În viaţa unui blogger, a unui jurnalist, dar şi în viaţa unui simplu consumator există repere fixe festivaliere, care se suprapun întrucâtva cu sezonul estival. La sfârşit de mai e festivalul de film de la Cluj, în iunie e festivalul de teatru de la Sibiu, în iulie e festivalul de jazz de la Gărâna. Tot atâtea pretexte pentru a-ţi suna prietenii şi a-i anunţa intempestiv că ţi s-a făcut dor de ei şi vrei să vii în vizită. Nu că dorul ăsta sezonier n-ar fi mai puţin veritabil.
E la fel de adevărat că festivalele ajunse la modă, adună hipsterii de pretutindeni, aşa cum obişnuieşte să cârcotească la adresa lor un amic de-al meu. Zilele trecute, la o masă de familile, taică-miu m-a întrebat ce-s aia hipsterii, şi prinsă în vârtejul discuţiei n-am ştiut să-i dau o definiţie credibilă. I-am spus că sunt asemeni snobilor din interbelic, doar că mai hi-tech. Adică ăia care preferă să-ţi dea like pe facebook decât să poarte o discutie normală, a conculzionat el.
Pe terasa de la Casa TIFF din Cluj am tras cu urechea la o discuţie aprigă de hipsteri-marketari despre cum se contabilizează succesul evenimentelor culturale din punctul de vedere al sponsorului. Desigur, aşa cum vă puteţi imagina contabilizarea acestui gen de activitate e întotdeauna cantitativă, un discurs care îmi aminteşte uneori de Caragiale: atâţia spectatori, atâtea spoturi, atâtea bannere…
Cu hipsteri sau împotriva lor, cred că un festival trăieşte mai ales din calitatea socializării. Din cauza asta, TIFF-ul are o naturaleţe care ar fi imposibilă la Bucureşti, un farmec care pe mine mă face să revin mereu în această săptămâna în care Clujul îşi intensifică viaţa şi îţi oferă şansa de a întâlni oameni noi, relevanţi, cu pasiuni comune, prilejul de a te prosti şi de a râde, ocazia de a plânge cu sughiţuri fără ruşine în întunericul unei săli de cinema, răgazul de a contempla aşezat pe o bancă la soare, un vârf de brad sau un cer cu nori. Poate că succesul unor astfel de evenimente culturale ar trebui privit şi din perspectiva satisfacţiei pe care o oferă acelor oameni care îşi păstrează în fiecare an, cu obstinaţie, în program, loc pentru o astfel de săptămână de libertate.
Dar oare succesul TIFF-ului şi felul în care a schimbat el faţa oraşului mai trebuie contabilizat ? Și chiar dacă n-ar fi un succes, banii sponsorului oferiţi unui festival nu ar trebui ei priviţi ca un gest necondiţionat, de recunoştiinţă faţă de comunitate ?
