. Mousseux de Touraine din Chenin Blanc, iar Crémant d’Alsace in special din Pinot blanc si Pinot gris/Pinot noir.

Cava are o poveste interesanta. La origine cuvantul desemna pivnita in care se odihnea sampania si a devenit denumirea oficiala a vinului spumant spaniol in 1983. Se produce in special in zona catalana (Penedès) din struguri traditionali (macabeo, xarello, parellada, si trepat), iar cei mai cunoscuti producatori sunt Cordoniu, Freixenet si Segura Viudas.

In schimb, Prosecco-ul italian nu intra in categoria vinurilor spumante, ci e un vin spumos, adica cea de-a doua fermentatie a vinului, cea responsabila de bule, nu se produce in sticla ca in metoda Champenoise, ci in recipiente de inox. Aceasta metoda se numeste metoda Charmat si a fost inventata pentru a reduce costurile de productie.

Si inca ceva, daca se intampla sa aveti la masa multe sticle diferite, rezistati tentatiei de a le amesteca…

5 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Vinuri helvete

Din tot ce am vazut in Elvetia, cel mai tare m-a surprins constatarea ca elvetienii nu sunt bautori de bere, ci din contra, prefera, in mod evident, vinul. Oricum, berea pe care am baut-o la Zurich, aduce mai mult a apa plata cu lamaie. Non-alcoolicii prefera Rivella, o bautura bizara pe baza de zer si caimac de lapte. Yac !

La o prima vedere, elvetienii par foarte familiarizati cu vinul, iar cei cu care am vorbit se pricepeau destul de bine in acest domeniu. Din cate am aflat, cam toata productia lor de vin este distribuita in consumul intern, vinul elvetian fiind greu de gasit pe pietele straine. In Zurich, se serveste vin la pahar, in orice bar si in variante multiple, de la 10 cl, 20 cl, 30 cl pana la 50 cl. Vinurile pe care le-am incercat, elvetiene sau straine, au fost toate cam la fel, rotunde si cu tanini moi, corect facute, fara nelinisti metafizice si personalitate extravaganta. Am remarcat cu deosebita placere, ca in cele doua retele de hipermarketuri din Zurich exista posibilitatea ca vinul de la raft sa fie degustat. E mare pacat ca vinul romanesc nu incearca sa intre pe piata elvetiana, e adevarat, foarte concurentiala, dar si cu o putere imensa de cumparare. Pretul mediu al unei sticle de vin in supermarket e 15 franci. Si nu pot sa nu marturisesc cat m-am enervat cand am vazut, de exemplu, Muscatul de Samos, cel care se gaseste si la noi, tronand alaturi de vinurile albe elvetiene !

Dintre vinurile albe incercate, am remarcat “Melomanul genevez” adica “Le Melomane, Assemblage de Cépages Blancs de Genève”, AOC 2008, de la Cave de Genève. Un vin botezat in onoarea lui Ernest Ansermet, unul din cei mai mari dirijori ai secolului. Se pare ca atunci cand vine vorba de imortalizarea pe o sticla de vin, elvetienii prefera muzicienii si nu fotbalistii. Vinul e un cupaj de Riesling-Sylvaner (numit in zona germana si Muller-Thurgau) si Pinot Blanc, n-am reusit sa aflu in ce proportie. Are o culoare galbena, foarte palida, cu reflexe aurii, cu arome florale si note de miere, iar la gust, floral si cu vagi note ierboase pe final. Un vin suav si placut, ideal pentru un festin cu niste fructe de mare. Eu l-am degustat ca aperitiv si am privit cu jind la ratele de pe raul Limmat:). Desigur ca n-am ratat ocazia de a incerca si un Pinot noir elvetian, dar despre el, intr-un episod viitor…

PS. Marilyn Manson era decor la Cabaret Voltaire:)

2 Comments

Filed under jurnal de călătorie