Monthly Archives: March 2022

Mătușa Johanna

Mătușa Johanna, sora străbunicului, s-a născut în 1890, la Liov și a murit în 1985, într-un azil de bătrâni din Norre Alslev, Danemarca. Potrivit celor relatate de rude, ocupația favorită, în ultimii ani la azil, era să le învețe pe colocatarele octogenare daneze să înjure în limba română, explicându-le că rostesc formule de politețe, spre disperarea copiilor ei care erau întâmpinați cu un cor de înjurături când veneau să o viziteze.

Din păcate, nu am cunoscut-o, dar este personajul din poveștile familiei care m-a impresionat cel mai tare, pentru că, printre altele, vorbea toate limbile din regiunea natală: poloneza – limba maternă, germana – limba paternă, româna, maghiara și ucrainiana și fusese atât cetățean al imperiului, cât și ulterior al regatului României și prin căsătorie, cetățean al regatului Danemarcei.

Nu știu exact câți ani a trăit Johanna în România. Familia s-a mutat tot mai la sud, din Galiția, în Bucovina de Nord și apoi în România pentru că erau angajați ai unei companii de exploatare petrolieră. De la rudele din Danemarca am aflat că Johanna s-a căsătorit în noiembrie 1913, la Iași, cu Axel Claus Sorensen, inginer silvic în Moldova, iar ulterior s-au “repatriat” în Danemarca, împreună cu cei doi copii, cândva înainte de debutul celui de-al doilea război mondial.

În perioada comunistă a copilăriei și adolescenței mele, bunicii materni nu discutau cu noi despre rude și originile străine și nici nu ne-au lăsat să bănuim, pe noi copii, că ei sunt prima generație născută în România și care vorbește româna ca limbă maternă. Mi-a luat mult timp să înteleg că această discreție se datora atât timpurilor dar și faptului că ei nu aveau nimic de revendicat în afara dreptului la o viață bună. Părinții lor ajunseseră în România nu ca refugiați de război, ci ca specialiști și ca antreprenori, iar dacă au fost prinși ca toți ceilalți în blocul comunist, cetățenia română a fost o opțiune pe care și-au asumat-o cu tot ceea ce a decurs din asta.

În anii 90, scrisorile din Danemarca au început să ajungă la destinație în România și am călătorit la Copenhaga ca să mă întâlnesc cu câțiva zeci de membri ai familiei, oameni pe care nu îi văzusem vreodată nici măcar în poze și cu care trebuia să vorbesc în singura limbă comună – engleza. Verii mei erau blonzi și cu ochi albaștri, prototipul nordicului din orice clișeu identitar, păreau austeri și duceau o viață ecologică – sortau gunoiul, nu parcau nergulamentar, mergeau cu bicicleta și făceau curat cu schimbul pe scara blocului. Părea că nu avem nimic în comun. Asta până când ne-am așezat să bem “un schnapps” și am constatat că verișoara maică-mii are același gen de umor ca bunicii, același spirit ludic și aceeași plăcere de a organiza petreceri.

Mi-aș fi dorit să știu mai multe atât despre istoria familiei buncii cât și despre cea a bunicului și în adolescență le-am purtat pică pentru toate poveștile pe care ni le-au ascuns. Mult mai târziu am înțeles că a fost un act de curaj decizia de a îngropa trecutul – așa cum și-au îngropat în curte cărțile scrise cu litere gotice- și de a refuza să ne transmită nouă ca pe o ștafetă, scheletele lor din dulap (evitarea deportării în Rusia, Canalul și cine știe câte altele). Poate și-au dorit ca noi să nu ne pierdem speranța în umanitate sau poate nu au vrut să și-o piardă pe a lor.

Azi mă gândesc la ei cu recunoștință pentru că mi-au arătat că există posibilitatea de a alege și privesc datorită lor, naționalitatea ca pe o opțiune și nu ca pe un dat. De altfel, cu un minim efort, îmi pot oricând imagina că, dacă străbunicul ar fi avut altă meserie, nu ar fi ajuns în România, iar eu aș fi putut fi azi cetățean polonez, ucrainian, german, sau la fel de posibil un locuitor al Siberiei. Iar aceste multiple ipostaze imaginare ale existenței mele mă obligă să fiu adesea mai tolerantă și mai deschisă pentru a înțelege puncte de vedere diferite.

De la mătușa Johanna mi-au rămas o carpetă lucrată de ea cu binecunoscutul motiv al trandafirului bucovinean și o fotografie în care apare alături de stră-străbunica mea Carolina Zborovska și de câinele Pick. Mama zice că nu știe nici unde, nici când a fost făcută poza asta, dar știe sigur că pe câine îl chema Pick. Cam așa s-a trecut prin istorie în familia noastră.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei