Vinul poetului e plin cu cerneală

Pe măsură ce am ocazia să gust câte un grand cru bordolez, celebra clasificare din 1855 îmi apare ca o poveste fără de sfârşit a Şeherezadei, o filă dintr-o carte în care fiecare rând e îmbogăţit de o istorie, povestea fiecărui domeniu şi a fiecărui vin. Iar pe măsură ce te familiarizezi cu clasificarea te bântuie inevitabile întrebări legate de subtilele diferenţe ale clasificării şi de distanţa pe care încerci s-o întrezăreşti între primele şi următoarele clasate. Cu ce se diferenţiază la o adică un Premier Grand Cru classé A, Château Ausone, de exemplu, de vecinul său grand cru classé B? Există o diferenţă aşa de mare de calitate între Château Pétrus şi mult, mult mai puţin preţuitul vecin de gard Château La Conseillante? Are Pétrus ceva atât de special ca să-şi justifice zerourile? Din păcate, răspunsul îl vom afla abia după ce vom fi plătit respectivele zerouri şi în asta constă poate şi magia vinurilor mari.

Zilele trecute, am avut ocazia să degust o apelaţiune care nu mai există – (începând cu 2007 vinul se numeşte Château Bélair-Monange) – şi prin a cărui poveste mi s-a părut că întrezăresc un posibil răspuns al întrebărlior de mai sus: Château Bélair Dubois-Challon, Grand cru classé B, AOC Saint Émilion, 2003.

belair

Vinul e un asamblaj de 80 % merlot şi 20 % cabernet franc şi se deschide cu o surprinzătoare aromă de cerneală şi de mină de creion, un miros netulburat încă de mâna cititorului, de natură să-ţi amintească de plăcerea lecturii unei cărţi proaspăt tipărite. Pe măsură ce se aerează, vinul îşi recapătă fructozitatea, chiar dacă aroma specifică de cerneală nu dispare. Gustul e mediu dar suculent şi se îmbogăţeşte cu arome de piele, pământ şi fum. Postgusul intens, cu tanini mătăsoşi face ca vinul să devină memorabil. Mi s-a părut un vin rubensian şi molatic, mult diferit de suratele din Médoc, de pe celălalt mal al Girondei, despre care un prieten de-al meu obişnuieşte să spună că au o austeritate de uşă de biserică reformată.

Domeniul Château Bélair este vecin cu celebrul Château Ausone, care împreună cu Château Angélus, Château Cheval Blanc şi Château Pavie reprezintă elita vinurilor din Saint Émilion. De-a lungul existenţei lor, cele două domenii, Bélair şi Ausone au avut de mai multe ori acelaşi proprietar. Povestea lor începe cu poetul şi omul de stat Decimus Magnus Ausonius (310- 395 d. Hr) care se pare că deţinea ambele proprietăţi, iar castelul Ausone s-ar afla chiar pe vechile fundaţii ale vilei poetului. În 1916, cele două domenii se reunesc din nou în proprietatea lui Edouard Dubois- Challon, iar vinurile deşi recoltate separat, îmbătrănesc împreună în pivniţa proprietăţii Ausone. În 1921, Edouard Dubois- Challon moare şi proprietăţile revin soţiei sale Helyett Dubois-Challon. Începând cu 1975 cele două vinuri, atât Ausone cât şi Bélair, vor fi făcute de Pascal Delbeck, pănă în 1995 când Michel Rolland va deveni oenolog consultant la Ausone. În 2003, Helyett moare şi moştenitorul, Pascal Delbeck va fi nevoit să vîndă proprietatea pentru a putea plăti taxele de moştenire. Château Bélair, cumpărat de Jean Moueix, devine în 2007 Château Bélair-Monange.

Mi-aş dori să-mi pot permite cândva să fac o degustare comparativă între cele două mari vinuri făcute de acelaşi oenolog între 1975 şi 1994. Am afla poate în acest fel dacă ele n-ar trebui clasificate, mai puţin după potenţialul terroir-ului şi mai mult după harul omului care le face.

Pănă la urmă pare destul de ciudat să constaţi, că personalitatea vinului se datorează tocmai caracteristicilor celor mai fragile şi mai uşor de contestat – clima anului de recoltă şi personalitatea oenologului – în timp ce valoarea lui la bursă e dată de numele arbitrar al brandului ratificat printr-un clasament dubitativ şi totuşi imuabil.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate

Leave a Reply