Monthly Archives: January 2014

M-am născut printre teascuri. La noi toţi fac vin

Interviu cu Karlheinz Gierling

Se spune că, după o anumită vârstă, îţi faci din ce în ce mai greu noi prieteni. Deşi sunt de acord cu asta, pot spune că lumea vinului mi-a oferit o enormă surpriză. Prin intermediul acestui blog am cunoscut atât de mulţi oameni cu care îmi face plăcere să beau sau să povestesc, încât am un singur sfat de viaţă de dat: beţi vin şi prietenii vor veni!

Tot prin intermediul blogului l-am cunoscut şi pe Karlheinz (Charlie) Gierling, născut şi crescut la Mediaş, printre teascuri. A emigrat în 1987 în Germania. Enofil activ cam de o duzină de ani, fără nicio implicatie eno-comercială, este autorul proiectului Weinlagen Info, despre care a fost de acord să ne povestească.

Charlie

 Cum a intrat vinul în viaţa ta ? 

Bunicul meu a fost viticultor. La noi toţi fac vin. Am intrat eu în lumea vinului, nu invers. Şi vinul nu numai se face, se şi bea, dar se şi vorbeşte despre el. Cum a ieşit anul acesta? Care vecin îl face mai bun? Cum e când e bun? Şi când e rău? Toate acestea încă din copilărie. Revelaţia estetica a fost un Bordeaux al cărui nume nu mi-l mai amintesc şi un Riesling Kabinett Erdener Treppchen 1995 a lui Joh. Jos. Christoffel Erben din Ürzig de pe Mosel.

 Cum s-a născut Weinlagen Info ?

Vinurile care m-au atras, nu numai la palat ci şi la minte, au fost şi sunt rieslinguri germane. Practic toate au via (plai viticol, single vineyard, lieux dit) menţionată pe etichetă. Gustul este diferit. Rezultatul este un univers complex şi foarte granular. Am călătorit, m-am căţărat, am degustat, am discutat. Care este diferenţa senzorială dintre Erdener Treppchen şi Erdener Prälat? De ce? Un joc minunat. Dar lipseau hărţile. Aşa că le-am făcut eu în formă de poligoane în Google Maps. La început singur, dar am văzut repede că am nevoie de o bancă de date şi o aplicaţie. Programarea e acum făcută de trei prieteni, şi ei enofili, care ştiu să programeze mai bine decât mine. Scopul este o platformă gratuită şi globală pentru toate informaţiile geografice referitoare la vin. Metoda este cea de la Wikipedia: fiecare poate adăuga sau corecta. Aşa conţinutul creşte încet cantitativ şi calitativ. Acum avem peste 4500 de vii înscrise. Ne reducem practic doar la informaţia geografică: unde este via, care sunt limitele exacte? Această informaţie poate fi folosită apoi de oricine scrie ceva despre aceasta vie, fie blog, forum, site de producător sau comerciant. Informaţia va fi permanent actualizată şi tot mai precisă. Pentru folosirea hărţilor oferim un API deschis şi flexibil care va fi flexibilizat tot mai mult. De exemplu, decizi tu în blogul tău ce culoare are perimetrul viei. Deci ne înscriem într-un concept în care obiectele din web sunt gospodărite centralizat şi folosite decentralizat. Va fi un web al obiectelor. Partea mai emoţională sunt călătoriile enofile “cu degetul pe hartă”. Cu street view poţi să te plimbi prin via în care a crescut vinul pe care îl bei. Şi dacă eşti pe teren, un app pentru Android iţi arată în care vie eşti.

Ar putea fi acest proiect folositor şi în România ? Ce ar trebui să facă producatorii de vin din România ca să fie reprezentaţi pe acest site?

Weinlagen-Info este interesant mai mult pentru zone în care viile individuale sunt importante. De aceea am început cu Germania, apoi BurgundiaAustriaLanghe. Dacă cineva vrea să introducă regiuni sau plaiuri viticole româneşti, primeşte un user la Weinlagen-Info, scrie o scurtă introducere şi gata. Producătorul apare la plaiul viticol respectiv şi poate fi găsit la “căutare”. Cine ştie, poate apare şi via bunicului de pe Târnave. Dar la urma urmei, este o aplicaţie pentru enofili. Nu cred că efectul comercial va fi mare.

În excursia în Mosel, am realizat ca în Germania vinul este o afacere de familie, care se transmite din generaţie în generaţie. Am fost surprinsă să constat că oamenii îşi cunosc pământurile parcela cu parcela, de sute de ani. Privind lucrurile din interior cum ţi se pare relaţia nemţilor cu vinul ? Cât de important e vinul în viaţa lor?

Ai văzut partea frumoasă, care este reală, nu este doar un spectacol pentru turişti şi clienţi. Aşa este peste tot unde a putut sa rămână aşa: Burgundia, Langhe, Wachau şi cândva şi Târnave, de exemplu. În Germania acest lucru foloseşte la comercializarea vinului care este un produs de familie şi cel care-l bea are o legătură afectivă cu aceşti oameni. Mulţi fac anual o mică excursie şi îşi încarcă portbagajul cu vinul producătorului preferat. Se formează prietenii peste generaţii. Dar şi comerciantul de vin îţi povesteşte despre producător, vinde produsul unui om. Relaţia germanilor cu vinul este complexă şi schimbătoare. În zonele viticole se bea vinul local: mult, des, fără pretenţii şi se ignoră restul. În oraşele mari, vinul este o băutură puţin de lux, chiar dacă e ieftin. Se bea mai ales vin străin. Cei mai mulţi au descoperit vinul în vacanţă, în Italia, în Spania. Pentru ei, vinul german este deseori dezamăgitor, acru şi apos. Dar numărul gurmanzilor creşte rapid.

Datele statistice arată că Germania e mai degrabă un importator de vin şi mai puţin un exportator. Care este piaţa Rieslingului de Rhin ?

Clar, ţara e mare şi zona viticolă relativ restrânsă. Vinul german nu este pe gustul tuturor. Dar Rieslingul de Rhin a devenit soiul far al vinului german. Se face mult marketing, şi preţurile cresc. În ultimul timp, până şi les nouveaux riches se interesează de rielsing. Grosses Gewächs pare să fie un succes. Statistic, preţurile cresc mai repede decât creşte cantitatea vinului care se consumă anual. Deci germanii beau vinuri tot mai scumpe. Plecăm însă de la 2 euro la litru.

Care e criteriul după care te ghidezi când cumperi vin ?

Sunt extrem de curios, cel puţin la vin. Cred chiar că sunt dependent de degustare. Cumpăr mai ales riesling german: actual şi vechi, sec şi dulce, dar practic numai ce am degustat. Acesta este singurul tip de vin pe care-l colecţionez. Altfel cumpăr de toate: Toscana, Priorat, Burgundia (cât permite contul, vai, Burgundia!), Austria. 2013 a fost anul şampaniei pentru mine. Nu mai poate lipsi din privinţă. Oricum, lupt permanent ca să nu devin colecţionar. Grea luptă, dacă eşti înconjurat de colecţionari.

Cât de importantă ţi se pare eticheta ? Am observat ca în Mosel, eticheta tradiţională, foarte încărcată şi pitorească tinde să fie înlocuită cu un design simplu, un fond alb şi câteva informaţii. Motivul invocat e acela al sistemului complicat de denumiri al vinului german. Ce tip de etichetă preferi ?

Eticheta nu mă interesează mai mult decat orice alt produs grafic. Cea mai urâta eticheta îmi lăsa gura apă, dacă am o amintire potrivită. Şi invers. Magazinele sunt pline cu etichete noi, frumoase, bine făcute şi cu vinuri la fel – bine făcute. La diversitatea aceasta pot să-mi permit snobismul de a ignora vinurile bine făcute. Ajunge să le recomand cu conştiinţa împăcată.

Sistemul de denumire german este complicat, cuvintele sunt lungi şi greu de pronunţat. Uneori scrise în “fraktur”– tiparul vechi german. Unele etichete vechi sunt fantastice. Întradevăr, mulţi producători încearcă o schimbare. Dar graficienii şi în general profesioniştii buni de marketing, care pot ajuta la definirea unui portfoliu sunt prea scumpi pentru un producător de 5 ha cu vinul-bază la 3 euro.  Tendinţa este o piramidă “burgundă”: un vin “de cramă” pentru fiecare soi (Gutswein), un vin mai bun comunal (Ortswein), câteva vinuri “de vie” (Lagenwein) şi, dacă viile o permit, Erstes şi Grosses Gewächs. Cred că merită să se menţină etichetele vechi pentru că formează un stil inconfundabil – ca şi vinurile.

P.S. Am încercat să păstrez textul acestui interviu cât mai aproape de original, cu atât mai mult cu cât, autorul mi-a mărturisit că n-a mai scris în româneşte de 15 ani.

Leave a Comment

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Smerenia

Cel mai costisitor şi totodată cel mai pasionant este domeniul vinurilor vechi. Deschiderea lor e un joc între exaltare şi dezamăgire, între dorinţa de a diseca şi plăcerea de a nu cunoaşte conţinutul. Dacă în calitate de pasionat de vin poţi degusta o mare parte dintre vinurile care se produc sau se importă anual în România, sticlele de colecţie, deschise între prieteni, sunt întotdeauna un festin plin de surprize.

barolo

Am început anul cu un vin deosebit, un Barolo de 25 de ani vechime: 1988, Barolo Zonchera, Ceretto (Azienda Monsordo Bernardina).

Nu sunt o mare cunoscătoare a vinurilor din Italia, o ţară cu o paletă impresionantă de soiuri de strugure pentru studiul cărora îţi mai trebuie o viaţă. Dintre toate aceste soiuri şi tipuri cel mai tare mă atrage Barolo. Mi se pare că acest vin, făcut dintr-un singur soi de strugure – nebbiolo – surprinde prin zvelteţe şi prin arome telurice care nu par mediate de mâna omului. Nu vei întâlni “o bombă de arome” în acest vin, dar austeritatea lui e dublată de o plăcere gustativă intensă.

După 25 de ani, vinul ne-a uimit prin ţinută şi simplitate aromatică (fructe roşii, piele, tabac), tanini mătăsoşi şi o aciditate vie care ne-a făcut să ne întrebăm cum era acest vin când a fost îmbuteliat. Probabil că era de nebăut. Mi-ar fi plăcut să-l fi putut degusta şi atunci, în speranţa de a înţelege cum un astfel de vin poate ajunge după 25 de ani să fie un regal al prospeţimei şi al suculenţei.

Mă întreb uneori dacă nu cumva există o instanţă care veghează asupra vinurilor deosebite, o instanţă menită să contracareze trufia noastră de a crede că ştim totul despre lucrarea naturii. Nu sunt în măsură să fac prea multe speculaţii pe această temă, dar acest Barolo mi-a apărut la început de an, ca unul dintre primele mijloace care impun exerciţiul smereniei în faţa misterului.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

E vinul o marcă a identităţii româneşti ?

Avem puţine cărţi despre vin în România şi m-am întrebat adesea dacă motivul acestei tăceri e legat de faptul că vinul a fost mereu o prezenţă atât de comună în viaţa noastră încât pare că nu are nevoie de prea multe explicaţii. În noiembrie, la Gaudeamus, s-a lansat un studiu care îşi propune să urmărească relaţia românilor cu vinul aşa cum se reflectă ea în literatura noastră şi să demonstreze că vinul a fost şi este un produs identitar.

carte

Cartea e o culegere preţioasă de texte despre vin din operele scriitorilor români din epoca medievală până în timpurile moderne: Texte spumoase scrise de Dimitrie Cantemir despre obiceiul beţiei în societatea moldovenească a timpului său, poezii inedite pe care nu le-am studiat la şcoală, din poeţii toamnei (George Bacovia, Ion Pillat, Benjamin Fundoianu), dar şi de Nichita Stănescu, Radu Stanca, Leonid Dimov, Grigore Vieru şi un capitol întreg dedicat vinului de Drăgăşani. E interesant, de altfel, de remarcat că numele cel mai des pomenite în literatura noastră sunt Cotnari şi Drăgăşani, şi ambele podgorii sunt menţionate pentru capacitatea de învechire a vinului pe care îl produc.

De altfel, acest capitol despre Drăgăşani mi-a plăcut cel mai tare, pentru că aduce o notă proaspătă şi personală celor 500 de pagini ale cărţii. Aflăm cu această ocazie că Lev Tolstoi îl degustă cu ocazia staţionării trupelor ruseşti la București, în 1877, și îl consemnează cu admiraţie în jurnalul său, iar Mihai Eminescu, cu o zi înaintea morţii ar fi spus, conform mărturiei lui George Călinescu: « Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant! »

Interesante sunt şi capitolele dedicate literaturii interbelice şi postbelice, dar, din păcate, cele dedicate evului mediu şi pașoptiștilor mi s-au părut mai puțin reușite. În dorinţa de a demonstra că vinul e o prezenţă de veacuri în spaţiul românesc, Răzvan Voncu recurge, în aceste capitole, la un demers istoric cu o interpretare, pe alocuri, mai mult ideologică decât literară, un demers care nu este susţinut de analiză, ci de afirmaţii cu caracter mult prea general.

Iată cum interpretează, de exemplu, ultima strofă din surprinzătorul poem al lui Constantin (Costache) Negruzzi, scris în 1853 şi intitulat “Eu sunt român”

“Eu sunt român, îmi place ţara mea.

La masă beau adese vin străin,

Tocai, bordo, şampanie iubesc,

Iar mai ales prefer vinul de Rhin,

Dacă nu am cotnar şi odobesc;

Când însă, am deşert pline pahare,

Apoi încep să cânt vreo manea

Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!

Eu sunt roman, mi-e dragă ţara mea.

Cu observaţia că la 1853 când e datat poemul, manea însemna un cântec tărăgănat de jale, iar nu ce înseamnă azi, remarcăm cu usurinţă rolul identitar pe care Negruzzi îl acordă vinului. Vin egal românitate, între trei mari imperii care înseamnă fiecare o altă civilizaţie a berii, a vodcii şi respectiv, a abstinenţei. Nu se poate spune că scriitorilor paşoptişti le lipseşte cu desăvârşire subtilitatea.” [1]

Am o mare admiraţie pentru Costache Negruzzi şi un mare regret că frumoasa lui nuvelă „O alergare de cai” (1857) nu se studiază la şcoală. Dacă ţinem seama de această povestire plină de autoironie şi de umor şi de persoana scriitorului, un boier luminat cu vederi liberale şi susţinător al paşoptismului, eu aş interpreta, mai degrabă, acest poem în cheie ludică.

În primul rând, e de remarcat faptul că Negruzzi e un cunoscător al vinurilor şi versurile lui lasă să se înţeleagă că preferă vinul bun indiferent dacă acesta provine din podgoriile Moldovei, ale Franţei sau ale Austro-Ungariei. O interpretare în registru mai grav ar avea în vedere şi o critică la adresa pasivităţii românilor, a resemnării în faţa sorţii, a atitudinii lor hedoniste. Pe de altă parte, deşi implicat politic ca toţi boierii generaţiei sale, Costache Negruzzi nu a participat activ la revoluţia de la 1848. În fine, am putea vedea poemul şi ca o zeflemea la adresa tuturor clişeelor prin care obişnuim să ne definim românitatea: ospitalitate, femei frumoase, vin bun, versus şosele stricate/absente şi instabilitate politică, iar valoarea lui stă tocmai în farmecul multiplei interpretări.

Cât despre cele “trei mari imperii”, dacă anumite tipuri de băuturi pot fi caracteristice anumitor grupuri sociale sau anumitor etnii, ele nu vor putea fi niciodată echivalate imperiilor. Nu mi-aş putea imagina vreodată o structură multietnică cum era Imperiul Otoman, cu greci, turci, armeni, bulgari, evrei, etc. drept un imperiul al abstinenţei.

Un alt punct sensibil al cărţii este şi faptul că autorul, specialist în literatură, nu e pe teren ferm atunci când vorbeşte despre lumea vinului. Printre altele, avem ocazia să citim că Negru de Drăgăşani este un soi prefiloxeric [2], că “prima calitate a vinului nu este gustul, cum cred neofiţii, ci mirosul, care reprezintă 70% din scorul pe care îl primeşte un sortiment degustat” [3], etc. Toate aceste informaţii eronate, care se datorează şi lipsei cărţilor de specialitate din librării, ar fi fost totuşi uşor de corectat, de către un specialist oenolog.

Cu toate micile defecte, această carte este cât se poate de binevenită, mai ales pentru efortul de a strânge laolaltă minunatele texte despre vin. Până la urmă, acestea oferă cititorului în primul rând plăcere, interpretarea ca şi vinul fiind pe măsura gustului propriu.

“Vei reciti poeţii iubiţi la vatra ta,

Şi-n serile de iarnă tihnit vei aştepta,

Din must – vin clar, din suflet – vers limpede să dea.”(Ion Pillat, Ghenar.)

 

[1] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 129

[2] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 272

[3] Răzvan Voncu, “O istorie literară a vinului în România”, editura Curtea Veche, 2013, pag 225

2 Comments

Filed under cărti despre vin, din istoria vinului românesc