Through the wine glass

„Există doar un singur mod de a vizita un loc cu mintea deschisă, şi acesta se află în pahar”, afirmă Roger Scruton. Iubitorii călătoriilor virtuale se vor bucura de această carte compozită, complexă, autobiografică şi cel puţin la fel de conservatoare precum sunt marile vinuri ale Europei.

beau

În ceea ce mă priveşte, dincolo de interpretarea filiozofului, m-am delectat cu impresiile unui englez îndrăgostit de Franţa pentru care vinul e expresia unui loc şi a unei culturi, un tovarăş de meditaţie dar şi un ritual social prin care ne exprimăm iubirea pentru aproapele nostru.

Poate că nu veţi fi de acord cu multe din afirmaţiile foarte tranşante ale autorului, dar veţi găsi în această carte cea mai frumoasă şi mai inspirată definiţie a terroir-ului şi cea mai poetică descriere a Burgundiei… cea din pahar:

„Am învăţat după aceea să iubesc vinurile Franţei, sat după sat, vie după vie, fără să reţin însă prea bine soiurile de struguri folosite la fabricarea acestora şi fără să am un termen de comparaţie care să îmi spună dacă aceste soiuri plantate în alte soluri şi binecuvântate cu alte denumiri geografice vor rodi la fel. Din momentul îndrăgostirii mele am devenit un terroiriste, pentru care principalul ingredient din orice sticlă este solul.

Prin „sol” nu înţeleg numai aspectul fizic de calcar, strat de suprafaţă şi humus. Solul este înţeles aici aşa cum l-ar fi descris Jean Gino, Giovanni Verga şi DH Lawrence: ocrotitor al pasiunilor, scenă a dramelor şi sălaş al zeilor autohtoni. Zeităţile de la care satele Franţei şi-au luat numele – fie păgâne ca Mercurey şi Juliénas, fie creştine precum St. Amour şi St Joseph – au în pază viile care şi-au primit caracterul nu numai din mineralele pe care le absorb din rocile de dedesubt, ci şi din ritualurile sacrificiale ale comunităţilor de pe aceste meleaguri. (…) Unul dintre cele mai importante daruri făcute Franţei de către Biserica Catolică este faptul de a fi oferit adăpost zeilor ponosiţi ai Antichităţii, de a-i fi înveştmântat cu veşmintele sfinţilor şi martirilor şi de a-i fi cinstit cu licoarea, pe care, odinioară au pogorât-o din ceruri pentru noi toţi. Iată pe scurt de ce vinurile Franţei sunt cele mai bune.

(…) Fiecare petec de pământ din Puligny are propriul compost fertilizant de istorie, în care sfinţii şi păcătoşii au conspirat întru cultivarea strugurilor. (…) este nu numai o exagerare, ci şi fundamental greşit să descrii un anumit vin ca o expresie a solului. El se află în sol aşa cum turla unei biserici se află în satul de sub ea, fiind o aspiraţie către un sens pe care îl dobândeşte numai dacă avem cultura şi credinţa spre a-l oferi. Acesta este unul din motivele pentru care degustările oarbe sunt atât de înşelătoare: noi nu ducem la gură gustul în sine, desprins de orice altceva, şi poţi înţelege tot atât de puţin calităţile unui vin prin degustare oarbă pe cât poţi înţelege calităţile unei femei sărutând-o legat la ochi.

(…) Terroir-ul cu alte cuvinte, nu este doar o referire la acel afloriment de calcar din Bathonian, de sub marna din Montrachet. Ea include Ducatul Burgundiei, ca idee morală; include denumirea latină Puliagnicus, şi celălalt nume Montrachet, în care ambele t-uri nu se pronunţă, precum şi numeroasele denumiri din jurul său – Les Chalumeaux, Les Referts, Le Clos de Meix,Les Folatières -nume nu atât acordate cât descoperite în timpul lungii întâlniri dintre om şi sol; include secole de viticultură sub supravegherea atentă a abaţiei din Mazières; include podgoriile cu zidurile lor de piatră şi cu porțile din lemn, precum şi platoul Montrachet, care captează fiecare picătură de soare, din zori până la asfinţit. Toate astea şi nu numai ajung în acest vin pe care, în opinia lui Alexandre Dumas, ar trebui să îl bem îngenuncheaţi, cu capul descoperit în semn de reverenţă- un vin care este însăşi distilarea virtuţii pe care grecii o numeau aidōs, recunoaşterea ingenuă că ceilalţi sunt mai importanţi decât tine.

Implicarea activă a Bisericii în replantarea şi înnoirea vechilor podgorii romane s-a îmbinat fericit cu interesul financiar al domnitorilor burgunzi. Ducele din secolul al XIV-lea Filip cel Îndrăzneţ a transformat vinul roşu din Burgundia într-un produs de lux, exilând „trădătorul” soi Gamay şi interzicând orice altceva în afara de Pinot Noir. Şi atât de aspru a protejat reputaţia vinurilor sale, încât propriei lui soţii Margueritte, ducesă de Flandra, i s-a refuzat favorul de a marca butoaiele din podgoria ei cu mult-râvnitul „B”. Un secol mai târziu, ducele Filip cel Bun a făcut un pas la fel de important interzicându-le supuşilor să planteze viţă de vie în văi, limitând astfel podgoriile la Côte d’Or şi Côte Chalonnaise (…) Perceptorul de taxe al lui Filip cel Bun, Nicolas Rolin, a fost cel care – după sărăcirea burgunzilor în timpul vieţii sale – a înfiinţat, înainte de a muri, faimosul Hospice de Beune, înzestrându-l cu podgorii ale căror recolte sunt licitate în Beaune după fiecare cules. Această licitaţie este de asemenea un festival, în timpul căruia burgunzii îşi reînoiesc ataşamentul faţă de istorie, faţă de produsele lor şi faţă de sfinţi. Vizitatorii înţeleg astfel că vinul de Burgundia nu este doar o băutură, ci o cultură, şi una care se reînoieşte în fiecare an, ca Dionysos, zeul vinului.”[1]

Conservator şi fin cunoscător al vinurilor Franţei, Scurton critică invenţiile marketingului, sistemul Parker şi eticheta modernă care depersonalizează vinului, prin înlocuirea locului de provenienţă, al viei/plaiului cu soiul de sturgure, o noţiune abstractă care nu mai permite vinului să fie o interpretare strâns legată de achiziţiile noastre culturale.

„Încercarea de a descrie aroma unui Lafite e zadarnică. Efectul său asupra nasului, a limbii şi a cerului gurii nu poate fi surprins în cuvinte, şi nu ar trebui să privim cu altceva decât dispreţ noua modă, asociată cu criticii americani ai vinului, cum ar fi Robert Parker, de a acorda puncte fiecărei sticle, de parcă, după o cursă aprigă, una din ele ar fi reputat victoria. Să acorzi puncte unui vin roşu e ca şi cum ai acorda puncte unei simfonii – ca și cum simfonia nr. 7 de Beethoven, nr.6 de Ceaikovski, nr.39 de Mozart şi nr.8 de Bruckner oscilează între 90 şi 95 de puncte.” [2]

E poate inutil să adaug că împărtăşesc părerea autorului în aceeaşi măsură în care îi împărtăşesc dragostea pentru Franţa, ţara vinului.

PS. Din păcate, trebuie să spun şi că această traducere în limba română nu e una dintre cele mai reuşite, mai ales datorită faptului că traducătoarei îi lipseşte vocabularul carcateristic lumii vinului. Un specialist oenolog ar fi  fost binevenit pentru a îndrepta în manuscris greşeli flagrante de tipul Côte d’Or  tradus prin Coasta de Azur  (pag 34) şi numeroase alte stângăcii…

[1] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 23, pag 50 -54

[2] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 43

7 Comments

Filed under cărti despre vin

7 Responses to Through the wine glass

  1. O, da așteptam demult acest volum, dar cum bine ai consemnat, traducerea lasă multe de dorit. Poate că era mai bine să o fi căutat pe franțuzește…
    DAR, oricum, e minunat că astfel de cărți apar. Acum e rîndul oenologilor, specialiștilor în materie de idei, filosofie etc., să o comenteze. TREBUIE să devină un eveniment astfel de scrieri! NU?

    • Mona

      Ce-i drept mi-a părut tare rău că nu au avut mai multă grijă de traducerea ei, cu atât mai mult cu cât autorul, după cum reiese din carte, nutrește sentimente de simpatie pentru România. Merita o traducere frumoasă. Totuși, apariția cărții e un eveniment, da, și merită cititiă și comentată.

  2. http://www.revista22.ro/vinul-bine-cultivat–45935.html
    trebuie să recunosc că m-a surprins acest comentariu al unui pretins burghez! Totuși, înțeleg intenția acestuia: în dorința de a se identifica acestei clase, căreia aparține Scruton, Baconsky face ”frumos” în fața neo-liberalilor vremii, le arată valorile cărora trebuie să se închine! Dar, face bine cauzei, este exact ce trebuie. Vestea despre cartea lui Scruton trebuie să circule, să vuiască-n urechile contemporanilor!!! Trăiască vinul, savorile sale incomensurabile…

    • Mona

      Până la urmă, așa cum zice și Scruton fiecare decriptează vinul/cărțile în conformitate cu achizițiile culturale proprii. Eu m-am delectat cu Scruton- cel cunoscător de vin și pe măsură ce am înaintat în lectură am întrezărit șirul lung al sticlelor de vin care au dus la această carte. A fost o gestație îndelungată, pe care într-un fel aș putea spune că o cunosc. Din păcate, traducerea știrbește tocmai partea asta de Scruton-băutor de vin, care mi se pare mie că e miezul acestei scrieri…

      • Cu atît mai de neînţeles devine afirmaţia lui Baconsky, “frumos tradusă de Teo­dora Nicolau”! El, care are un doctorat la Paris, nu cred că nu-şi dă seama de stîngăciile traducătoarei, sau e pur şi simplu imun la nuanţele slang-ului oenologic)))

        • Mona

          Mai degrabă aș îndrazni să zic că nu prea cunoaște lumea vinului. Din punctul meu de vedere, una din marile probleme ale societății romănești, care din păcate nu ocolește nici elitele, este lipsa culturii gastronomice. A fundamentului de cultură gastronomică, care la francezi de exemplu e ceva înnăscut aproape – a fundamentului care se face acasă de o mamă/un tată/ o bunică cu talent culinar. E mult de discutat pe tema asta, iar eu nu înțeleg de ce la noi gastronomia e privită în continuare ca o cultură minoră, deși în lipsa unei piețe consumatoare, ingredientele rețetelor clasice și vinul sunt un lux.

  3. Mona, în fond, ţi-ai şi răspuns! Cînd ceva nu este firesc consumat şi cultivat, este perceput ca ceva îndepărtat şi exotic, deci – de lux! Iar luxul, te costă…Nu numai bani, ci şi pricepere, flexibilitate, libertate interioară. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ai, poţi obţine cu mulţi bani. Nu e o “imagine” a societăţii de astăzi?

Leave a Reply