Tag Archives: Riesling de Rhin

M-am născut printre teascuri. La noi toţi fac vin

Interviu cu Karlheinz Gierling

Se spune că, după o anumită vârstă, îţi faci din ce în ce mai greu noi prieteni. Deşi sunt de acord cu asta, pot spune că lumea vinului mi-a oferit o enormă surpriză. Prin intermediul acestui blog am cunoscut atât de mulţi oameni cu care îmi face plăcere să beau sau să povestesc, încât am un singur sfat de viaţă de dat: beţi vin şi prietenii vor veni!

Tot prin intermediul blogului l-am cunoscut şi pe Karlheinz (Charlie) Gierling, născut şi crescut la Mediaş, printre teascuri. A emigrat în 1987 în Germania. Enofil activ cam de o duzină de ani, fără nicio implicatie eno-comercială, este autorul proiectului Weinlagen Info, despre care a fost de acord să ne povestească.

Charlie

 Cum a intrat vinul în viaţa ta ? 

Bunicul meu a fost viticultor. La noi toţi fac vin. Am intrat eu în lumea vinului, nu invers. Şi vinul nu numai se face, se şi bea, dar se şi vorbeşte despre el. Cum a ieşit anul acesta? Care vecin îl face mai bun? Cum e când e bun? Şi când e rău? Toate acestea încă din copilărie. Revelaţia estetica a fost un Bordeaux al cărui nume nu mi-l mai amintesc şi un Riesling Kabinett Erdener Treppchen 1995 a lui Joh. Jos. Christoffel Erben din Ürzig de pe Mosel.

 Cum s-a născut Weinlagen Info ?

Vinurile care m-au atras, nu numai la palat ci şi la minte, au fost şi sunt rieslinguri germane. Practic toate au via (plai viticol, single vineyard, lieux dit) menţionată pe etichetă. Gustul este diferit. Rezultatul este un univers complex şi foarte granular. Am călătorit, m-am căţărat, am degustat, am discutat. Care este diferenţa senzorială dintre Erdener Treppchen şi Erdener Prälat? De ce? Un joc minunat. Dar lipseau hărţile. Aşa că le-am făcut eu în formă de poligoane în Google Maps. La început singur, dar am văzut repede că am nevoie de o bancă de date şi o aplicaţie. Programarea e acum făcută de trei prieteni, şi ei enofili, care ştiu să programeze mai bine decât mine. Scopul este o platformă gratuită şi globală pentru toate informaţiile geografice referitoare la vin. Metoda este cea de la Wikipedia: fiecare poate adăuga sau corecta. Aşa conţinutul creşte încet cantitativ şi calitativ. Acum avem peste 4500 de vii înscrise. Ne reducem practic doar la informaţia geografică: unde este via, care sunt limitele exacte? Această informaţie poate fi folosită apoi de oricine scrie ceva despre aceasta vie, fie blog, forum, site de producător sau comerciant. Informaţia va fi permanent actualizată şi tot mai precisă. Pentru folosirea hărţilor oferim un API deschis şi flexibil care va fi flexibilizat tot mai mult. De exemplu, decizi tu în blogul tău ce culoare are perimetrul viei. Deci ne înscriem într-un concept în care obiectele din web sunt gospodărite centralizat şi folosite decentralizat. Va fi un web al obiectelor. Partea mai emoţională sunt călătoriile enofile “cu degetul pe hartă”. Cu street view poţi să te plimbi prin via în care a crescut vinul pe care îl bei. Şi dacă eşti pe teren, un app pentru Android iţi arată în care vie eşti.

Ar putea fi acest proiect folositor şi în România ? Ce ar trebui să facă producatorii de vin din România ca să fie reprezentaţi pe acest site?

Weinlagen-Info este interesant mai mult pentru zone în care viile individuale sunt importante. De aceea am început cu Germania, apoi BurgundiaAustriaLanghe. Dacă cineva vrea să introducă regiuni sau plaiuri viticole româneşti, primeşte un user la Weinlagen-Info, scrie o scurtă introducere şi gata. Producătorul apare la plaiul viticol respectiv şi poate fi găsit la “căutare”. Cine ştie, poate apare şi via bunicului de pe Târnave. Dar la urma urmei, este o aplicaţie pentru enofili. Nu cred că efectul comercial va fi mare.

În excursia în Mosel, am realizat ca în Germania vinul este o afacere de familie, care se transmite din generaţie în generaţie. Am fost surprinsă să constat că oamenii îşi cunosc pământurile parcela cu parcela, de sute de ani. Privind lucrurile din interior cum ţi se pare relaţia nemţilor cu vinul ? Cât de important e vinul în viaţa lor?

Ai văzut partea frumoasă, care este reală, nu este doar un spectacol pentru turişti şi clienţi. Aşa este peste tot unde a putut sa rămână aşa: Burgundia, Langhe, Wachau şi cândva şi Târnave, de exemplu. În Germania acest lucru foloseşte la comercializarea vinului care este un produs de familie şi cel care-l bea are o legătură afectivă cu aceşti oameni. Mulţi fac anual o mică excursie şi îşi încarcă portbagajul cu vinul producătorului preferat. Se formează prietenii peste generaţii. Dar şi comerciantul de vin îţi povesteşte despre producător, vinde produsul unui om. Relaţia germanilor cu vinul este complexă şi schimbătoare. În zonele viticole se bea vinul local: mult, des, fără pretenţii şi se ignoră restul. În oraşele mari, vinul este o băutură puţin de lux, chiar dacă e ieftin. Se bea mai ales vin străin. Cei mai mulţi au descoperit vinul în vacanţă, în Italia, în Spania. Pentru ei, vinul german este deseori dezamăgitor, acru şi apos. Dar numărul gurmanzilor creşte rapid.

Datele statistice arată că Germania e mai degrabă un importator de vin şi mai puţin un exportator. Care este piaţa Rieslingului de Rhin ?

Clar, ţara e mare şi zona viticolă relativ restrânsă. Vinul german nu este pe gustul tuturor. Dar Rieslingul de Rhin a devenit soiul far al vinului german. Se face mult marketing, şi preţurile cresc. În ultimul timp, până şi les nouveaux riches se interesează de rielsing. Grosses Gewächs pare să fie un succes. Statistic, preţurile cresc mai repede decât creşte cantitatea vinului care se consumă anual. Deci germanii beau vinuri tot mai scumpe. Plecăm însă de la 2 euro la litru.

Care e criteriul după care te ghidezi când cumperi vin ?

Sunt extrem de curios, cel puţin la vin. Cred chiar că sunt dependent de degustare. Cumpăr mai ales riesling german: actual şi vechi, sec şi dulce, dar practic numai ce am degustat. Acesta este singurul tip de vin pe care-l colecţionez. Altfel cumpăr de toate: Toscana, Priorat, Burgundia (cât permite contul, vai, Burgundia!), Austria. 2013 a fost anul şampaniei pentru mine. Nu mai poate lipsi din privinţă. Oricum, lupt permanent ca să nu devin colecţionar. Grea luptă, dacă eşti înconjurat de colecţionari.

Cât de importantă ţi se pare eticheta ? Am observat ca în Mosel, eticheta tradiţională, foarte încărcată şi pitorească tinde să fie înlocuită cu un design simplu, un fond alb şi câteva informaţii. Motivul invocat e acela al sistemului complicat de denumiri al vinului german. Ce tip de etichetă preferi ?

Eticheta nu mă interesează mai mult decat orice alt produs grafic. Cea mai urâta eticheta îmi lăsa gura apă, dacă am o amintire potrivită. Şi invers. Magazinele sunt pline cu etichete noi, frumoase, bine făcute şi cu vinuri la fel – bine făcute. La diversitatea aceasta pot să-mi permit snobismul de a ignora vinurile bine făcute. Ajunge să le recomand cu conştiinţa împăcată.

Sistemul de denumire german este complicat, cuvintele sunt lungi şi greu de pronunţat. Uneori scrise în “fraktur”– tiparul vechi german. Unele etichete vechi sunt fantastice. Întradevăr, mulţi producători încearcă o schimbare. Dar graficienii şi în general profesioniştii buni de marketing, care pot ajuta la definirea unui portfoliu sunt prea scumpi pentru un producător de 5 ha cu vinul-bază la 3 euro.  Tendinţa este o piramidă “burgundă”: un vin “de cramă” pentru fiecare soi (Gutswein), un vin mai bun comunal (Ortswein), câteva vinuri “de vie” (Lagenwein) şi, dacă viile o permit, Erstes şi Grosses Gewächs. Cred că merită să se menţină etichetele vechi pentru că formează un stil inconfundabil – ca şi vinurile.

P.S. Am încercat să păstrez textul acestui interviu cât mai aproape de original, cu atât mai mult cu cât, autorul mi-a mărturisit că n-a mai scris în româneşte de 15 ani.

Leave a Comment

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Un gentelman: Herr Riesling

Aseară am deschis ultima sticlă de riesling de la Von Schubert, achizitionată în periplul nostru prin Mosel şi odată cu aromele inconfundabile ale Rieslingului de Rhin s-a revărsat şi sacul amintirilor. Tare mă tem că sacul ăsta e scufundat de tot în riesling şi că mă va însoţi mult timp, dar la drept vorbind nici nu mi-aş dori vreo altă aromă dacă aş vrea să-mi parfumez dulapul.

Am nimerit în vizită la Maximin Grünhaus Schlosskellerei C von Schubert chiar în prima noastră zi în Mosel şi n-aş putea spune ce anume m-a impresionat mai tare: incredibila modestie a cramei sau fabuloasa bogăţie a vinurilor deschise (printre care un Riesling Auslese din 1996 si un eiswein). A fost o bizară întâlnire cu doi gentelmeni: rieslingul von Schubert şi Dr. Carl von Schubert, a cincea generaţie a familiei la conducerea cramei, (despre care se spune că este atestată din secolul X).

A fost printre puţinii care ne-au permis să ne băgăm nasurile printre butoiaiele din cramă. Cam toate rieslingurile pe care le produce von Schubert sunt vinuri cu fermentaţie spontană în baricuri de stejar şi cu ceva grame de zahăr rezidual, şi mi-au rămas în memorie ca unele dintre cele mai seducătoare rieslinguri din Mosel.  De altfel, domnul Von Schubert are o diplomă de doctorat „the economy of viticulture on steep slopes” despre viticultura pe pante abrupte, aşa cum sunt cele de pe care îşi culege strugurii.

Din nesfârşitele şi inevitabilele comparaţii între ce înseamnă să fii viticultor în Germania şi ce înseamna să fii viticultor în România, şi cât de scump/ieftin e preţul vinului, ne-am ales cu o poveste, care în ceea ce mă priveşte, îi vă însoţi de acum încolo sticlele de vin: „la mise en bouteille au camion au château”. Dacă în România legislaţia prevede că fiecare cramă trebuie să achiziţioneze o linie de îmbuteliere proprie ca să poată funcţiona şi vinde vin, în Germania acest lucru nu este obligatoriu. Cramele medii şi mici apelează atunci când este necesar, prin programare prealabilă, la un furnizor de servicii care se deplasează printre viile din Mosel cu linia de îmbuteleiere în camion. „la mise en bouteille au camion au château”, a concluzionat von Schubert, însoţit de hohotul nostru spontan de râs. După care a adăugat cu mirare: “mais vous parlez français ?!”

Da, mi-am şoptit atunci în barbă, cu franceza ne descurcăm, cu legislaţia mai aşteptăm.

13 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

Bordeaux şi Riesling, cupaj versus cépage

Ce au în comun rieslingul de Rhin şi Bordeaux-urile ?

Capacitatea senzaţională de învechire la sticlă, dar şi faptul de a duce o existenţă misterioasă, independentă de lumea oamenilor. „Câinii latră, caravana trece”, e expresia care le caracterizează, pentru că orice s-ar spune despre ele – de bine sau de rău – reuşesc să rămână misterioase şi de neatins.

Sunt vinuri care ajung greu în România, aşa că orice întâlnire cu ele poate fi considerată un privilegiu. Joia trecută, la Ginger, am avut ocazia de a participa la o degustare comparativă: 3 rieslinguri de Rhin şi 5 vinuri de Bordeaux aflate pe lista, extrem de bogată, din pivniţa pasionaţilor Cezar Filip şi Doru Pencea.

Rieslingul de Rhin, de orice fel ar fi el, este o experienţă gustativă pe care nu o uiţi uşor şi m-am bucurat că cele trei sticle încercate, au fost foarte diferite ca stil şi expresivitate:

  1. Georg Breuer 2007, Riesling Estate – Rüdesheim, Rheingau, 12% – vinificat în mod tradiţional în butoi de lemn,  este un vin extrem de floral şi de zvelt. La deschidere, aromele mieroase, de caisă, s-au suprapus peste note minerale şi vibrant citirce şi vagi nuanţe de hidrocarbură. Pe masură ce s-a aerat a virat în registrul vegetal, de flori de măr. Un vin cu aciditate bună şi final lung, care m-a surprins plăcut.
  1. Balthasar Ress 2006, Riesling Erstes Gewächs, Hattenheimer, Rheingau 13% – s-a aflat în opoziţie de stil faţă de primul vin. Un riesling greu, corpolent, onctuos şi fructat, cu arome seducătoare de mango, lychee, tei. Din păcate, aciditatea scăzută nu prea susţine corpul greu de arome al acestui vin.
  1. Diel, 2006, Riesling Grosses-Gewachs, Dorsheimer Pittermännchen, Nahe – 13%- vinificat parţial în inox şi parţial în butoi de lemn. E un vin elegant şi foarte complex, floral- fructat, cu corp oncutos, dar zvelt. Postgust lung si parfumat. Un vin foarte bun.

După melcii în sos de usturoi şi calcanul in foitaj cu sote de ciuperci au urmat vinurile de Bordeaux:

 

1.Château Greysac 2004, Médoc, 13% – nas de fructe negre, agrişe, dar şi vagi arome florale, corp mediu, rotund, vanilat şi afumat, cu aciditate bună. De băut acum.

2. Château Cissac 2004, Cru burgeois, Haut-Médoc –12,5% (75% cabernet sauvignon, 20% merlot, 5% petit verdot). La deschidere cu un miros minunat de vin bun, fructos-floral, (vişine, agrişe si  violetă) . Dupa aerare, şi-au făcut loc şi notele de cafea, tutun şi piper. Un vin cu o expresivitate destul de directă, usor afumat în gust, cu aciditate bună şi post gust mediu cu aromă iodată de nucă.

3. Château Cantemerle 2004, 5 eme cru classé, Haut-Médoc, (50% cabernet sauvignon, 40% merlot, 5% cabernet franc si 5% petit verdot). Cel mai închis vin al degustării, are nevoie de cel putin 4 ore în decantor. Un vin cu arome elegante de piele, tutun, şi frunze veştede, e dominat gustativ de magiun de prună şi boabe de cafea crude. Taninii sunt puternici, corpul e zvelt, iar finalul lung. Nu mi s-a părut gata de băut acum.

4. Château Rouget 2002, Pomerol, 13,5%, (85%merlot şi 15%cabernet franc). Un vin cu arome voluptoase de vişină şi violete în ciocolată, cu corp rotund, catifelat şi tanini moi. Un vin mult mai prietenos faţa de cele din Médoc. Oare faptul că din 1997, proprietatea îl are consilier pe faimosul Michel Rolland, să fie motivul caracterului extrem de abordabil al acestui vin ?

5. Château La Lagune 2004, 3 eme cru classé, Haut-Médoc, 13% – (60% cabernet sauvignon, 30% merlot si 10% petit verdot). Un vin foarte expresiv, care n-are nevoie de aerare îndelungată, se deschide după 2 ore în decantor într-o explozie de fructe roşii, fum, piper şi ciocolată. E un vin foarte echilibrat, clasic, amplu in gust, cu tanini vii şi cu final lung. Mi s-a părut cel mai în formă vin al serii.

Degustarea a fost un bun prilej pentru o comparaţie între patru vinuri cu apelaţiune Médoc din acelaşi an, dar din clase diferite, de la treapta cea mai de jos a clasamentului, trecând prin cru burgeois şi terminând cu cru classé. În ciuda registrului aromatic foarte asemănător, ceea ce le diferenţiază este latura gustativă (textura, felul în care vinul „se aşează pe palat”,  finalul). Dar, per total, fiecare în clasa lui, arată calitate ireproşabilă.

5 Comments

Filed under drinking in good company

Cum ne vom aminti de Jidvei ?

Invitaţia de a vizita podgoria Jidvei m-a purtat într-un subit itinerariu nostalgic al anilor de liceu până la prima mea beţie cu Muscat Ottonel demidulce de la Jidvei. A fost o beţie cruntă care s-a lăsat cu prieteni pe viaţă, dar şi cu o îndelungată alergie la soiuri aromate de tipul muscat şi tămâioasă. Aceste amintiri, cu parfum parcă dintr-o altă viaţă, s-au oglindit, în mod ironic, în vinul ce mi-a plăcut cel mai tare dintre toate cele pe care le-am degustat la Jidvei: Ana muscat ottonel 2011, vinificat în sec.

muscat ottonel

riesling, riesling uber alles

in crama Jidvei cu Ioan Buia

tehnologia

Dan Corbean si anii de acasa ai viţei

Au fost două zile cu program alert în care, împreună cu Răzvan Avram, George Mitea, Ciprian Haret şi Mihai Vasile am avut ocazia să vedem câteva plantaţii de muscat ottonel, gewurtztraminer, riesling de Rhin şi fetească regală, din cele 2000 de hectare pe care le deţine Jidvei. Am vizitat cramele şi facilităţile de producţie de la Blaj, Jidvei şi Bălcaciu (vin spumant şi vinars), pepiniera de puieţi de viţă şi mai ales mica bijuterie a Jidveiului – Castelul Bethlen Haller din Cetatea de Baltă.

În ciuda faptului că aici a funcţionat ani de zile crama de şampanie Jidvei, castelul este frumos restaurat, şi a păstrat multe din elementele originale – printre care una din scările din lemn de la 1560 care urcă în spirală până în podul castelului.

Mi-a făcut deosebită plăcere să constat că o parte din simbolurile locului au fost preluate pe etichetele sticlelor Jidvei. Pe lângă imaginea castelului Bethlen Haller devenită siglă, puţină lume ştie, de exemplu, că eticheta gamei Jidvei Tezaur are un superb detaliu grafic preluat de pe clopotul bisericii săseşti din Bălcaciu: un dragon cu cap de femeie, struguri la urechi şi coada din vrejuri de viţă, care atestă legătura ritualică a acestor locuri cu vinul.

detaliu de pe clopotul bisericii săseşti din Bălcaciu, datat 1620; @ Jidvei

biserica din Bălcaciu

Seara s-a încheiat cu surprizele pregătite de domnul Ioan Buia, directorul şi oenologul complexului de vinificare de la Jidvei: riesling de Rhin 2009, Icewine 2011(din gewurtztraminer), muscat ottonel 2011, feteasca regala 2009 si un excelent spumant extra-brut (1,9 gr  zahar/l), Romantine alb 2010. În paranteză fie spus, numele gamei „Romantine” nu mi se pare inspirat, căci nu prea are legatură cu ceea ce e în sticlă: un vin spumant elegant şi crocant „care ar fi capabil să facă să meargă şi un olog”.

Pe lângă plăcerea de a bea soiuri tradiţionale din Târnave – gewurtztraminer, riesling de Rhin, neuburger, pinot gris – soiuri pe care cred că Jidvei ar trebui să le promoveze mai mult – am fost impresionată de simplitatea şi prietenia cu care ne-au înconjurat oamenii locului. Îţi creşte inima când vezi cu câtă pasiune vorbesc inginerii şi tehnologii de aici despre meseria lor. Iar acest fapt este foarte important, pentru că miza investiţiei de la Jidvei nu sunt vinurile medaliate – care au fost şi vor mai fi – ci conservarea unui patrimoniu şi a unei comunităţi, precum şi felul în care generaţiile care vin îşi vor aminti de Jidvei.

15 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, vinuri româneşti

Markus Molitor, 500 de ani de experienţă cu riesling

Cel mai uimitor lucru pe care îl poate trăi în Mosel, un băutor de vin din România – o ţară unde podgoriile se numără cu suta de hectare şi vinurile (ca şi berile) cam seamănă între ele – e senzaţia stranie a diversităţii unor vinuri făcute din acelaşi soi de strugure. De fapt, în Mosel, ca şi în Alsacia, nu am văzut alt tip de vin decât cel făcut dintr-un singur soi de strugure şi niciun riesling din cele degustate la cele 8 crame vizitate nu semăna cu cel al vecinilor. Lecţia pe care oricine o poate învăţa în Mosel – cum să ajungi la diversitatea maximă prin simplitatea extremă – am înţeles-o, culmea, abia când am vizitat poate, una dintre cele mai comerciale crame din partea locului:  Markus Molitor.

Când doamna Markus Molitor, cea care ne-a prezentat vinurile cramei, ne-a povestit că sunt cea mai mare cramă de pe Mosel cu cele aproape 42 de hectare pe care le deţin, am catadicsit-o cu o privire plină de neîncredere. După ce a adăugat că  Markus Molitor produce 50 de etichete diferite într-un an, din 95% riesling şi restul de 5% Pinot noir (Spätburgunder) şi Pinot blanc (Weissburgunder) am început să caut în ochii ei scânteia nebuniei. Noroc că prejudecăţile mele au fost repede înecate în vinul de deschidere, un excelent Pinot Noir 2007 Graacher Himmelreich, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai bune vinuri pe care Markus Molitor le face.

Au urmat vreo 13 rieslinguri, din ani diferiţi, secetoşi sau ploioşi, ani cu fermentaţie spontană perfectă şi ani cu drojdii selecţionate. Ni s-au povestit caracteristicile fiecărui an şi cum au influenţat acestea fiecare producţie în parte. De exemplu, 2003 a fost un an foarte cald şi secetos, cu rieslinguri lipsite de aciditate, în schimb 2007 a fost un an cu o fermentaţie spontană perfectă şi reislinguri extrem de bune. Iar 2010 e considerat unul din cei mai buni ani din ultimii zeci de ani, cu vinuri, ni s-a spus, cu capacitate de îmbătrânire de 30 de ani.

Am avut ocazia să degustăm şi un auslese din 2002, deschis de 3 săptămâni, care se prezenta impecabil. Am ştiut acest lucru pentru că peste tot pe unde am fost în Mosel, am văzut că se obişnuieşte să se scrie pe etichetă data când sticla de la degustare a fost deschisă. Am întrebat dacă e adevarat că aşa cum arată data de pe etichetă vinul e deschis în urmă cu 3 săptămâni, şi ni s-a spus că un riesling bine făcut rezistă în sticla deschisă, afară la aer, fără probleme, mai multe săptămâni. De altfel, Markus Molitor încurajează aerarea rieslingurilor lor tinere, (în special auslese si spätlese) şi nu recomandă folosirea pompei de vacum pentru a elimina aerul din sticlele deschise.

La întoarcerea în România am avut curiozitatea să arunc o privire pe site-ul lor  şi am aflat că Weingut Markus Molitor e o afacere de familie de opt generaţii şi că viile sunt împărţite în suprafeţe foarte mici, cele mai multe nu depăşesc un hectar, dar se cunosc cu precizie caracteristicile pe care vinul din fiecare parcelă le dezvoltă.

Intuiţia mi-a şoptit că secretul acestei incredibile diversităţi a rieslingului de rhin se ascunde şi în respectul cu care proprietarii de crame din Mosel vorbesc unul despre altul, ca nişte oameni care sunt acolo de 500 de ani şi au de gând să fie tot acolo şi în viitorii 500. Şi cred că dincolo de orice altceva, pe acest sentiment se bazează performanţa sistemului german.

9 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

În ţara aspră şi minunată a rieslingului de Rhin

Când deschid o sticlă de riesling bun, mă simt învâluită în mirosul vîntului şi al pământului, al ardeziei încinse de soare şi al brizei răcoroase, care se îmbină, se contopesc parcă, într-un fulgurant moment de armonie universală. Am mai trăit senzaţia asta, în adolescenţă, când urcam pe munte, şi acum ştiu că ea are mirosul inegalabil al rieslingului de Rhin.

În Mosel, viticultorii au calităţi de alpinişti şi sunt animaţi de o mare dragoste pentru vinul pe care îl fac. Ai putea chiar să-i consideri un pic nebuni, dacă te uiţi la viile care cresc în pantă, unele înclinate şi la 70 de grade, până sus de tot, în vârf. Privind peste tot în jur nu prea vezi terenuri necultivate, şi începi să înţelegi cât de mult preţuieşte pământul atunci când nu ai, şi cât de multă muncă poate presupune un simplu pahar de vin. Şirurile nesfărşite de vii plantate pe văi neprimitoare m-au facut să mă gândesc că, noi, românii, ar trebui să fim un pic mai recunoscători faţă de ţara, atât de roditoare, în care ne-am născut şi ar trebui să ne exprimăm această recunoştinţă şi prin fapte.

Una dintre cele mai plăcute vizite din călătoria noastră a fost cea de la Weingut Laurentiushof, unde familia Franzen-Martiny cultivă vie pe unele dintre cele mai abrupte pante din Europa (70 de grade).

Am fost surprinşi şi ne-am simţit răsfăţaţi de propunerea gazdei noastre de a urca cu trenuleţul în vie, o instalaţie care deşi arăta ca o jucărie s-a dovedit trainică, fără să ne răpească însă doza de adrenalină care a făcut şi mai plăcută degustarea vinului direct în vie.

Caracteristic pentru Mosel e un tip special de tăiere şi legare a viţei, diferit de cel clasic, să-i spunem franţuzesc. Nemţii curbează ramurile butucului viţei şi le leagă într-o formă ce seamănă cu o inimă.

Pentru că e un tratament delicat, care  trebuie făcut cu atenţie pentru a nu traumatiza viţa, e din ce în ce mai puţin folosit, în lipsa forţei de muncă calificate. Se spune că, în această poziţie de inimă, seva viţei circulă uniform şi toţi strugurii au astfel şanse egale de a ajunge la maturitate deplină. Dar mie îmi place să cred că e, de fapt, inima primului viticultor care a trecut prin Bremm, a plantat vie şi n-a mai putut să plece.

De altfel, de acolo de sus, am privit Moselul printr-un pahar de riesling şi într-o clipă de reverie m-am întrebat dacă, de fapt, nu cumva tot ce curge în vale e riesling şi noi habar n-avem. Pentru că altfel e greu să-ţi explici starea de graţie în care trăiesc aceşti oameni care le permite să-ţi ofere o sticlă de vin bun la preţul de 8,5 euro.

6 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

O floare rară şi un blind tasting legendar

Rieslingul are patru feţe: trocken, feinherb, fruchtig şi edelsüss, ne-a spus de la bun început Christian Tyrell, proprietarul domeniului Weingut Karthäuserhof, prima cramă pe care am vizitat-o în periplu nostru prin Mosel.

@ lovewine.ro

Orice călătorie te îmbogăţeşte pentru că e distrugătoare de prejudecăţi şi evidenţiază cât de mică e distanţa care te separă de cel care, totuşi, nu îţi vorbeşte limba sau nu îţi cunoaşte ţara, iar o săptămână în Mosel mi-a arătat cât de puţin îţi trebuie ca să faci un vin bun şi m-a pus serios pe gânduri.

Vinului german i se reproşează eticheta complicată, clasificările stufoase şi un anume elitism. Proprietarii de crame – cele mai multe afaceri de familie de mai bine de 400 de ani – preferă să stea acasă şi să-şi lucreze singuri via şi sunt mai puţin dornici să străbată lumea povestind despre cât de bun e vinul lor. E unul din motivele pentru care rieslingul german nu a devenit “un fenomen planetar”, ca Bordeaux sau Chablis. Pe de altă parte, după ce le guşti vinurile, nu poţi decât să te bucuri că nemţii nu au dat niciun pas înapoi în a-şi face vinul aşa cum ştiu ei mai bine, cu tot cu clasificările care le sunt proprii.

Cel mai important lucru pe care l-am înţeles de la Christian Tyrell, ca şi de la ceilalţi producători pe care i-am vizitat, e că, de fapt, felul în care clasificăm noi vinul (sec între 2- 4 grame/ litru, demi-sec 4-12 grame, demi-dulce 12 – 50 grame şi dulce peste 50 de grame) e simplist şi născător de confuzii. În cazul rieslingului german, nu se acordă mare atenţie cantităţii de zahăr rezidual din vin, ci se caută un echilibru între aciditate şi zahărul rezidual. Din acest motiv, un riesling german trocken, pe care noi îl traducem prin “sec”, nu va avea 2-4 grame zahăr rezidual, ci, în funcţie de condiţiile fiecărui an de recoltă, va avea un gramaj de zahăr rezidual corelat cu nivelul acidităţii din strugure în acel an. Astfel un riesling trocken poate avea până la 9 grame de zahăr la litru şi, foarte rar o sa aibă 2 grame de zahăr – adică să fie sec după cum am învăţat noi – pentru că din cauza acidităţii foarte mari va fi de nebăut. De altfel, acum am avut ocazia unei experienţe extraordinare, să degust vinuri dulci (edelsüss) care aveau 100 de grame de zahăr rezidual şi o aciditate atât de mare, încât îţi lăsau senzaţia că au cel mult 50 de grame.

Unicitatea rieslingului de rhin stă tocmai în acest echilibru între o incredibilă aciditate, care îi scoate în evidenţă mineralitatea specifică, şi zahărul rezidual care îi potenţează aromele.

Despre sistemul de clasificare al rieslingului german şi cum se citeşte eticheta vinului, am mai scris aici.

@ lovewine.ro

Revenind la Weingut Karthäuserhof, Christian Tyrell ne-a regalat şi cu o poveste fără egal, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune pe care mi le-a povestit vreodată un producător. Crama Karthäuserhof are o etichetă specifică, o bandă pe gâtul sticlei. L-am întrebat de unde a pornit această idee şi ne-a povestit cum pe vremea stră-bunicului său s-a organizat la cramă un mare banchet. Sticlele au fost scoase din pivniţă şi puse la răcit în vase cu gheaţă. Toate bune şi frumoase, dar când să fie aduse la masă în ordinea prestabilită, s-a constatat că etichetele s-au desprins de pe sticle făcându-le de nerecunoscut. În amintirea acelui blind tasting istoric eticheta a rămas plasată doar pe gâtul sticlei.

@ Nicusor Cazan

Prinsă în mirajul poveştii, parcă şi vedeam mulţimea de pătrăţele ude care pluteau în havuzul din curte, purtând pe ele nume şi ani legendari, şi am oftat înciudată…

@ lovewine.ro

2 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă, tot ce trebuie să ştii despre vin

O săptămână cu Riesling de Rhin

Uneori mă bate gândul că rieslingul a fost cândva menit să fie o floare, căci nu există vin alb cu arome mai seducătoare şi mai complexe. E ca şi cum toţi pomii din livadă, cireşul, caisul, piersicul, salcâmul, mărul şi-ar scutura cu toţii, în acelaşi timp, polenul la tine în pahar. Un riesling tănăr e expresia proaspătă, solară şi plină de avânt a primăverii, care, (după 3-4 ani de învechire) se lasă cotropită de imobilitatea verii, pentru ca apoi să se desăvârşească în languroasa toamnă. Un riesling poate fi atât de bun încât să nu te lase să alegi care din aceste faze prin care trece te atrage mai tare.

După o săptămână în ţara rieslingului de Rhin, pot spune că nu am mai întălnit un strugure care poate avea atâtea faţete şi care poate produce vinuri atât de diferite. Tot aici am aflat că, graţie acestei diversităţi, rieslingul poate acompania un meniu complet, de la aperitiv până la desert. E ceea ce am şi experimentat profiând de excelentele preparate ale lui Oliver Probst, proprietarul hotelului Moselschild – pe care îl recomand din toată inima.

La aperitiv, spumant (care la nemţi se numeşte sekt) Rebenhof 2009, cu ton crud cu piure de mazăre, muguri de creson şi dovleac.

Supă curry cu creveţi şi cod, alaturi de riesling 2010 Weingut Klaus, Spätlese, feinherb.

 

Muşchi de porc cu legume şi piure de cartofi, alături de riesling 2009 Studert-Prüm, Bernkasteler Graben, Spätlese, feinherb.

 

La desert, crème brûlée cu îngheţată, alături de riesling auslesse 1990, Schlossgut Diel.

Pentru mine, un riesling bun e ca o călătorie de-a lungul vieţii cu un prieten de nădejde împreună cu care rememorezi amintiri din adolescenţă şi poveşti de maturitate, iar acest periplu prin crame şi terase de vie s-a asezonat în mod inspirat şi cu prieteni adevăraţi, cu care am împărtăşit pasiunea pentru riesling şi frumuseţea peisajului reflectat într-un pahar cu vin.

În scurta noastră excursie, am vizitat opt crame – Karthäuserhof, Maximin Grünhaus Schlosskellerei C von Schubert, Schloss Lieser, von Othegraven, GransFassian, Markus Molitor, Laurentiushof şi Alfred Merkelbach -şi am degustat aproape o sută de sticle de riesling. Poveştile fascinante ale pasiunii cu care acesti oameni creează fiecare, rieslinguri atât de diferite, în săptămânile care urmează…

6 Comments

Filed under Riesling din lumea largă

Cu riesling intre Grinzing si Wachau

Viena e orasul care mi-a starnit intotdeauna sentimente contradictorii. Mi-a lasat impresia unui grandios muzeu caruia ii lipseste viata, dar, daca as sta un pic mai aproape – hélas – l-as vizita mai des pentru cate o expozitie si o cafea buna.

In mod oarecum bizar, singura amintire haioasa care mi-a ramas din serioasa si eleganta Viena e legata de vin. Imi placea sa strabat Viena cu tramvaiul si sa ma opresc in Grinzing, sa admir casele si boltile generoase de vita de vie. Seara ne prindea in cate o carciumioara cu vinul casei si lautari unguri. Cartierul avea in ochii mei un oarece farmec interbelic. Intr-o seara, am baut pana tarziu, dar am reusit sa prindem ultimul tramvai. Pe strazi nu era nici tipenie de om, in schimb tramvaiul era plin cu grupuri de cheflii cu sticle de vin in mana: francezi, portughezi si romani. A fost cel mai vesel tramvai vienez cu care m-am plimbat vreodata.

Si pentru ca prietena mea Dana, tocmai mi-a trimis un mesaj din Wachau, de la o serata literara cu degustare de vinuri “care iti fac gura punga”, mi-am propus sa deschid in cinstea ei un riesling austriac.

Riesling Domäne Wachau, 2010, podgoria Singerriedel e un vin de un galben intens si greu. La deschidere, adie o boare de petrol care se risipeste ca o parere, fiind inlocuita cu arome intense de flori albe si caisa. La gust se remarca prin mineralitate, aciditate bine sustinuta si final lung. Un vin frumos, foarte elegant in expresia aromatica.

Din cate am inteles de pe site-ul producatorului, smaragd, e marca vinurilor din Wachau, albe, seci, culese tarziu, un simbol care se leaga de soparlele de culoarea smaragdului care se lafaie la soare pe terasele cu vita de vie. La fel am facut si eu cu gandul la ultima promenada pe Dunare, la soparlele din Wachau si la Dana.

P.S. Variate si felurite vinuri austriece gasiti in magazinul La Chambre.

16 Comments

Filed under Riesling din lumea largă, vinuri povestite şi recomandate

In der goldnen Flut der Trauben

A participa la o degustare de vin poate fi un pretext pentru betie sau pentru socializare, dar si un mod de a forta intalnirea cu vinuri memorabile, vinuri spectaculoase, vinuri ciudate, vinuri speciale sau vinuri din spatii, in care, poate, nu vei calatori niciodata. Pentru mine, vinurile memorabile sunt cele care se lovesc, ca un “coup de foudre”, de obsesiile tale, de imaginile si aromele din copilarie si raman imprimate in fluviul auriu al amintirii.

Hain Piesporter Domherr Riesling 2009 e unul dintre cele mai bune rieslinguri pe care le-am baut. Se remarca printr-o evolutie la pahar neobisnuita. La deschidere e onctuos, cu aroma de caise confiate si miere, ca apoi sa se sublimeze, sa capete zvac, aciditate si o subtila aroma sarata. Prima data cand l-am degustat, un prieten a remarcat ca aroma asta defineste exact mirosul vantului de la Vama Veche. E aroma unor amintiri de nesters.

Vama Veche, iulie 1993

Pentru mine, Vama Veche e simbolul unei lumi disparute, un spatiu al libertatii absolute, al tineretii inconstiente, al disponibilitatii, al povestilor savuroase. Imi amintesc ca, in anii 90, stateam o luna sau doua in Vama, “sur le sable, face a la mer”,  liberi de orice fel de bagaje, de responsabilitati si obligatii, sub imperiul senzatiei imbatatoare, dar mincinoase, ca timpul ne apartine.

Vama Veche, iulie 1996

Vama Veche, iulie 1995

Din pacate, acel loc a disparut, s-a transformat impreuna cu noi, dar acum, cand degust acest riesling, ma gasesc din nou pe faleza din Vama, contemplu marea cu un pahar in mana, briza ma invaluie, timpul imi apartine…

3 Comments

Filed under poveştile Monei, Riesling din lumea largă, vinuri povestite şi recomandate