Tag Archives: pinot noir

La izvoarele vinului

Dacă vă place să alergați sau să urcați pe munte, cunoașteți cu siguranță senzația de beatitudine care se instaleză după un anume timp de efort prelungit. M-a intrigat întotdeauna magia acestui moment anume pe care îl regăsesc uneori în pinot noir-urile burgunde. Nu știu dacă se datorează aromelor de pământ și de pădure specifice pinot-ului, dar nu am mai întâlnit vreun alt vin care să îmi evoce cu o asemenea acuitate senzația ascensiunii către vârf,  pe o potecă, prin pădure.

Totuși încet, încet, am realizat că această senzație e specifică vinurilor bune, indiferent de soiul de strugure din care sunt făcute. Există ceva brut, fizic, direct, în aroma acestor vinuri, un joc al naturii în simplitatea sa, dublat de un echilibru gustativ fără egal.

rioja

Așa a fost și 1998, Gran Reserva 904, La Rioja Alta. Un vin extrem de proaspăt raportat la cei 18 ani ai săi, care m-a răsfățat cu aromele caracteristice vinurilor din Rioja – coajă de portocală, tutun, piele și condimente. N-aș putea spune despre el că e un vin complex, și deși nu are nici vanilie, nici gem, nici condimente în exces, n-aș putea spune nici că e un vin simplu-  deși așa îl percep eu-  pentru că acest adjectiv, nu știu de ce, sună nepotrivit. Poate că ar fi suficient să spunem că e un clasic al genului din Rioja, menit să fie păstrat preț de vreo 30 de ani. Vă recomand însă să îl gustați dacă aveți ocazia și să vă faceți propria impresie despre simplitatea cu care ar trebui să vi se înfățișeze vinul.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Marile vinuri mici

Vinurile „mari” sau vinurile „mici”, vinurile de fiecare zi sau vinurile de-o seară? Care sunt oare mai importante în viața unui băutor de vin? Ca blogger pasionat de vin am ocazia să degust nenumărate vinuri premium, ca băutor de vin însă am foarte puține opțiuni pentru paharul zilnic de vin, cel de la prânz sau de la cină. Și din punctul meu de vedere, asta e cea mai mare problemă a vinului românesc. Avem prea mult vin premium la prețuri nejustificat de mari – raportate la salariul minim– și foarte puțin vin corect pentru masa de fiecare zi.

În consecință, am ajuns să mă bucur mai mult atunci când descopăr vinuri românești oneste cu prețuri accesibile, decât atunci când degust ediții limitate, și asta pentru că știu că tocmai aceste vinuri de fiecare zi, pregătesc drumul pentru aprecierea vinurilor mari și sporesc, pe termen lung, numărul pasionaților de vin.

pinot

Am descoperit recent un excelent vin de masă, Vinul Cavalerului, Pinot noir 2012, de la S.E.R.V.E, la prețul de 20 de lei în magazinele specializate. E un vin care m-a surprins extrem de plăcut, mai ales pentru că acest soi e unul foarte dificil și ca urmare fără rezultate notabile în podgoriile românești. Până acum. În mod surprinzător, acest pinot noir din podgoria Dealu Mare te încântă cu aromele tipice soiului: lut și mușchi de pădure. E poate un pic mai corpolent decât un pinot clasic și păcătuiește printr-un final cu note dulci, și cu toate astea mi s-a părut mai reușit decât multe ediții limitate de pinot noir românesc pe care le-am încercat.

coq au vin

Vinul are nevoie de treizeci de minute de aerare în decantor, înaintea servirii și pentru că pinot noir-ul este un vin pur de gastronomie, am onorat această sticlă cu un preparat tradițional din Burgundia, coq au vin.

7 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Vinca Major

Degustarea din luna octombrie, organizată de Institutul Cultural Maghiar din București, ne-a oferit ocazia de a cunoaște o nouă cramă din România. Botezată după numele latinesc al brebenocului, floare care crește în pădurile din zona Carastelec, Crama Vinca este, din punctul meu de vedere, cel mai surprinzător debut al anului 2014 în piața vinului de la noi.

vinca

Înainte chiar de a gusta vinurile, mi s-a părut foarte interesant faptul că acționarul majoritar de la Vinca este Abația Sf. Martin din Pannonhalma, cea mai veche mânăstire benedictină din Ungaria și al doilea cel mai mare teritoriu abațial după Monte Cassino.

Zona Carastelec este cunoscută pentru vinurile cu aciditate ridicată, foarte potrivite pentru producerea vinurilor spumante, iar investiția de la Vinca – 25 de hectare dispuse în formă de amfiteatru cu expunere vestică – a fost, la început, coordonată de către oenologul Tibor Gál, unul dintre cei mai cunoscuți vinificatori din Ungaria, care a devenit celebru după ce vinul făcut de el, Ornellaia 1998, a fost votat vinul anului de către Wine Spectator.

Am degustat:

Friza 2013

Feteasca Regală 2013

Alb 2013

Sophia 2013

Rosé 2013

Pinot noir

Per ansamblu, vinurile au fost curat lucrate, plăcute și sprințare, adică cu aciditate mare. Ca și în cazul zonei Beltiug, dacă vreți să vedeți cu adevărat ce înseamnă aciditatea vinului, vă invit să degustați vinurile de la Vinca.

Mi-au plăcut în mod deosebit,  Vinca alb 2013 – asamblaj de vinuri din trei soiuri de struguri, un vin cu aromele tipice ale chardonnay-ului , rotund și crocant – și  Vinca rosé 2013- din pinot noir – un vin mineral, lejer, elegant, cu arome suave și aciditate bună – în stilul rosé-ului de la Liliac sau a celui din Negru de Drăgășani 2013 al lui Oliver Bauer.

Nici vinul petillant, demi-sec (15 grame de zahăr la litru),  din fetească regală, nu a fost deloc rău, iar dacă cei de la Vinca se țin în continuare de treabă – și se ocupă un pic și de design-ul etichetelor- cred că o să auzim din ce în ce mai des despre ei.

4 Comments

Filed under vinuri româneşti

Pământ şi cer

În lume există multe soiuri care luptă aprig pentru un pic de atenţie, în timp ce în cazul altora certitudinea calităţii lor e aproape mitică. Şi asta în ciuda faptului că nu sunt deloc pe gustul publicului larg, pentru care, de altfel, sunt inaccesibile. Şi înainte de preţul prohibitiv, e vorba mai ales de cantitatea uriaşă de informaţie ce trebuie procesată pentru a alege un vin care să iţi ofere satisfacţie.

Pinot noir-ul e un paradox. Vinurile sunt scumpe, adesea dezamăgesc, şi cu toate astea sunt cele mai râvnite vinuri din lume. Singura explicaţie care îmi trece prin cap este aceea că, atunci când sunt bune, aceste vinuri sunt atât de bune încât reuşesc să şteargă dintr-o lovitură amintirea tuturor suratelor lor cu care ai luat ţeapă. Şi apoi o iei de la capăt…

dopuri

În plus, se produce puțin Pinot noir, zonele sunt strict delimitate şi oferta e mai mică decât cererea. Dacă ceea ce vă interesează în lumea vinului este doar raportul calitate-preţ, ar fi mai bine să ocoliţi vinurile din acest soi.

La prima degustare CellarTales din acest an, Raluca şi Oliver Bauer ne-au propus două soiuri confirmate de tradiţie: unul solar şi celălalt teluric. Pinot noir şi riesling: Pământ şi cer.

pinot-web

Cu aureola lui roşie-maronie, pinot noir-ul e expresia ce mai desăvârşită a pământului, declinat sub toate formele: pământ reavăn, lut ars, lut proaspăt, pământ şi piatră, compost, muşchi . Aproape că nu îţi vine să crezi că toate aceste arome pot ieşi din boabele micuţe şi îndesate ale unui strugure.

Am degustat opt vinuri din pinot noir- două din Rheingau, cinci din Burgundia şi unul din Oregon- şi în ciuda diferenţelor, atât de stil, cât şi de vârstă, mi s-a părut ca toate au scos în evidenţă caracteristicile acestui strugure: o eleganţă naturală, brută, neprelucrată, dacă vreţi ţărănească şi o expresivitate în care aroma de pământ şi muşchi se îmbină cu o extraordinară suculenţă. Toate au fost vinuri cu care voi fi fericită să mă reîntâlnesc.

Pentru mine, pinot noir-ul deschide o uşă către o lume a lucrurilor văzute în lumina lor cea mai bună, a perfecţiunii şi a graţiei care stă în puterea omului. Şi asta, din păcate, nu e o zi de fiecare zi. N-aş putea spune dacă iubesc mai mult pinot-ul sau rieslingul de culoarea soarelui, care îmi aduce în pahar aromele primăverii şi mirosul vântului de pe crestele munţilor, dar în mod ciudat, în lumea vinului, cerul e mai accesibil decât pământul.

2 Comments

Filed under drinking in good company, Pinot noir din lumea largă

Un nou producător în Dealu Mare

Păstrăvul trăieşte în ape curate, limpezi şi ăsta e motivul pentru care am ales acest design de etichetă care să sugereze felul în care îmi doresc să fac vinul, cât mai aproape de ceea ce dă natura şi cu o minimă intervenţie din partea omului, mi-a spus Fernando Mihăilescu despre vinurile sale, la degustarea organizată la Restaurantul Ginger. La sfârsit de iulie, într-un mic grup de prieteni ai restaurantului, a avut loc lansarea unui nou şi promiţător producător din Dealu Mare: Crama Ferdi.

feteasca neagra ferdi

Am degustat vinuri din 2010, 2011 şi 2012 şi per ansamblu, acestea s-au evidenţiat prin două caracteristici: tipicitate de soi şi băubilitate – un substantiv pe care Sorin Stelian l-a folosit în articolul său şi care cred că sintetizează foarte bine ceea ce încearcă să facă Fernando Mihăilescu.

Merlot-ul 2010 şi Cabernet sauvignon-ul au fost excelente, echilibrate, ample şi cu aciditate bună, dar poate şi pentru că am băut multe vinuri bune din aceste soiuri, mult mai surprinzătoare mi s-au părut pinot noir-ul şi feteasca neagră, două soiuri dificile, care dau vinuri foarte controversate în România.

În ceea ce priveşte Feteasca neagră 2011, aceasta e “fetească neagră în toată puterea cuvântului”. Un pic cam corpolentă pentru gustul meu, dar de o admirabilă tipicitate de soi, dacă vreţi un eşantion definitoriul pentru „cum ar trebui să fie feteasca neagră”. Ceea ce nu e puţin lucru, mai ales pentru un an considerat nu foarte reuşit în Dealu Mare.

Preferatul meu din lista de vinuri a fost Cuvee Bernard 2011, un cupaj inedit, în stilul vinurilor din Burgundia – 50 % Pinot noir, 45 % Feteasca neagră, 5 % merlot. –fin, zvelt şi cu o aromă suavă de cireşe şi trandafir. Câţiva ani de îmbătrânire la sticlă îi vor desăvârşi eleganţa.

Crama Ferdi e un producător mic, care îmbuteliază 6000 de sticle anual, mai mult pentru plăcerea proprie şi satisfacţia prietenilor decât pentru a face din vin o afacere.

Şi totuşi care e secretul acestor vinuri, am întrebat eu spre finalul serii. Dincolo de pasiunea şi plăcerea de a face vin, de informarea permanentă, stă munca în vie, adică struguri sănătoşi şi o productivitate foarte mică la hectar. Secretul unui vin bun îl ştie toată lumea, mi-a spus Fernando.

8 Comments

Filed under vinuri româneşti

Boire la bonne heure

Pe masură ce descopăr pinot noir-ul, mă gândesc că unicitatea acestui soi în faţa tuturor celorlalte vinuri, nu stă atât în caracteristicile sale implicite de aromă şi textură, cât în capacitatea podgorenilor de a-l vinifica într-un anume stil, în puterea lor de a crede că ăsta e “vinul cel bun”.

pinotbecker

În ceea ce mă priveşte, pinot noir-ul mă uimeşte mereu prin inefabila sa capacitate de a manipula timpul, de a-l răscoli şi reaşeza după voinţă. Într-un pahar de pinot noir bine făcut vei găsi întotdeauna senzaţia că eşti stăpânul deplin al clipei, că poţi atinge cu degetele conturul fericirii – definită ca „ora cea bună” (le bonheur) – o senzaţie care vine atât din rememorarea aromelor copilăriei regăsite cât şi din echilibrul tuturor componentelor vinului.

Poate că senzaţia asta nefizică are la bază incredibila prospeţime degajată de aceste vinuri, chiar şi atunci când sunt trecute de prima tinereţe. Îmi vine mereu în minte scena din romanul lui Patrick Süskind „Parfumul”, în care artizanii din Grasse încercau să surprindă, să extragă prospeţimea florilor prin diverse tehnici şi câteodată îmi imaginez că vinificatorii germani ar putea cunoaste şi ei astfel de secrete ale meseriei, transmise din generaţie în generaţie.

von unserms

Când mă gândesc la aceste vinuri zvelte, elegante şi delicate, cu arome pure ca aerul de la munte (mure, zmeură, merişoare) şi cu gustul fin al tutunului de calitate, îmi vine greu să înţeleg pasiunea pentru stilul modern de vinificare, pentru vinurile strâns încorsetate în lemn, greoaie, gemoase, vanilate, care nu lasă să răsufle nimic din parfumul strugurelui. Îmi spun uneori că poate acest nou stil este expresia nerăbdării modernitaţii care vrea să simtă totul dintr-o dată, fără nici un pic de răgaz, fără nici o iniţiere, fără nici un efort. Poate că vremea pământoaselor vinuri din Burgundia şi a diafanului spätbugrunder a dispărut odată cu categoriile sociale pe care aceste vinuri le reprezentau şi poate că aşa se şi explică retragerea lor în cercurile exclusiviste ale cunoscătorilor. Timpurile noi par sărace în ore bune.

2 Comments

Filed under Pinot noir din lumea largă

Markus Molitor, 500 de ani de experienţă cu riesling

Cel mai uimitor lucru pe care îl poate trăi în Mosel, un băutor de vin din România – o ţară unde podgoriile se numără cu suta de hectare şi vinurile (ca şi berile) cam seamănă între ele – e senzaţia stranie a diversităţii unor vinuri făcute din acelaşi soi de strugure. De fapt, în Mosel, ca şi în Alsacia, nu am văzut alt tip de vin decât cel făcut dintr-un singur soi de strugure şi niciun riesling din cele degustate la cele 8 crame vizitate nu semăna cu cel al vecinilor. Lecţia pe care oricine o poate învăţa în Mosel – cum să ajungi la diversitatea maximă prin simplitatea extremă – am înţeles-o, culmea, abia când am vizitat poate, una dintre cele mai comerciale crame din partea locului:  Markus Molitor.

Când doamna Markus Molitor, cea care ne-a prezentat vinurile cramei, ne-a povestit că sunt cea mai mare cramă de pe Mosel cu cele aproape 42 de hectare pe care le deţin, am catadicsit-o cu o privire plină de neîncredere. După ce a adăugat că  Markus Molitor produce 50 de etichete diferite într-un an, din 95% riesling şi restul de 5% Pinot noir (Spätburgunder) şi Pinot blanc (Weissburgunder) am început să caut în ochii ei scânteia nebuniei. Noroc că prejudecăţile mele au fost repede înecate în vinul de deschidere, un excelent Pinot Noir 2007 Graacher Himmelreich, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai bune vinuri pe care Markus Molitor le face.

Au urmat vreo 13 rieslinguri, din ani diferiţi, secetoşi sau ploioşi, ani cu fermentaţie spontană perfectă şi ani cu drojdii selecţionate. Ni s-au povestit caracteristicile fiecărui an şi cum au influenţat acestea fiecare producţie în parte. De exemplu, 2003 a fost un an foarte cald şi secetos, cu rieslinguri lipsite de aciditate, în schimb 2007 a fost un an cu o fermentaţie spontană perfectă şi reislinguri extrem de bune. Iar 2010 e considerat unul din cei mai buni ani din ultimii zeci de ani, cu vinuri, ni s-a spus, cu capacitate de îmbătrânire de 30 de ani.

Am avut ocazia să degustăm şi un auslese din 2002, deschis de 3 săptămâni, care se prezenta impecabil. Am ştiut acest lucru pentru că peste tot pe unde am fost în Mosel, am văzut că se obişnuieşte să se scrie pe etichetă data când sticla de la degustare a fost deschisă. Am întrebat dacă e adevarat că aşa cum arată data de pe etichetă vinul e deschis în urmă cu 3 săptămâni, şi ni s-a spus că un riesling bine făcut rezistă în sticla deschisă, afară la aer, fără probleme, mai multe săptămâni. De altfel, Markus Molitor încurajează aerarea rieslingurilor lor tinere, (în special auslese si spätlese) şi nu recomandă folosirea pompei de vacum pentru a elimina aerul din sticlele deschise.

La întoarcerea în România am avut curiozitatea să arunc o privire pe site-ul lor  şi am aflat că Weingut Markus Molitor e o afacere de familie de opt generaţii şi că viile sunt împărţite în suprafeţe foarte mici, cele mai multe nu depăşesc un hectar, dar se cunosc cu precizie caracteristicile pe care vinul din fiecare parcelă le dezvoltă.

Intuiţia mi-a şoptit că secretul acestei incredibile diversităţi a rieslingului de rhin se ascunde şi în respectul cu care proprietarii de crame din Mosel vorbesc unul despre altul, ca nişte oameni care sunt acolo de 500 de ani şi au de gând să fie tot acolo şi în viitorii 500. Şi cred că dincolo de orice altceva, pe acest sentiment se bazează performanţa sistemului german.

9 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

Spätburgunder, et puis on en parle !

E greu de crezut că un simplu pahar de vin te poate face să înţelegi într-o străfulgerare ce înseamnă sute de ani de tradiţie, dar am trăit asta la ProWein, atunci când Herr Becker, cu ţinută seniorială şi ironie jucăuşă în privire, mi-a strecurat în pahar un degetar din cel mai elegant, delicat şi superb pinot noir pe care l-am băut vreodată.

Mi s-a părut că nemţii au o anume pudoare în a-şi povesti vinul, o modestie care poate vine din dorinţa de a lăsa interlocutorului un spaţiu egal şi de a-i da posibilitatea unui schimb real de impresii. Din cauza asta, se ştie destul de puţin despre vinurile lor, mai ales despre cele făcute din alte soiuri decât riesling-ul de Rhin: Spätburgunder, Weissburgunder, Grauburgunder, Frühburgunder, Elbling sau Müller-Thurgau.

Am gustat câteva dintre ele la ProWein si mi-au lăsat impresia unor vinuri bine făcute. Cât despre Spätburgunder, pe lângă vinurile senioriale din Rheingau ale lui J.B. Becker- la care tot jinduiesc de atunci – am avut ocazia să beau şi un Pinot Noir excepţional din Mosel: 2007, Graacher Himmelreich, Markus Molitor.

E interesant de spus că, Pinot noir e un strugure cu tradiţie nu doar în Rheingau, ci şi în Mosel, o tradiţie uitată şi resuscitată odata cu noile tendinţe de pe piaţa vinului. Markus Molitor, cea mai mare cramă de pe Mosel – doar 42 de hectare ;)– a început să replanteze acest soi încă din 1994.

Personalitatea cu totul distinctă a acestor vinuri mi-a adus aminte de povestea prinţului Charles Maurice de Talleyrand – Périgord, care cred că surprinde foarte bine esenţa marketingului vinului franţuzesc. Se spune că unul din oaspeţii lui Talleyrand a povestit cum, neştiutor în arta degustatului, l-a întrebat pe prinţ în ce constă acest ritual. Talleyrand i-a explicat că înainte de a gusta dintr-un pahar de vin bun, trebuie întâi să-l privim şi apoi să-l mirosim pe îndelete.

– „Şi după asta, spuse, oaspetele înghiţind în sec, îl bem, nu-i aşa ?

– O, nu, nici vorbă – a răspuns acesta – după asta, punem paharul pe masă şi vorbim despre el”.

Francezii, atât de pasionaţi de discursuri şi preocupaţi de frazele frumoase au ştiut întotdeauna să folosească în avantajul lor acest prim principiu al PR-ului: dacă nu te lauzi tu primul cu ceea ce faci, nu te laudă nimeni.

Consider că vinurile pe care Germania le produce merită mai multă atenţie.

7 Comments

Filed under Pinot noir din lumea largă, vinuri povestite şi recomandate

La anu’ si la multi ani, sa bem vin de Dragasani !

Cum recunosti potentialul unui loc de a se defini pentru cei din jur ca spatiu al teleportarii ? Cand apare acel echilibru care structureaza atmosfera si care creeaza senzatia de scurtcircuitare a temporalitatii ? Potentialul magic e al spatiului sau al omului care il locuieste ?

Calatoria naste mai mereu astfel de intrebari, iar evenimentul de lansare a vinurilor Avincis, petrecut pe colinele Dragasanilor, mi-a lasat senzatia unei vizite intr-o tara straina. Aproape ca ma puteam imagina la o petrecere pe malurile Garonnei.

De mult timp n-am mai avut ocazia de a asista la renasterea unui loc sub semnul gratiei si al bunului gust. O vila mica si frumoasa, construita in 1907, restaurata cu arhitect, o crama cu design modern, perfect integrata in peisaj. O priveliste minunata asupra vaii Oltului.

Domeniul Dobrusa de la Dragasani apartine familiei Stoica, iar arhitectul care a schimbat fata locului este Alexandru Beldiman. Proprietatea are un potential imens pentru organizarea de evenimente, iar faptul ca cineva si-a dorit sa creeze un astfel de loc in Romania, ma face sa sper in continuitatea initiativelor de acest tip.

Vinurile pe care am avut ocazia sa le degustam sunt, deocamdata, albe. Cramposie selectionata 2010, Sauvignon Blanc 2010 si Muscat Ottonel 2010, creatia oenologului Ghislain Moritz. La prima impresie, mi-a placut Sauvignon-ul, un vin corect, vioi, care s-a facut remarcat gustativ printr-o interesanta lama citrica. Din cate am inteles, printre soiurile de sturguri cultivate aici se afla si pinot noir, ceea ce ma face sa astept vinurile rosii cu deosebit interes.

In ceea ce priveste numele vinurilor, imi permit o mica observatie legata de un fenomen care a capatat amploare. Mi-ar fi placut ca aceste vinuri sa nu se numeasca Avincis (desi am inteles motivele care i-au determinat pe proprietari in alegerea acestui nume), ci sa poarte numele dealurilor Dragasanilor. Cred ca un vin e profund legat de tarana din care provine, iar celebrarea existentei sale nu se poate face decat sub rezonanta lexicala a unui nume atins de patina timpului, care are puterea sa stabileasca o legatura sentimentala cu publicul sau. Nu e un caz singular de reticenta in alegerea unor toponime autohtone ca nume de vinuri, si tocmai de aceea asupra acestui subiect voi reveni intr-un articol viitor.

Dincolo de asta, aparitia domeniului Dobrusa de la Dragasani, e un eveniment deosebit in lumea vinului romanesc.

24 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, vinuri româneşti

In Bourgogne cu François Villon

Ca sa ajung sa citesc din François Villon a trebuit sa calatoresc pana in Franta. In 1999, cand am ajuns in Bourgogne, auzisem vag despre poemele lui, dar nu le citisem. Si nu stiam prea multe nici macar despre vinul de Bourgogne. In mod ciudat, le-am descoperit in acelasi timp. Noël – père Noël, pentru prieteni – vazand ca ma laud cu franceza cea frumoasa pe care o vorbesc, mi-a pus in brate un volum de Villon si m-a rugat sa-i citesc din el. In realitate, mi-a intins o capcana. Poemele lui Villon sunt scrise in franceza medievala, o limba destul de diferita de cea moderna. Imi amintesc ca m-am straduit sa fac sa sune franceza aia, veche, cat mai bine in urechile mele. Nici pana azi nu stiu daca am citit bine. Dar m-am ales cu un prieten pe viata, am citit impreuna din Villon si din La Fontaine si am baut multe sticle de vin burgund.

Ca orice poet francez, François Villon era un mare amator de vin. Tudor Arghezi, cel care scrie prefata primei traduceri in romana a versurilor sale, il descrie ca fiind “un poet de carciuma”, asemeni lui Paul Verlaine. Desi a studiat teologia la Paris, Villon a fost un nomad care s-a tinut de talharii si jafuri si a stat prin inchisori. Poemele lui, scrise prin anii 1450- 1460, m-au surprins prin nuanta foarte personala a intamplarilor pe care le descriu. Intr-un mod criptic si intr-un limbaj arhaic, un om din evul mediu isi povesteste viata:

“Cum de dus trebuie sa ma-ndur,

Si cum de-ntors nu mi-e usor,

(Nu sunt om fara de cusur,

Nici de otel sau cositor

Pe lume-i traiul schimbator,

Si dupa moarte nu-i popas),

O iau acuma la picior,

Si hotarasc asa sa las:

(…)

Si lui jupan Robert Vallee

Biet logofat de la Divan,

Care nici deal, nici vale e,

Am randuit aici taman

Sa i se deie napristan

Izmenele-mi ce-s la cuiere

Ca sa slujeasca de tulpan

Iubitei lui, Jehanne de Millieres.

(…)

Asisderi, patalamaua mea,

Ce-o am de la Academie,

O las si-o parasesc pre ea,

Spre ai scuti de vrajmasie,

Unor dieci sarmani de-acie,

Cuprinsi sub glava de apoi:

Impins fui de Milostivie

Si Fire, caci i-am vazut goi.

(…)

Asisderi las si dau in dar

Manusi si manta de firet

Lui Jaques Cardon, prieten doar,

Si ghindar de la un salcet,

Si zilnic un gascan boghet,

Si un clapon cu-unturi gingase,

Si zece buti de vin mischet,

Si doua pari, sa nu se-n grase.”

Versuri  din “Diata cea mica” in traducerea poetului Dan Botta, din “Balade si alte poeme”, Ed. ESPLA 1956.

Poemele lui Villon au deschis pentru mine poarta universului gastronomic francez si m-au impresionat prin ardoarea cu care vorbesc despre placerea de a bea si de a manca. Apoi am aflat ca, asemeni versurilor lui Villon, vinul de Bourgogne, nu e un vin facil. Nu te cucereste, ci te lasa nedumerit si trebuie sa te straduiesti indelung ca sa-l poti intelege. Dupa acest episod cu Francois Villon, m-am gandit mereu ca Pinot noir-ul si cupajele burgunde sunt incarcate cu ceva din aromele ev mediului francez, din duritatea, nebunia, excesele si vitalismul acelor vremuri. Am perceput, bandu-le, aroma aspra a incaierarilor cu cutite, a seilor de cal si a pamantului reavan. Poate ca pana la urma, nimic nu exprima mai bine Franta lui Villon, decat un vin de Bourgogne…

10 Comments

Filed under poeții vinului, poveştile Monei