Tag Archives: interviuri

Prin Bucureștiul cu parfum de Chardonnay

-interviu cu Dana Grigorcea-

Prietenia mea cu Dana pare coborâtă din romanul lui Costantin Țoiu ” Căderea în lume”, în care cele două personaje – în realitate Constantin Țoiu și prietenul lui Jurgea-Negrilești- se plimbă povestind prin Cartierul Dorobanți. De câțiva ani încoace, eu mă plimb cu Dana, sporovăind prin cartierul Cotroceni, învăluite în parfumul nostalgic al teilor copilăriei noastre. Și nu cred că mi-aș fi dat seama de această asemănare, dacă Dana nu ar fi scris o carte despre București.  În viața de zi cu zi, Bucureștiul e de cele mai multe ori un oraș mohorât, cenușiu și care cam pute. Atunci când îl străbat împreună cu Dana se transformă într-un spațiu plin de culoare. Săptămâna trecută când ne-am plimbat ultima oară la ceas de seară, ne-am întrebat cum ar fi dacă am sări gardul arenelor BNR ca să ne plimbăm printre platanii guvernatorului și să protestăm împotriva faptului că parcul arenelor nu e deschis publicului.

©Ayse Yavas

©Ayse Yavas

Dana Grigorcea locuiește la Zürich și scrie în limba germană. A publicat două romane “Baba Rada”(2011) și “Sentimentul primar al nevinovăției (2015) și o carte pentru copii “Mond Aus!”(2016). Am profitat de prezența ei la București pentru lansarea cărții în limba română, pentru a discuta despre cărți și vinuri.

Cartea ta, „Sentimentul primar al nevinovăției” este în primul rând o carte despre București, despre Bucureștiul atemporal al copilăriei și din acest punct de vedere se înscrie într-o serie bine definită a literaturii române moderne, de la nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade, la romanele lui Constantin Țoiu. E nevoie să fii departe de București ca să scrii mai ușor despre el?

Bucureștiul despre care am scris de la distanță este orașul despre care am ales să scriu, simbolul unei apartenențe, un loc pe care mi se pare că-l regăsesc în toate locurile unde mă simt acasă, de exemplu, la Zürich. De la distanță ai o privire de ansamblu și fiind în altă parte ai termeni de comparație. Departe de agitația cotidiană, se conturează poate mai bine harta emoțională. Sau ca să formulez în limbajul de-aici de pe site: Impresiile de la fața locului fermentează, se decantează, apoi se maturează…

Dana Grigorcea

Tradusă la sfărștiul acestui an și publicată la editura Humanitas, cartea a fost promovată la târgul Gaudeamus și printr-o serie de serate literare la București, Brașov, Timișoara și Cluj. Cum a fost întâlnirea cu cititorii din România?

Altfel decât în spațiul german. Seratele literare din România sunt evenimente festive. A fost emoționant, am primit și flori – unele chiar de culoarea coperții mele. Am fost prezentată peste tot de critici literari foarte ageri la minte, culți, spumoși, a fost o plăcere să-i ascult. La seratele din Elveția, Germania și Austria se vorbește mai puțin, autorul citește din carte cam 45 de minute. În România nici nu mai e nevoie sa citesti, ai critici care-ți citează liber pasaje întregi. La Cluj de exemplu, Florin Bican a citat un pasaj erotic, cu mare acuratețe. Am încercat să-l întrerup, dar până la urmă a avut dreptate: Era un pasaj central. Publicul român nu trebuie subestimat. Apoi am fost surpinsă că lumea cumpără mai multe cărți deodată, ca să dea și cadou, asta am mai observat în Brazilia și în Rusia. În Europa de vest cumperi în general o singura carte, pentru un prieten, și o citești și tu înainte să i-o dai. La evenimentul din Cluj, au venit la mine un domn și-o doamna în vârsta, foarte în vârsta, ieșiți din timp. Iar domnul s-a aplecat către mine și mi-a spus că a fost o bucurie să ne asculte, „o mare bucurie intelectuală” și m-a intrebat dacă „se împart cărtile”. Zic „sigur că da, poftiți.” Așa că le-am semnat o carte pentru ei și una pentru domnul doctor, „că și dânsul citește cu plăcere.” Am vrut să le-o plătesc eu înainte să treacă pe la casă, dar, prinsă într-o alta discuție, i-am văzut cum trec pe lângă librar și că librarul le zâmbește și dă din cap.

das-primare-gefuhl-der-schuldlosigkeit

Prima ediție a cărții, în limba germană, care a apărut în 2015, are pe copertă o poză cu Pasajul Villacrosse. Mi-a plăcut mai mult acea copertă. De ce nu ai păstrat-o?

Coperta cărtii germane a fost alegerea editurii, eu am zis doar s-o facă verde, pentru că mi-a amintit de un film cu Belmondo și Catherine Deneuve, „La Sirène de Mississipi” și de ultima frază a lui Bébel din film: „C’est une joie et une souffrance.”

Coperta cărții de la Humanitas am ales-o eu din două propuneri – a doua propunere era un desen naiv cu blocuri colorate. Așă că am ales-o pe asta cu celule de creier. Acum sunt curioasă cum va fi estetica celorlalte edituri: Traducerea în engleză, de exemplu, apare la o editură mare din India.

 În Elveția, cărțile și vinurile mi s-au părut accesibile ca preț, chiar și pentru bugetul unui turist român. Cum arată piața cărții de limbă germană ? Este subvenționat prețul cărții ? Sunt tirajele mai mari decât la noi?

În Elveția nu se subvenționează doar cărți și vinuri: Să vezi cașcavalurile ce subvenționate sunt! Sigur că tirajele de carte sunt mai mari ca cele din România, dar și populația din spațiul german e mai mare. Apoi și procentajul de cititori din rândul populației e mai mare. O editură trimite criticilor literari cartea cu trei sau patru luni înainte de apariție, cu un „blocking period”, iar când apare cartea pe piață, apar la fix și toate recenziile. Apoi literaturii îi este alocat mult spațiu de emisie la posturi de radio și la televiziuni. Mai sunt și premii de rezonanță, care popularizează o carte, spre exemplu premiul 3sat pe care l-am primit în direct la postul de televiziune cultural al celor trei țări de limbă germană: Am ajuns pe val, am primit oferte de la o mulțime de agenți literari, a fost ca la bursă. Dar până la urmă am rămas tot la editura mea din Elveția. Șefa editurii e vecina mea de cartier, o persoană fină, cu care-mi place să ies la o cafea sau la un pahar de vin.

 În roman, povestești despre viile de la Valea Călugărească. Știu că ești proprietară de vie la Valea Călugărească. Care e povestea viilor tale?

Povestea viilor mele seamănă mult cu povestea pe care o spun în carte: Podgoria care mi se cuvenea i-a fost atribuită fiului primarului din localitatea vecină, pentru că era din partea locului, pe când familia mea plecase. Ni s-a dat o podgorie la fel de mare, cu același soi de vie, din același an, ni s-a spus că și dealul are aceeași înclinație cu dealul nostru, și aceeași luminozitate, cu mult soare. Doar că lipseau șpalierii și sârmele, care au fost furate și vândute la fier vechi. În realitate e o poveste tristă, despre jaf și dezrădăcinare. Acum avem teren de pășune și niște sticle de vin de Ceptura. Dar în carte povestea ia o turnură mai nostimă, de la Valea Călugărească se ajunge la Viena, în viile de la Grinzing.

Vinurile preferate?

Am multe vinuri preferate, mai multe decât prilejuri să le beau. În Elveția și Austria există un foarte frumos obicei, de-a se oferi scriitorilor la câte o serată literară mai importantă două sticle de vin bun. Așa am descoperit vinurile din Valais – de mare senzație e vinul alb Petite Arvine Saillon Grand Cru 2015, AOC Valais Cave Corbassière – și vinurile din Wachau, Grüner Veltliner. Nașul nostru de cununie de la Zürich e negustor de vinuri și aduce vinuri roșii din Portugalia, de exemplu Medeiros Special Selection 2013, Vinho Regional Alentejano: După ce le beau, am impresia că aș putea cânta fado.

Toamna asta, la un festival de literatură de la Innsbruck, am descoperit că sunt rudă cu doamna Ileana Kripp a minunatelor vinuri Stirbey și de drag, pentru că am descoperit în Ileana Kripp o persoană fermecătoare, am mai băut niște vin roșu de la Drăgășani, Cabernet Sauvignon 2008. L-aș tot bea! Iar săptămâna trecută, când am fost în România la lansarea cărtii, am băut spumantul din Crâmpoșie.

Cât de importantă e pentru tine eticheta vinului? Ai cumpăra o sticlă de vin doar pentru că îți place eticheta?

Eu îmi propun să nu mă uit dupa etichete, merg chitită să iau ce mi-am propus de acasă. Asta-mi spun și la librărie, nu ma uit după copertă. Cu o carte e mai ușor, pentru că o mai rasfoiești, mai citești prin ea, dar dacă-ți place o etichetă de vin e mai complicat: Rămâi în fața raftului și cauți vinul pe internet, iar la urmă ești deprimat de atâta citit și nu mai deosebești părerea unui bonviveur cu gusturi rafinate de o reclamă plătită.

Care e criteriul după care te ghidezi când cumperi vin ?

Cumpăr vinuri pe care le-am băut la alții cu plăcere, ca să-mi prelungesc plăcerea și acasă. Cumpăr vinuri din regiuni noi, ca să trăiesc puțin în tradiția locului – așa am descoperit vinurile roșii georgiene – și cumpăr vinuri recomandate de prieteni pe care-i știu cu gusturi bune. Cred că gustul pentru un vin bun e semnalat și de alte gusturi bune: pentru mâncare gustoasă, pentru o muzica bună, pentru o carte bună, în general pentru tot ce ne surprinde plăcut si ne face să persistăm în rafinament.

7 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

O cramă de gânduri, informaţii, poveşti

– interviu cu David Oprea –

De fiecare dată când celebra zicală românească “Cu o floare nu se face primavară” mă descurajează, obişnuiesc să îmi recit poezioara lui Emily Dickinson, „To make a prairie” (1755):

„To make a prairie it takes a clover and one bee,

One clover and a bee.

And revery.

The revery alone will do,

If bees are few.”[1]

Îmi place să cred că blogul poate fi şi un mod de a întreţine speranţa sau o cărjă pe care se sprijină demonstraţia că albinele nu sunt pe cale de dispariţie şi chestionez adesea motivaţiile altor autori de bloguri. Pe David Oprea l-am cunoscut în lumea vinului şi apoi am descoperit că e şi el autor de blog.

De profesie avocat, David a studiat în străinătate şi s-a întors acasă ca să contribuie la ceea ce el numeşte „victoria revoluţiei normalului în România”. Mi-a făcut plăcere să-l provoc la o discuţie despre vin si blog.

david

Citesc cu plăcere Devotat. Care e povestea lui ?

Pasiunea mea cea mai mare, mai mare chiar decât vinul, e…istoria. Am vrut să-mi creez un loc în care să-mi păstrez poveştile din istorie care m-au impresionat cel mai mult şi să le împărtăşesc şi altora. Dacă tot stă discuţia noastră sub semnul vinului, am vrut să-mi fac un fel de…cramă de gânduri, informaţii, poveşti. Vinurile sunt foarte tinere, am început să scriu în 2009.

Îţi conferă scrisul pe blog senzaţia că ai schimbat ceva, că ai urnit o pietricică care va face valuri în balta comunitară ? Ce tip de satisfacţie îţi oferă blogul?

Să fiu sincer, tipul acela de satisfacţie clasică scriitoricească nu îl am decât de vreo două ori pe an, când scriu ceva de care sunt cu adevărat mulţumit. Nu am nimic de demonstrat pe blog, nici mie nici altora, preiau din aer, din cărţi sau din călătorii câte o idee sau o poveste şi o ţintuiesc acolo.

În ceea ce priveşte schimbarea lucrurilor, fiecare ar trebui să se implice cum ştie mai bine: scriind manifeste pe blog, votând, luptându-se cu autosuficienţa şi cu lipsa de educaţie, iesind în stradă pentru Roşia Montana, încercând să creeze un vehicul politic nou, cum am încercat şi eu împreună cu alţi…entuziaşti în 2012-2013, etc. Mai puţin stând confortabil în fotoliu sau în faţa facebook-ului şi înjurând de zor că lucrurile merg prost în ţara asta, dar fără a face nimic, decât eventual a-i critica pe alţii care încearcă să facă…

De unde pasiunea pentru vin?

Mai ţin minte doar că eram copil de 7-8 ani şi în vacanţele pe care le făceam la ţară, la bunici, pe valea Râmnicului Sărat, la mese toata lumea avea în faţă un pahar de vin şi eu aveam un pahar mic, de ţuică, din care beam vitejeşte vin alături de ceilalţi comeseni. Probabil de acolo. Dar, încercările mai serioase de a-mi face o cultură generală în domeniu au demarat acum vreo 5-6 ani.

Vinurile preferate, povestea favorită?

Nu le mai ştiu : câte o Rioja, un Chasse Spleen, un Graves alb, un Cloudy Bay, o Fetească Neagră Davino, un Negru de Drăgăşani Stirbey 2008… Cel mai interesant vin a fost cel degustat la un concert de muzica fado în Portugalia, la Coimbra, într-o capela transformată în sală de concerte. Nici măcar nu mai ştiu dacă era Ribeira de Douro sau din regiunea Dao. Mai am mult de lucrat la consolidarea culturii generale oenologice, nu stăpânesc (sper eu) decât Romania, dar îţi promit că o să mă ţin serios de proiect.

Asemeni discuţiilor despre fotbal, poveştile despre vin pot fi un excelent preambul în orice discuţie de business. Consideri că oamenii îşi doresc să se priceapă la vin pentru că există o doză de coolness în treaba asta sau pentru ca vor un set de cunoştinte menite să îmbunătaţească calitatea vieţii ?

Excelentă întrebare. Ce coolness, poţi să-i spui de-a dreptul fiţă… În lumea de business, ca şi în cea a avocaţilor de business, există încă o doză mare de “coolness”, ca în orice domeniu care este în faza de început, de stabilire/restabilire a reperelor.

Da, vinul a devenit unul dintre subiectele accesorii preferate în cadrul discuţiilor de business. Contează mai puţin dacă se întâmplă din convingere sau din “coolness “, atâta timp cât singurul criteriu de alegere al vinurilor de calitate nu este preţul cât mai ridicat.

Participă promovarea vinului la ”victoria revoluţiei normalului” în România?

Unii observatori ai pieţei vinului ar putea zice că ne îndreptăm spre o victorie a anormalului, judecând după preţuri…

Glumeam. Da, povestea vinului din ultimii 10-15 ani din România e una de succes, e o frumoasă evoluţie întru normal, e unul din puţinele domenii în care românii (cu ajutorul unor străini, desigur, în primul rând al Uniunii Europene) au ştiut să valorifice resursele pe care le-a aruncat Dumnezeu pe aici în drumul lui cu Sfântul Petru la facerea lumii. E un domeniu dinamic, cu inovaţii anuale şi reconstituiri, cu peisajele şi personajele lui, cu ale sale conflicte de orgolii demne de cauze mult mai bune. E un business, da, dar cred că ceea ce îi uneşte pe toți cei implicaţi, de la patron la divizia de vânzări, e dragostea pentru produs ca atare; nu cred că există prea mulţi angajaţi ai producătorilor de vin cărora să nu le placă să bea vin şi să petreacă puţin timp încercând să-l înţeleagă. Refuz să cred că poţi să vinzi vin la fel cum ai vinde rulmenţi. Poate asta este şi unul din secretele succesului „ramurii”.

Cât de importantă e pentru tine eticheta ? Ai cumpăra o sticlă de vin doar pentru că îţi place eticheta ?

Da, aş cumpăra fără nicio ezitare. Eticheta e parte din poveste, e promisiunea reveriei, nu ?

 

[1] În traducerea lui Iordan Chimet

“Să faci o poiană,

s-ar cere un trifoi şi-o singură albină.

Un trifoi, o albină, şi-o visare.

Dar şi cu o simplă visare se poate,

Când albinele sunt numărate.“

6 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

M-am născut printre teascuri. La noi toţi fac vin

Interviu cu Karlheinz Gierling

Se spune că, după o anumită vârstă, îţi faci din ce în ce mai greu noi prieteni. Deşi sunt de acord cu asta, pot spune că lumea vinului mi-a oferit o enormă surpriză. Prin intermediul acestui blog am cunoscut atât de mulţi oameni cu care îmi face plăcere să beau sau să povestesc, încât am un singur sfat de viaţă de dat: beţi vin şi prietenii vor veni!

Tot prin intermediul blogului l-am cunoscut şi pe Karlheinz (Charlie) Gierling, născut şi crescut la Mediaş, printre teascuri. A emigrat în 1987 în Germania. Enofil activ cam de o duzină de ani, fără nicio implicatie eno-comercială, este autorul proiectului Weinlagen Info, despre care a fost de acord să ne povestească.

Charlie

 Cum a intrat vinul în viaţa ta ? 

Bunicul meu a fost viticultor. La noi toţi fac vin. Am intrat eu în lumea vinului, nu invers. Şi vinul nu numai se face, se şi bea, dar se şi vorbeşte despre el. Cum a ieşit anul acesta? Care vecin îl face mai bun? Cum e când e bun? Şi când e rău? Toate acestea încă din copilărie. Revelaţia estetica a fost un Bordeaux al cărui nume nu mi-l mai amintesc şi un Riesling Kabinett Erdener Treppchen 1995 a lui Joh. Jos. Christoffel Erben din Ürzig de pe Mosel.

 Cum s-a născut Weinlagen Info ?

Vinurile care m-au atras, nu numai la palat ci şi la minte, au fost şi sunt rieslinguri germane. Practic toate au via (plai viticol, single vineyard, lieux dit) menţionată pe etichetă. Gustul este diferit. Rezultatul este un univers complex şi foarte granular. Am călătorit, m-am căţărat, am degustat, am discutat. Care este diferenţa senzorială dintre Erdener Treppchen şi Erdener Prälat? De ce? Un joc minunat. Dar lipseau hărţile. Aşa că le-am făcut eu în formă de poligoane în Google Maps. La început singur, dar am văzut repede că am nevoie de o bancă de date şi o aplicaţie. Programarea e acum făcută de trei prieteni, şi ei enofili, care ştiu să programeze mai bine decât mine. Scopul este o platformă gratuită şi globală pentru toate informaţiile geografice referitoare la vin. Metoda este cea de la Wikipedia: fiecare poate adăuga sau corecta. Aşa conţinutul creşte încet cantitativ şi calitativ. Acum avem peste 4500 de vii înscrise. Ne reducem practic doar la informaţia geografică: unde este via, care sunt limitele exacte? Această informaţie poate fi folosită apoi de oricine scrie ceva despre aceasta vie, fie blog, forum, site de producător sau comerciant. Informaţia va fi permanent actualizată şi tot mai precisă. Pentru folosirea hărţilor oferim un API deschis şi flexibil care va fi flexibilizat tot mai mult. De exemplu, decizi tu în blogul tău ce culoare are perimetrul viei. Deci ne înscriem într-un concept în care obiectele din web sunt gospodărite centralizat şi folosite decentralizat. Va fi un web al obiectelor. Partea mai emoţională sunt călătoriile enofile “cu degetul pe hartă”. Cu street view poţi să te plimbi prin via în care a crescut vinul pe care îl bei. Şi dacă eşti pe teren, un app pentru Android iţi arată în care vie eşti.

Ar putea fi acest proiect folositor şi în România ? Ce ar trebui să facă producatorii de vin din România ca să fie reprezentaţi pe acest site?

Weinlagen-Info este interesant mai mult pentru zone în care viile individuale sunt importante. De aceea am început cu Germania, apoi BurgundiaAustriaLanghe. Dacă cineva vrea să introducă regiuni sau plaiuri viticole româneşti, primeşte un user la Weinlagen-Info, scrie o scurtă introducere şi gata. Producătorul apare la plaiul viticol respectiv şi poate fi găsit la “căutare”. Cine ştie, poate apare şi via bunicului de pe Târnave. Dar la urma urmei, este o aplicaţie pentru enofili. Nu cred că efectul comercial va fi mare.

În excursia în Mosel, am realizat ca în Germania vinul este o afacere de familie, care se transmite din generaţie în generaţie. Am fost surprinsă să constat că oamenii îşi cunosc pământurile parcela cu parcela, de sute de ani. Privind lucrurile din interior cum ţi se pare relaţia nemţilor cu vinul ? Cât de important e vinul în viaţa lor?

Ai văzut partea frumoasă, care este reală, nu este doar un spectacol pentru turişti şi clienţi. Aşa este peste tot unde a putut sa rămână aşa: Burgundia, Langhe, Wachau şi cândva şi Târnave, de exemplu. În Germania acest lucru foloseşte la comercializarea vinului care este un produs de familie şi cel care-l bea are o legătură afectivă cu aceşti oameni. Mulţi fac anual o mică excursie şi îşi încarcă portbagajul cu vinul producătorului preferat. Se formează prietenii peste generaţii. Dar şi comerciantul de vin îţi povesteşte despre producător, vinde produsul unui om. Relaţia germanilor cu vinul este complexă şi schimbătoare. În zonele viticole se bea vinul local: mult, des, fără pretenţii şi se ignoră restul. În oraşele mari, vinul este o băutură puţin de lux, chiar dacă e ieftin. Se bea mai ales vin străin. Cei mai mulţi au descoperit vinul în vacanţă, în Italia, în Spania. Pentru ei, vinul german este deseori dezamăgitor, acru şi apos. Dar numărul gurmanzilor creşte rapid.

Datele statistice arată că Germania e mai degrabă un importator de vin şi mai puţin un exportator. Care este piaţa Rieslingului de Rhin ?

Clar, ţara e mare şi zona viticolă relativ restrânsă. Vinul german nu este pe gustul tuturor. Dar Rieslingul de Rhin a devenit soiul far al vinului german. Se face mult marketing, şi preţurile cresc. În ultimul timp, până şi les nouveaux riches se interesează de rielsing. Grosses Gewächs pare să fie un succes. Statistic, preţurile cresc mai repede decât creşte cantitatea vinului care se consumă anual. Deci germanii beau vinuri tot mai scumpe. Plecăm însă de la 2 euro la litru.

Care e criteriul după care te ghidezi când cumperi vin ?

Sunt extrem de curios, cel puţin la vin. Cred chiar că sunt dependent de degustare. Cumpăr mai ales riesling german: actual şi vechi, sec şi dulce, dar practic numai ce am degustat. Acesta este singurul tip de vin pe care-l colecţionez. Altfel cumpăr de toate: Toscana, Priorat, Burgundia (cât permite contul, vai, Burgundia!), Austria. 2013 a fost anul şampaniei pentru mine. Nu mai poate lipsi din privinţă. Oricum, lupt permanent ca să nu devin colecţionar. Grea luptă, dacă eşti înconjurat de colecţionari.

Cât de importantă ţi se pare eticheta ? Am observat ca în Mosel, eticheta tradiţională, foarte încărcată şi pitorească tinde să fie înlocuită cu un design simplu, un fond alb şi câteva informaţii. Motivul invocat e acela al sistemului complicat de denumiri al vinului german. Ce tip de etichetă preferi ?

Eticheta nu mă interesează mai mult decat orice alt produs grafic. Cea mai urâta eticheta îmi lăsa gura apă, dacă am o amintire potrivită. Şi invers. Magazinele sunt pline cu etichete noi, frumoase, bine făcute şi cu vinuri la fel – bine făcute. La diversitatea aceasta pot să-mi permit snobismul de a ignora vinurile bine făcute. Ajunge să le recomand cu conştiinţa împăcată.

Sistemul de denumire german este complicat, cuvintele sunt lungi şi greu de pronunţat. Uneori scrise în “fraktur”– tiparul vechi german. Unele etichete vechi sunt fantastice. Întradevăr, mulţi producători încearcă o schimbare. Dar graficienii şi în general profesioniştii buni de marketing, care pot ajuta la definirea unui portfoliu sunt prea scumpi pentru un producător de 5 ha cu vinul-bază la 3 euro.  Tendinţa este o piramidă “burgundă”: un vin “de cramă” pentru fiecare soi (Gutswein), un vin mai bun comunal (Ortswein), câteva vinuri “de vie” (Lagenwein) şi, dacă viile o permit, Erstes şi Grosses Gewächs. Cred că merită să se menţină etichetele vechi pentru că formează un stil inconfundabil – ca şi vinurile.

P.S. Am încercat să păstrez textul acestui interviu cât mai aproape de original, cu atât mai mult cu cât, autorul mi-a mărturisit că n-a mai scris în româneşte de 15 ani.

Leave a Comment

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Vinul ma face mai destept

Interviu cu Cosmin Bumbutz

Cand l-am intrebat pe Cosmin Bumbutz, daca ar vrea sa raspunda intrebarilor mele, am avut ceva emotii. Nu stiam daca ii place vinul si nici daca ar fi interesat sa apara pe bloguri. Apoi, dupa ce a acceptat, dar mi-a spus ca ma invita la Violeta’s Vintage Kitchen sa stam de vorba, am avut din nou emotii. Nu mai folosisem un reportofon, si, la inceput, am trait angoasa absurda ca poate n-o sa se inregistreze nimic din discutia noastra. Noroc ca ne-am pus pe povestit, despre vin si fotografie, peisaje, calatorii si oameni si emotiile s-au volatilizat. Cosmin e un iubitor de vin care nu uita in nici un moment de pasiunea sa: fotografia. Discutia despre vinuri a alunecat pe nesimtite, in lumea fotografiei si a ramas prinsa acolo prin magia cuvintelor…

© Cosmin Bumbutz

De unde pasiunea pentru vin ?

Imi place sa beau vin. Cand eram mic am citit la un moment dat, dar nu mai stiu unde, o zicala care mi-a ramas si acum in cap, si pe care am inteles-o mult mai tarziu: “Berea te duce la gard, vinul la femei si vodca in mormant”. Iubesc vinul, nu ma pricep foarte tare in domeniu, dar imi face mare placere sa-l beau. Berea imi ingreuneaza mintea, vinul ma face mai destept.

Cum a fost prima intalnire cu vinul ?

Intalnirea cu vinul s-a produs in adolescenta, in liceu, cand, ca orice nepriceput, beam vinuri dulci. Si maturizarea mea in ale vinului s-a facut fizic. Prima betie crancena a fost cu Lacrima lui Ovidiu. Am zacut doua zile, mi-a fost infiorator de rau. Am ajuns la vinul sec prin suferinta. Nu am baut de la inceput vin sec, nu m-a invatat nimeni sa beau vin, am invatat band.

© Cosmin Bumbutz

Ai un criteriul dupa care alegi vinul ? Cat de importanta e pentru tine eticheta ?

Imi place vinul sec. Nu cumpar vin in functie de eticheta, dar tin cont si de ea. Ma uit si la eticheta, sunt un tip visual, dar aleg vinul si in functie de pret. Ma feresc de vinurile prea scumpe si de cele prea ieftine. Si am un soi preferat, Cabernet Sauvignon-ul.

Ti-ar placea ca pozele tale sa apara pe eticheta sticlelor de vin ?

Mi-au fost folosite pozele. In 2008, am facut trei fotografii pentru eticheta Fatum de la Murfatlar. Mi-au spus ca vor sa faca un super vin rosu, nu imi mai aduc aminte ce soi era. Dar vinul nu mi-a placut. Cred ca mai am si acum niste sticle nedeschise…

Dar fotografie de produs, faci fotografie de produs ?

Nu, am facut mai demult si am abandonat-o din cauza de… bere. Eram prin 90 si ceva si faceam niste poze la o bere. Berea era iluminata frumos si puneam picaturile cu pipeta. Cele mari se puneau cu pipeta si cele mici cu chibritul. La un moment dat, era o picatura pe o litera si dupa ce lucrasem o ora, a venit cineva de la agentie sa-mi spuna ca picatura aia e prea jos, trebuie un milimetru mai sus. Mi se parea atat de neimportanta picatura aia… M-am enervat cumplit si am vrut sa-i dau afara din studio.  Dupa ce am terminat acel proiect, mi-am promis sa nu mai fac niciodata asa ceva.

E greu sa faci fotografie de produs buna ?

Nu, nu e greu. Ai nevoie de rabdare. Mie imi place sa fotografiez oameni, sa discut cu oamenii. Fotografia de produs e o munca de rutina pe care nu vreau sa mi-o asum. Nu imi place sa stau o ora in fata unui obiect, orice obiect, mai mult de o ora, sa stau sa-l analizez pe toate partile. Pentru mine, pentru firea mea, e plictisitor. Incerc sa fiu mai spontan. Intr-o fotografie de produs nu e nevoie de spontaneitate, totul e calculat si asa si trebuie sa fie. Nu este loc de accidente acolo. Intotdeauna, accidentul da suflet fotografiei, ii da sarea si piperul.

Conteaza norocul intr-o fotografie reusita ?

Da, conteaza, dar trebuie sa fii pregatit sa primesti. Trebuie sa stii unde sa-l astepti pe norocul ala, intamplarea, de fapt, nu norocul, intamplarea, trebuie sa stii unde s-o astepti…

© Cosmin Bumbutz

In ce masura o fotografie reda o poveste ?

Printr-o singura fotografie e greu sa redai o poveste. Povestea e foarte importanta, numai ca eu nu alerg neaparat dupa povesti in fotografie, altfel as face o fotografie buna pe an. Ma intereseaza sa surprind stari, nu starile altora, starile mele. Cred ca fotografia e buna daca reusesc vazand-o sa-mi recitesc starea din momentul in care am facut-o… Imi place sa fac portret, foarte tare. Imi place sa studiez cum cade lumina pe fata unui om. E o provocare sa faci o fotografie buna unui om obisnuit, care nu e model. Mi-ar placea sa arat ca as putea sa-i fac pe toti oamenii fotogenici.

Proiecte de viitor ?

Revista “Punctum” e proiectul cel mai important din ultimul timp. Mai am niste proiecte de terminat, m-am apucat de film, fac filme de scurt metraj si vreau sa plec din nou in Cuba. M-am indragostit de Cuba, m-as muta acolo. La oamenii de acolo am gasit o seninatate in privire si in felul de a fi pe care n-am mai intalnit-o. Nu sunt melancolic dupa comunism, sunt interesat sa-i cunosc pe acesti oameni. Dar nu au vinuri bune…

8 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Vinul curge altfel la masa prietenilor

Interviu cu Mirel Banica

Cand l-am intrebat pe Mirel, daca ar vrea sa raspunda intrebarilor mele, mi-a spus prompt: “Se rezolva, trimite-le pe e-mail.” I le-am trimis, intr-o seara, tarziu. A doua zi ma astepta urmatorul mesaj: “Stii, alea nu sunt intrebari la care sa raspunzi pe e-mail. Da-mi adresa ta, ti-am scris o scrisoare.” Cred ca ultima scrisoare pe care am primit-o era o felicitare de Craciun a Irinei. Asta s-a intamplat acum vreo doi ani, asa ca am fost foarte impresionata de mesajul lui Mirel si am asteptat misiva cu sufletul la gura…

Cum a intrat vinul in viata ta ?

Dificila intrebare si alunecoasa. Cred ca mai degraba am intrat eu in “viata lui”. Pentru ca vinul are viata proprie, ea e distribuita apoi in vieti mai mici, in fiecare sticla de vin.

Care e vinul tau preferat ? Spune-ne povestea lui.

Sunt vinurile din regiunea “La Cote”, de pe malul lacului Leman. Vita se coace in soare pe terase abrupte, calcaroase, stranse intre apa lacului si masivul Jura. Acolo se cultiva vita de vie de pe vremea romanilor si se cultiva cu responsabilitate. Vinurile AOC La Cote sunt albe-aurii, petilante, usor de baut. Incep ca o gluma, sfarsesc ca o ploaie de vara grea. Se potrivesc bine cu bucataria chinezeasca, dar si cu peste, daca este gatit inteligent. Sunt vinuri ce pot fi baute si in aperitiv (apero) sau degustate pe viata lunga, cu amicii. Imi mai place modestia lor, asemanatoare cu cea a poporului helvet: impecabil lucrate, corecte si niciodata impertinente.

Consideri ca oamenii isi doresc sa se priceapa la vin pentru ca exista o doza de coolness in treaba asta, sau e un demers hedonisto-egoist legat de bunastarea proprie ?

Depinde in ce context plasezi intrebarea. In Occident (citeste Franta) nu te “pricepi” la vin, pentru ca nu-i nimic de priceput. Acolo cresti in cultura vinului asa cum sasii de altadata din Brasov, cresteau in cultura cartofului. Vinul e o stare sufleteasca. In Romania, popor tanar, naravas si iubitor de mode, am ajuns “sa ne pricepem” la vin asa cum ne pricepem la anvelope de iarna, preparat mititei si alimentatie ecologica. Ceea ce este insa trist si grav, in opinia mea, este ca “moda vinului” a intrat prin filiera americana”, adica usor kitsch, rezervata “oamenilor cu bani” si atmosfera de restaurant de prost gust, dar de New-York. Am uitat si “priceperea” de bun-simt si fara fason a lui Mitica din gradina bucuresteana de altadata si gustul educat al boierului. Educat, unde trebuie, sa ne intelegem.

Care e criteriul dupa care alegi vinul ?

Aleg vinul dupa ce vreau sa mananc, dupa acompaniament, cu alte cuvinte. Aleg vinul in functie de raportul calitate/pret. Vinurile romanesti ofera prea putina calitate la 5 euro, suma fetis, pragul de la care incepe respectabilitatea unui vin in Occident. Suma minima, ce-i drept. Aleg vinul fugind cat pot de “Dealurile Chimiei”, localizate, mai mult in Moldova. Stau si ma gandesc de altfel, daca se mai poate bea un vin moldovenesc astazi. Hanul Ancutei nu ar mai fi existat astazi, toti povestitorii de acolo ai lui Sadoveanu ar fi lucrat poate ca ingineri chimisti in zona Cotnari-Cotesti-Odobesti.

Cat de importanta e pentru tine eticheta ? Cumperi o sticla de vin si pentru ca iti place eticheta ?

Eticheta este fundamentala. Evident, daca o sticla are o eticheta minuscula cat frunza Evei, dar pe ea scrie “Chateau Angelus – Saint Emilion”, nu mai stau pe ganduri, eticheta nu conteaza in acest caz. Ma enerveaza etichetele marlanesti, grobiene, cu aluzii sexuale groase, gen “Sapte pacate” sau “Bucuria Miresei”. Gasesc ca este vorba de un mare pericol la adresa culturii vinului din Romania. Dar la fel de mult imi displac etichetele “soft”, epurate. Nu stiu daca vand parfum, medicamente sau vin. Sunt pentru moderatie si buna cuviinta in toate. Vinul si cultura sa este oglinda unei societati la un moment dat.

Exista “un feng-shui” al vinului ? E mai bun vinul baut in compania prietenilor ?

In barurile, braseriile si restaurantele din Elvetia exista un spatiu sacru. El se numeste “la table d’amis”- masa prietenilor. Trebuie sa meriti ceva special – recunostinta locului – pentru a intra in acel cerc al prietenilor, acolo unde totul curge altfel. Inclusiv vinul.

Cat de importanta e povestea in meseria pe care o practici ?

Eu nu practic doar o “meserie”, ci meserii. Daca ar fi sa ma refer doar la cea de profesor, un profesor care nu stie sa povesteasca (si mai este si constient de acest fapt), ar trebui sa se reprofileze pe loc !

Spune-ne o poveste despre tine.

M-am nascut in 1971, in Ianca, judetul Braila. O regiune anti-viticola prin definitie, unde se aplica, din pacate, dictonul popular “bautura sa fie”. Experientele profesionale variate din timpul studiilor de doctorat in Franta si Elvetia mi-au deschis gustul catre vin si alte culturi (nu doar viticole). Nu recomand exercitiul auto-didact in cultura vinului, a cunoasterii viticole. Duce fie la autosuficienta, fie la betie. Ambele la fel de grave.

In luna mai, Mirel Banica si-a publicat la editura Institutul European din Iasi, un jurnal in care povesteste experiente si intamplari din perioada studiilor in Europa si Canada. Ce e remarcabil in acest lucru ? In primul rand, faptul ca dupa un doctorat la Geneva, Mirel a ales sa se intoarca in Romania. Ii respect curajul, il admir. Motivele sale se intrezaresc in aceasta carte minunata.

Cartea va fi lansata pe 3 iunie, ora 19, la Verdecafe. Imi mai aduc aminte si ca prin februarie, cand m-a invitat la lectura in avanpremiera a Jurnalului, la Fundatia Calea Victoriei, l-am intrebat, mai in gluma, mai in serios, ce imi ofera cartea lui ca sa ma deplasez pana acolo. Mi-a raspuns : “Am sa te fac sa razi si sa plangi.” Si s-a tinut de cuvant…

6 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Vinurile preferate sunt strans legate de prieteni dragi

interviu cu Mihaela Alexandra Dancs

(Portret de Claudiu Cobilanschi)

Cum a intrat vinul in viata ta ?

Imi amintesc o cutie de lemn din pivnita casei. Sticle verzi cu etichete albe ce contineau o licoare usor densa de culoare inchisa, rubinie. Era un vin portughez pe care tata ni-l servea la mesele in familie. Cam asa a intrat, putin cat putin, duminicile, la pranzuri pregatite de mama.

Mai atenta am devenit insa prin 2006, cand Rui, prietenul meu portughez, a inceput sa ma introduca in lumea vinului din Alentejo, Ribatejo, Estremadura si asa mai departe. Tot la pranzuri in familie, lega tot felul de discutii despre vinuri cu taica-meu, mare amator si de discutii, si de vinuri. Mai trageam cu urechea, mai gustam, mai apreciam, de strambat din nas nu-mi aduc aminte s-o fi facut. Vinurile lui Rui au personalitate puternica, sunt clare, directe, asa cum e si el, cand imi comunica continutul lor, o fac pe calea cea mai scurta, il inteleg, le inteleg.

Care e vinul tau preferat ? Spune-ne povestea lui.

Vinurile preferate sunt strans legate de prieteni dragi. Sanguinhal (Ribatejo) e un vin rosu pe care m-as bucura sa-l beau mai des. Era iarna in Portugalia. Asta inseamna lumina incredibila, totul verde si inflorit, culori puternice, contraste mari, in genul fotografiilor ciudat de reusite. Restaurantul Tia Alice se afla undeva in Ourem pe langa Fatima. Nu e deschis permanent, atunci am avut noroc. Atat de special ne simteam in acel loc de-o eleganta simpla, cald (da, iarna in Portugalia mai bine ti-o petreci afara, e sigur mai cald ca inauntru) si primitor, incat am comandat friptura de rata, amandoi fiind vegetarieni. Stia Rui ca e cea mai fina friptura de rata din Portugalia acolo, la Tia Alice. Sa fi gresit cu vinul rosu langa rata? Am baut din nou Sanguinhal in Bucuresti, acasa, langa un cod la cuptor. Din nou o combinatie nepotrivita? Nu cred. Codul la cuptor, gatit intr-un anume fel are gust de porc, clar. Doar oasele iti aduc aminte ce ai in farfurie.

Si imi mai aduc aminte de un vin baut cu Monica Botez. Un vin de casa din Urlati pe care noi il numeam Chateau d’Urlati, in amintirea unui Chateauneuf du Pape baut intr-un moment de glorie in care Monica avea de cheltuit niste vouchere oferite de firma la care lucra. Ne-a invitat pe mine si pe Barbu, a treia printesa a grupului (nu noi ne intitulam asa, ci Grasu’), la Athene Palace, unde pe langa faptul ca am avut grija sa comandam absolut toate deserturile din meniu, am ales si vinul cel mai scump, in ciuda insistentelor si indrumarilor chelnerului care incerca sa ne recomande un vin mai ieftin dar la fel de bun. Auzisem eu de la taica-meu de Chateauneuf du Pape. Nu ne-a parut rau. Apoi m-am dat mare.

Ce crezi despre expresia “O mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste nimic” ? Cat de importanta e povestea in meseria pe care o practici ?

Nu-s de acord cu ea, dar in “Filantropica” mi se pare potrivita. Povestile sunt importante. Eu sunt mai degraba o ascultatoare decat o povestitoare. In meseria mea nu spun povesti, poate “spun” lucruri care nasc povesti, in functie de cine “aude”. Am nevoie de povesti, oricare ar fi natura lor, sunt sursa de curiozitate si inspiratie.

Apreciezi un vin bun pentru ca e bine facut sau pentru ca iti vorbeste, pentru ca intra in rezonanta cu tine ?

As vrea sa cred ca daca un vin e bine facut reuseste sa intre in rezonanta cu mine, sau eu cu el…sau daca eu si vinul intram in rezonanta, inseamna ca e bine facut… Sincera sa fiu, apreciez vinul in doua etape: in momentul in care il beau, daca reuseste sa ma surprinda, prin asta intelegand sa-mi bucure papilele gustative, mirosul, ce sa mai…simturile… si la un timp dupa ce l-am baut – am sau nu capul greu? Cat de mult vin trebuie sa bei ca sa te doara capul? Uneori sunt suficiente si 3-4 inghitituri. Inainte sa-l gust, il miros, ma bucur cand intre cele doua nu exista diferente, nu ca la pasta de dinti Optima cu miros de banane si gust de orice altceva.

Crezi ca se poate vorbi de un “feng-shui” al vinului ? Ti s-a intamplat vreodata sa simti ca un vin baut in compania prietenilor a fost mai bun, decat acelasi vin baut intr-o companie neutra sau intr-o atmosfera incarcata ?

Cu siguranta: o Cramposie de Dragasani mi s-a parut absolut geniala la un apus de soare pe o plaja aproape goala, in compania unor prieteni. Acasa la ai mei, acelasi vin parca n-a mai avut acelasi efect, desi taica-meu, care cunoaste si in care am incredere, l-a apreciat. De fapt cred ca daca un vin e bun, e bun in orice context l-ai bea, insa conteaza mult si cheful cu care-l bei, iar asta poate ca are de a face cu faptul ca nu-s vreo mare cunoscatoare.

Care e criteriul dupa care alegi vinul ? Cat de importanta e pentru tine eticheta ? Ai cumpara o sticla de vin pentru ca iti place eticheta ?

E mult spus ca aleg vinul dupa eticheta, uneori eticheta e cea care imi atrage in primul rand atentia, triez insa apoi, in functie de ce sta scris pe ea. Fug de obicei de textele prea inflorite de prezentare de pe spate, poze, combinatii de culori care mi se par nepotrivite. Imi plac etichetele neincarcate, care nu dau mai multa informatie decat e nevoie. Ma bucur daca un vin care-mi place are si o eticheta care imi place sau invers. Multe criterii n-am: sa fie sec, sa nu fie ciudat de ieftin (desi aici m-a contrazis taica-meu cu un vin alb varsat la 8 lei litrul, tare placut si usor. Si Rui mi-a demonstrat acelasi lucru cu vinurile portugheze) sau de scump. Ma mai uit si la an, dar n-as putea spune ca imi dau seama cu acuratete de diferente (am baut relativ recent un vin rosu din 1974 cu colegii din scoala generala. Aproape toti suntem nascuti in ’74. N-a fost nimeni profund impresionat, cam toti ziceau ca n-ar fi fost bine pastrat. Asa am aflat ca trebuie sa tii sticla culcata, altfel se intampla ceva rau cu dopul…).

Cine e Mihaela Alexandra Dancs ?

M-am nascut in 1974 intr-o casa veche cu pod mare si multe pisici. Am avut si caini. Si un canar pe care l-am crezut papagal si l-am lasat sa zboare pana a cazut in dosul unui tablou. Am facut stomatologie, desi mi-am dorit pe rand sa ma fac psihiatru, actrita, arhitecta. Pana la urma am ajuns la dans, dans contemporan.

(imagine din “Follow That Summer”, poza de Ovidiu Micsik)

Mare parte din proiecte le desfasor la Centrul National al Dansului Bucuresti (CNDB), un spatiu viu in care se intampla tot soiul de lucruri minunate cu oameni minunati, intalniri, repetitii, ateliere, spectacole, filme, discutii, expozitii, Miercuri lejere, Sambete sonore, cursuri de dans pentru amatori. Din aprilie am si eu o grupa de incepatori. Anul acesta dansez in “Iluzionistele” de Madalina Dan, “Cvartet pentru o lavaliera” de Vava Stefanescu, “Follow That Summer” de Rui Catalao si Dancs, “First Steps” de Carmen Cotofana si Dancs, “Lulu’s Room” de Dancs. Poate mai incolo o sa fac un solo care o sa se cheme Dancs Dances. Acum mi-a venit ideea, scriindu-mi numele.

Programul CNDB este anuntat din timp pe www.cndb.ro, sau de prietenul facebook, Centrul Dansului.

6 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Generatia mea si vinul

Fac parte dintr-o generatie care poate spune, pe drept cuvant, ca a trait doua vieti: aproape doua decenii de comunism, tot atatea de economie libera. Viata ne-a oferit un drum intortocheat. Am facut studii in ambele regimuri politice, am luat diplome pe care le tinem in sertar, si practicam meserii la care nici nu ne-am fi gandit, poate, vreodata. Am trait suficient in comunism cat sa ne putem aduce aminte bine si sa putem privi inapoi fara nici un fel de nostalgie. Am apucat sa mancam salam victoria, ciorba de salata si de loboda, multe zile pe saptamana si am baut multe vinuri dulci si licoroase. Eu una, imi amintesc si acum, ce gust avea vinul rosu dulce facut de Murfatlar… Dar, apoi, am invatat ce inseamna somon fumé, foie gras si camembert, ne-am dedulcit cu piept de rata si am baut icewine, vinuri frantuzesti si armagnac-uri. Consider ca suntem o generatie experimentata.

 

M-am gandit ca ar fi util sa intelegem mai bine ce crede generatia mea despre vin, de ce il bea si unde il aseaza pe scara preferintelor personale. Inaugurez, incepand cu saptamana viitoare, o serie de interviuri, cu oameni din generatia mea, care nu sunt specialisti ai vinului, dar il beau si il pretuiesc. Vinurile povestite vor fi si vinurile lor, vinuri creatoare, vinuri care aduc cu ele bucuria…

 PS. Poza e facuta in cautarea lui Charlemagne prin Aachen.

5 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri, poveştile Monei