Cum s-au întâlnit Marcel Proust și Mihail Sebastian la Noeme în București

Atunci când participi la degustări de vinuri acompaniate de mâncare și povestite cu pasiune, în limba română, de vinificatori care nu sunt români, primul lucru vizibil este stupoarea audienței. Ne întrebăm de ce Laurent Pfeffer, născut la Versailles, a venit să facă vin într-un sat de la Corcova, deși nu ne gândim vreodată că azi suntem cetățeni români pentru că principele Carol de Hohenzollern, născut la Sigmaringen, a venit ca să stea într-o casă de bârne pe singura stradă pavată din București la 1866. Și deși comparația poate părea exagerată, cred că, noi, românii gândim încă foarte mult în termenii emigrării către Vest, fără să apreciem îndrăzneala de a transcede cadrul artificial al naționalității și de a face ceva din nimic la Est-  având desigur pregătirea necesară – o vie, o țară sau un restaurant cu mâncare bună.

Viile Domeniului Catleya de la Corcova, se află pe locul fostelor vii ale prințului Anton Bibescu, care nu au supraviețuit perioadei comuniste. Cele 14,5 hectare sunt replantate în totalitate, iar numele cramei este inspirat din romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Este un domeniul viticol al cărui branding ne oferă un regal de referințe istorice și culturale care leagă România de Franța. Anton Bibescu și Marcel Proust erau prieteni și în saloanele literare din Parisul vremii se bea vin de Corcova. Marcel Proust visa, în scrisorile sale adresate lui Anton Bibescu, să coboare din Orient Express la Strehaia ca să viziteze domeniile de la Corcova, iar orhideea Catleya – cei care au citit romanele știu- are o anumită semnificație pentru personajele lui Marcel Proust.

Degustarea de la Noeme a adus față în față vinurile cramei Catleya, acompaniate de preparatele culinare gândite de bucătarul sef Carmen Diaconu. A fost o asociere gastronomică care a vrut să scoată in evidență armonia dintre caracteristicile vinului și componentele preparatului culinar, un acord în care cei doi “parteneri” să se sublinieze reciproc. Au fost preparate culinare ingenioase, unele foarte ambițioase și care s-au potrivit bine cu vinurile.

Mi-a plăcut în mod special paringul dintre Epopee alb 2021 (fetească albă și fetească regală, 9 luni în baric) și raviolo cu dovleac, frunze de smochin și sos de frunze de smochin, un preparat în același timp delicat și grumand, care a reușit să se armonizeze atât cu aromele florale ale feteștii cît și cu cele exotice datorate baricului, fără să își piardă suculența.

Un paring mai clasic a fost cel dintre vinul Epopee roșu 2020 (merlot și cabernet franc) și piept de rață cu sos de mure, mousse de topinambur și vanilie, cremă de castane cu cacao, pământ de ciocolată neagră și nuci, tuile de țelină cu cafea și chips de topinambur. A fost aproape surprinzător cum fiecare aromă din preparat -murele, ciocolata, vanilia, cafeaua, dulceața cărnii -s-a regăsit în vin, iar pieptul de rață în combinație cu sosul de mure, acompaniat de vin, a fost delicios. Pentru mine a fost cel mai reușit acord, deși poate că sunt subiectivă, având în vedere că rața e felul meu favorit.

O altă asociere reușită a fost mușchiul de vită cu sos de piper, fruit leather din coacăze negre și cremă de beurre noisette, mousse de cartofi cu brânză maturată Torockoi și tartar de ciuperci, un preparat care a reușit să scoată în evidență prospețimea și aromele specifice de piper și coacăze ale cabernetul franc numit Perfect simplu, 2019. Trebuie să adaug că mi-a plăcut mult acest vin monovarietal, dar cel mai mult mi-a plăcut numele.

Nu știu cine a făcut brandingul pentru vinurile Catleya, dar îl felicit pe această cale. Atât povestea cramei cât și numele vinurilor – Freamăt, Perfect simplu, Epopee, Steaua fără nume, sunt bine alese, căci ele se îmbogățesc cu multimple interpretări pe măsura imaginației și culturii fiecăruia dintre noi. De exemplu, perfectul simplu nu se referă doar la timpul verbal folosit dialectal în Oltenia, acolo unde se află DOC Corcova, ci și la aspirația către un vin perfect și în același timp simplu, monovarietal, dacă vreți. Perfectul simplu este timpul prin excelență al narațiunii, și chiar dacă este dialectal în Oltenia, el este, de exemplu, normă literară în limba spaniolă unde toate povestirile se spun la perfectul simplu. În esență, ce poate fi mai frumos decât un vin perfect, simplu și despre care să povestești !

La fel cum Feteasca Neagră, Steaua fără nume se inspiră din faptul că Mihail Sebastian a scris celebra piesă de teatru în vizită la Anton Bibescu proprietarul de atunci al domeniului Corcova, dar el semnifică la fel de bine aventura căutării unui ideal și a unei identități, a strugurelui sau a artistului, și desigur pentru toți cei care au citit piesa, nu putea să fie vorba decât despre un soi de strugure care poartă nume de femeie.

Ultimul preparat al serii, cel care a acompaniat vinul prezentat în premieră, Feteasca neagră Steaua fără nume a fost unul extrem de ambițios și de muncit – înghețată de ghebe de miere, cremă de măr copt, hribi confiați în suc de măr, spumă de mămăligă, chips de porumb cu lapte afumat și caramel.

A fost o seară reușită. Și parcă niciodată un vin nu mi-a făcut atâta poftă să mă retrag într-un colț liniștit cu o carte…

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Târg de vinuri la Oradea, experiența unui oraș

Profesorul meu de Istoria Limbii Române de la Universitatea București obișnuia să spună că “acolo unde a fost un oraș, se vede că a fost un oraș și după ce nu mai e un oraș”. Iar acest lucru se vede mai ales în Transilvania, pentru că această organizare administrativă este un cuvânt de origine maghiară (város), în timp ce târg este cuvânt de origine slavă, iar singurul cuvântul care definește o organizare administrativă moștenit din latină este cuvântul sat (fossatum) care înseamna groapă și același cuvânt a dat, împrumutat în limbajul de specialitate, cuvântul fosă (septică – de exemplu). Și oricât de greu ne-ar fi nouă, sudiștilor, să acceptăm această realitate lingvistică, este suficient să te plimbi pe jos, la București, ca să înțelegi că, nici după multe sute de ani, nu s-a schimbat mare lucru. E greu să construiești un oraș, atunci când nu înțelegi ce presupune un oraș.

Am acceptat invitația de a participa la Salonul Vinurilor Millésime de la Oradea, mai ales pentru plăcerea de a revedea acest oraș, unic în România și care acum se află într-un amplu proces de restaurare, grație atât edililor cât și cetățenilor săi.

Salonul Vinurilor Millésime s-a desfășurat în Cetatea Oradei, spațiu restaurat și destinat evenimentelor culturale iar ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost posibilitatea de a degusta mai ales vinuri de la cramele mici din zona – podgoriile Silagiu, Miniș Măderat, Beltiug, Lechința etc, vinuri pe care le găsesc mai greu la București.

Dintre vinurile degustate mi-au plăcut- Crama Agape – Sauvignon blanc Vise 2020 – vinificat cu drojdii naturale – foarte bun și Rispetnat – spumant din reisling italian. De altfel, vinurile lui Adalbert Marton se remarcă atât prin personalitate cât și prin designul etichetei.

De la Pivnițele Birăuaș – Pinot noir STEIN 2019, foarte bun și de asemenea, Cabernet Sauvignonul din gama Josef.

O surpriză deosebit de plăcută au fost vinurile Grunspitz 2019 de la Crama Nachbil, și ZAIG – feteasca albă cu muscat ottonel, din vii vechi de 50 de ani.

Per total, ediția a patra a Salonului Vinurilor Millésime mi s-a părut ofertantă din punctul de vedere al vinurilor prezentate, elegantă și bine organizată. Mulțumiri Getei și lui Bogdan Bocșe pentru invitație și promit că voi reveni în Cetatea Oradei și anul viitor.

Leave a Comment

Filed under vinuri româneşti

De ce România nu a fost, nu este și nu va fi vreodată Elveția

Acest articol pornește de la premiza că, dacă dorești să evoluezi, trebuie să te raportezi la oameni care știu meserie mai bine decât tine și sunt mai deștepți ca tine, iar în materie de calitate a vieții, Elveția este țara la care vreau să mă raportez. Ei bine, veți spune că România nu este și nu va fi vreodată ca Elveția din cauza corpuției. În urma experienței mele din ultimile cinci luni, mă întreb dacă asta este adevărata cauză.

Dar să vă spun și povestea experienței mele civice din ultimile cinci luni, deși ăsta era ultimul lucru despre care voiam să scriu pe un blog de vinuri. În ianuarie încep defrișările a două hectare de pădure urbană, cu fazani și iepuri, una din fostele pepiniere care delimitau centura de lacuri a Sectorului 2, acum proprietate privată. Probabil ultima adevărată pădure urbană din București. Deși părea o nebunie, inițial am crezut că dezvoltatorii au autorizație de construcție, doar că nu am putut identifica vreo organizare de șantier și nici plăcuța care comunica proiectul publicului. După ni s-a părut și mai suspect că, după ce tăiau un număr de copaci din colțurile cele mai îndepărtate ale pădurii, dispăreau pentru căteva săptămâni. Apoi vecinii au chemat Politia și așa am aflat că proprietarul terenului de vis-a vis nu are autorizație de defrișare și nici autorizație de construcție, ci taie pădurea, pentru că așa vrea el.

Și așa începe jocul de-a hoții și vardiștii pe care l-am jucat, și eu și vecinii, cinci luni de zile, până când pădurea a ajuns teren viran. Mă trezeam, cel puțin o zi, două pe săptămâna, la 8 – 9 dimineața în zgomot de drujbă – infractorii în România să știți că respectă programul de lucru și taie ziua în văzul lumii, între 8:30 și 10:00- și înainte să mă spăl pe dinți și să mă pieptăn sunam la Poliția Generală sau locală și alergam să le fac filme infractorilor. După mă întâlneam cu Domnul inspector de la Poliție – care evident că nu a prins vreodată infractorul în fapt – care îmi spunea că terenul e privat, pădurea nu e pădure ci un teren cu copaci, care oricum sunt cam rari, și oare eu nu știu că aparține domnului X, un fel de “You Know Who”, să nu îi pronunțăm numele, dar să stau liniștită că a fost amendat cu o grămadă de bani și acum o să vină să adune de pe jos copacii doborâți și să îi facă compost conform legii.

În disperare de cauză, deja eram terorizată când auzeam drujba, m-am apucat să scriu la toate autoritățile statului – garda de mediu, garda forestiera, Primarie, Politie, dupa pe Facebook și pe grupuri, și la prietenii din politică, dar și aici s-au găsit destui care să îmi atragă atenția că terenul este al lui “You Know Who”, să îmi văd de drum, ce nu știu cum merge treaba în România ?

După am scris la ONG-uri, la Greenpeace și la presă, fără mare succes, până când într-un final o televiziune s-a arătat interesată de subiect, dar doar până când a aflat că terenul este al “You Know Who”- Voldemort. Doar că înainte să mă refuze, m-au întrebat câți dintre vecini ar fi dispuși să povestească despre cele întâmplate, iar eu m-am apucat să îi întreb pe vecini – suntem vreo 150 – 200 de apartamente în bloc și estimez că vreo cinsprezece dintre noi au sunat la Poliție, în aceste cinci luni. Într-un final, am rămas patru persoane din 200 de apartamente. Am avut și vecini care mi-au spus că ei au copii și că se tem. “I must not fear, mi-am zis, Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear.” Deși nu e deloc chiar așa de simplu.

Am continuat să sun la Poliție deși în pădure nu mai era vreun copac și într-o zi dispecerul mi-a făcut legătura cu Divizia de Mediu din cadrul Primăriei Sectorului 2 și am discutat cu o doamnă. I-am spus că am făcut mai multe reclamații legate de o defrișare ilegala și aș dori să știu stadiul investigației. A, a zis doamna, Primarul General este de vină pentru tăierea copacilor. Cum ? zic eu, ce legătură are ? Da, țipă doamna la mine, Primarul General este de vină că a suspendat PUZ-ul și de aia se taie copacii ! Stați doamnă, țip si eu la ea, că nici celții când se supărau pe conducător nu tăiau copacii, de ce nu l-au tăiat pe Primar dacă i-a supărat, ce treabă au copacii ? La telefon se lasă brusc liniștea, aproape că o aud pe doamna în mijlocul unei sinapse că se întreabă – “da, domne chiar așa, de ce ?”. Dar apoi Doamna se repliază prompt- acolo este un teren privat și proprietarul are dreptul să facă ce vrea pe terenul lui, poate să taie copacii cu aviz sau fără aviz de defrișare. Dacă îi taie fără aviz de defrișare, primește amendă, dar nu are obligația de a reîmpăduri că a tăiat fără aviz, doar dacă taie cu aviz de defrișare are această obligație. Bine, zic eu, deja interzisă, și cât costă un copac ? Stați așa- zice doamna- și pleacă de la telefon și o aud cum caută într-un catastif – 100 de lei pe persoană fizică și 1000 de lei pentru societăți comerciale. Mda, 100 de lei ori 400 de copaci ? Nu, zice, să știți că proprietarul a fost amendat cu mulți bani pentru că acolo e un șantier și de asta taie. Doamnă, zic eu, nu cred că este un șantier pentru că nu există nici o plăcuță care să comunice proiectul publicului și nici organizare de șantier, sunteți sigură că e un șantier ? A, zice Doamna, nu sunt sigură că acolo e un șantier, dar Dumneavoastră de unde știți că dânșii nu taie ca să pregătească un șantier ? Bine, doamnă, zic, poate trimiteți totuși o mașină de poliție și vă mulțumesc frumos și vă asigur că nu vă voi mai deranja.

defrisare 12 aprilie

Acum să ne imaginăm situația defrisării ilegale a două hectare de pădure în Elveția. Îmi place să cred că în primele două ore de la sunetul primei drujbe Poliția locală avea deja 200 de reclamații, iar după vreo două zile, nu mai mult, Primarul din respectivul cvartal ar fi venit să lămurească lucrurile cu vecinii de teamă să nu vină tot orașul la el la Primărie și cariera lui politcă să se încheie. Din păcate, Primarul Sectorului 2, pe drept cuvânt, se teme mai tare de “You Know Who”- care sigur nu l-a votat- decât de patru blonde- care sigur l-au votat – plus încă 200 de cetățeni silențioși și care nici nu mai contează ce au votat. Și oricum Dânsul ca orice politician, la fel ca cei de dinaintea lui, se pricepe să arunce pisica moartă prin curtea altora.

Diferența dintre România și Elveția nu este la nivelul politicienilor care sunt peste tot mai mult sau mai puțin corupți și incompetenți, ci este la nivelul cetățeanului și al funcționarului public (care pînă la urmă este și el tot cetățean). Ăsta este decalajul cu care România pornește în fața Europei și acest decalaj este încă insurmontabil atâta timp cât țăranii României- adică noi- nu vor învăța sau vor fi învățați ce înseamnă spiritul civic, ce e aia educația legislativă, educația financiară și educația politică.

Povestea noastră începe la 1826 când Dinicu Golescu, cam la vârsta mea de acum, se decide să plece într-o călătorie în Europa și notează într-un jurnal ceea ce vede. “Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anii 1824, 1825 si 1826” este după mine una dintre cele mai faine cărți din perioada pașoptistă a literaturii române și, alături de nuvelele lui Costache Negruzzi (pentru că sunt o admiratoare fără rezerve a boierilor moldoveni), o recomandare obligatorie de lectură. În 1826, Dinciu Golescu, ajuns in Elveția e uimit să constate că toți elvețienii știu să scrie și să citească și se duc la cârciumă ca să citeasca ziarul. “Atunci m-au coprins gândurile, văzând că țăranii Elveției, vrând să știe ce curge în lume, se stâng și citesc gazeturi”. În 1826, când țăranii elvețieni știau să citească, România nu era încă o țară. Diferența dintre România și Elveția sunt cei 200 de ani de cultură civică și urbanistică și de citit gazete și diferența la momentul ăsta e enormă, si pe măsură ce trec anii cei 200 de ani devin 200 de ani lumină.

Finalul trist al acestei povești este că, deși Voldemort există, nu există Harry Potter. Cele 2 hectare de pădure sunt acum teren viran, și deși pănă acum, nici un primar nu a îndrăznit să dea o autorizație de construcție într-o pădure urbană, o autorizație de construcție pe un teren viran nu va fi cine știe ce deranj. Acolo vor crește niște blocuri, un mall și o biserică, iar noi, moncher,  hai să mergem să bem o bere la munte, că se face cald la București și e praf…

Și totuși, eu nu reușesc să scap de gândul obsedant că aș fi putut face mai mult, că aș fi putut să salvez cele 2 hectare de pădure, iepurii și fazanii. Unde am greșit ? Poate îmi spuneți voi ce aș mai fi putut face…

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Revino 2022 – Crame noi, crame vechi și surprize.

În contextul actual după doi ani de restricții, desfășurarea târgului de vinuri Revino la Novotel, a avut o componentă exotică, de neplauzibil, și poate că atmosfera asta m-a făcut să apreciez și mai mult reîntălnirea cu vinificatorii, organizatorii și prietenii cu care nu am mai băut un pahar de vin de multă vreme. A fost multă lume, chiar și duminică pe ploaie, ca în vremurile bune, așa că nu am putut degusta chiar tot ce mi-aș fi dorit. Deși, ca să fiu sinceră, cel mai mult mi-am dorit să stau de vorbă cu oamenii…

Așa că iată o listă sumară a vinurilor pe care le-am degsutat. La categoria, de acum clasici, o să îi menționez pe S.E.R.V.E și pe Prince Stirbey. La S.E.R.V.E foarte bune vinurile roșii – Cuvee Charlotte, Feteasca neagră Guy de Poix și Cuvee Guillaume – cupaj cu pinot noir, cel mai tipic pinot de la târg ca să nu zic singurul…

La Stirbey, Cabernet Sauvignon Rezerva 2015, foarte bun, iar ca noutăți Sauvignonasse 2018 și Vin de glace 2018 – un gen de vin pe care îl faci probabil o dată în viață dacă ai noroc – din struguri Negru de Dragășani culeși înghețați în decembrie 2018.( producție aniversară de 1918 sticle)

La categoria crame mici, mi-au plăcut Shirazul 2019 de la Crama Ferdi, Sauvignon blanc de la Thesaurus, un vin bine făcut, probabil cel mai bun sauvignon blanc de la târg, iar de la Bauer – Orange a fost și rămâne preferatul meu, pe lângă rose-ul din Petit Verdot.

Au fost și crame noi. Domaine Dumetrier din Dobrogea și Dradara din Miniș -Măderat. Dumetrier  propune în premieră, probabil, în România, vinuri din malbec și din mourvedre care vor aduce un plus de diversitate pe piața de la noi. Mie mi-a plăcut Chardonnay-ul 2018. De la Dradara am remarcat feteasca neagră. Să le urăm mult succes și sper ca în viitor să vedem mai multe crame noi pe piața românească, pentru că piața are nevoie de o atmosferă concurențială ca să își mențină nivelul de calitate.

Și să ne revedem cu bine și la alte târguri de vin din acest an, dacă vremurile o vor permite…

2 Comments

Filed under vinuri româneşti

Mătușa Johanna

Mătușa Johanna, sora străbunicului, s-a născut în 1890, la Liov și a murit în 1985, într-un azil de bătrâni din Norre Alslev, Danemarca. Potrivit celor relatate de rude, ocupația favorită, în ultimii ani la azil, era să le învețe pe colocatarele octogenare daneze să înjure în limba română, explicându-le că rostesc formule de politețe, spre disperarea copiilor ei care erau întâmpinați cu un cor de înjurături când veneau să o viziteze.

Din păcate, nu am cunoscut-o, dar este personajul din poveștile familiei care m-a impresionat cel mai tare, pentru că, printre altele, vorbea toate limbile din regiunea natală: poloneza – limba maternă, germana – limba paternă, româna, maghiara și ucrainiana și fusese atât cetățean al imperiului, cât și ulterior al regatului României și prin căsătorie, cetățean al regatului Danemarcei.

Nu știu exact câți ani a trăit Johanna în România. Familia s-a mutat tot mai la sud, din Galiția, în Bucovina de Nord și apoi în România pentru că erau angajați ai unei companii de exploatare petrolieră. De la rudele din Danemarca am aflat că Johanna s-a căsătorit în noiembrie 1913, la Iași, cu Axel Claus Sorensen, inginer silvic în Moldova, iar ulterior s-au “repatriat” în Danemarca, împreună cu cei doi copii, cândva înainte de debutul celui de-al doilea război mondial.

În perioada comunistă a copilăriei și adolescenței mele, bunicii materni nu discutau cu noi despre rude și originile străine și nici nu ne-au lăsat să bănuim, pe noi copii, că ei sunt prima generație născută în România și care vorbește româna ca limbă maternă. Mi-a luat mult timp să înteleg că această discreție se datora atât timpurilor dar și faptului că ei nu aveau nimic de revendicat în afara dreptului la o viață bună. Părinții lor ajunseseră în România nu ca refugiați de război, ci ca specialiști și ca antreprenori, iar dacă au fost prinși ca toți ceilalți în blocul comunist, cetățenia română a fost o opțiune pe care și-au asumat-o cu tot ceea ce a decurs din asta.

În anii 90, scrisorile din Danemarca au început să ajungă la destinație în România și am călătorit la Copenhaga ca să mă întâlnesc cu câțiva zeci de membri ai familiei, oameni pe care nu îi văzusem vreodată nici măcar în poze și cu care trebuia să vorbesc în singura limbă comună – engleza. Verii mei erau blonzi și cu ochi albaștri, prototipul nordicului din orice clișeu identitar, păreau austeri și duceau o viață ecologică – sortau gunoiul, nu parcau nergulamentar, mergeau cu bicicleta și făceau curat cu schimbul pe scara blocului. Părea că nu avem nimic în comun. Asta până când ne-am așezat să bem “un schnapps” și am constatat că verișoara maică-mii are același gen de umor ca bunicii, același spirit ludic și aceeași plăcere de a organiza petreceri.

Mi-aș fi dorit să știu mai multe atât despre istoria familiei buncii cât și despre cea a bunicului și în adolescență le-am purtat pică pentru toate poveștile pe care ni le-au ascuns. Mult mai târziu am înțeles că a fost un act de curaj decizia de a îngropa trecutul – așa cum și-au îngropat în curte cărțile scrise cu litere gotice- și de a refuza să ne transmită nouă ca pe o ștafetă, scheletele lor din dulap (evitarea deportării în Rusia, Canalul și cine știe câte altele). Poate și-au dorit ca noi să nu ne pierdem speranța în umanitate sau poate nu au vrut să și-o piardă pe a lor.

Azi mă gândesc la ei cu recunoștință pentru că mi-au arătat că există posibilitatea de a alege și privesc datorită lor, naționalitatea ca pe o opțiune și nu ca pe un dat. De altfel, cu un minim efort, îmi pot oricând imagina că, dacă străbunicul ar fi avut altă meserie, nu ar fi ajuns în România, iar eu aș fi putut fi azi cetățean polonez, ucrainian, german, sau la fel de posibil un locuitor al Siberiei. Iar aceste multiple ipostaze imaginare ale existenței mele mă obligă să fiu adesea mai tolerantă și mai deschisă pentru a înțelege puncte de vedere diferite.

De la mătușa Johanna mi-au rămas o carpetă lucrată de ea cu binecunoscutul motiv al trandafirului bucovinean și o fotografie în care apare alături de stră-străbunica mea Carolina Zborovska și de câinele Pick. Mama zice că nu știe nici unde, nici când a fost făcută poza asta, dar știe sigur că pe câine îl chema Pick. Cam așa s-a trecut prin istorie în familia noastră.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Cine păstrează are…vinuri mai bune

Deși soiul românesc de strugure pe care îl prefer, atât pentru versatilitate cât și pentru profilul aromatic, este feteasca regală, crâmpoșia rămâne o sursă inepuizabilă de surprize, mai ales din punctul de vedere al calităților sale de vin de colecție. Am avut ocazia să gust de mai mult ori Crâmpoșie Selecționată din Drăgășani învechită la sticlă cinci și chiar nouă ani (Crâmposie Selectionată Stirbey 2003) și am fost plăcut surprinsă de echilibrul aromatic și finețea pe care acest vin considerat șprințar și frivol o capătă cu vârsta.

La început de an, ne-am delectat cu o sticlă de Crâmpoșie Selecționată Prince Stirbey 2017, alături de o supă de usturoi, o rețetă din Perigord.

Vinul se deschide cu arome discrete, florale, iar pe măsură ce se dezvoltă în pahar, apar aromele de prune albe și piersică și o notă ușor tostată de alună. Gustul este plin, echilibrat, păstrând aceleși arome de prune Mirabelle și alună, iar finalul este lung și suculent. Un vin echilibrat de o extraordinară finețe.

Este deosebit de interesant modul în care evoluează prin îmbătrânire crâmpoșia, căpătând corpolenţă, structură şi complexitate aromatică, dar păstrând aciditatea şi vioiciunea proprie soiului. Nu știu nici un alt soi românesc capabil de asemenea metamorfoze în beneficiul celui care are răbdare să îl păstreze, iar acest soi este cu atât mai surprinzător cu cât literatura de specialitate și folclorul îl consideră un soi umil care dă un vin de băut tânăr și eventual șpriț.

L-am băut cu plăcere, visând la sfârșitul pandemiei, la dealurile Drăgășaniului și la sărbătoarea de 1 mai la Stirbey la care Oliver Bauer să ne surprindă cu o degustare verticală de Crâmposie Selecționată.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, vinuri româneşti

Asocieri gastronomice cu Prince Matei

Sunt puține vinuri românești care au ajuns branduri și încă și mai puține despre care am putea spune că sunt iconice. Și asta nu s-a întâmplat doar pentru că a lipsit constanța în calitate a vinurilor, ci și pentru că a lipsit coerența în strategia de marketing și branding. Multe crame care au scos la început vinuri bune, le-au pierdut pe parcurs pentru că au vrut să schimbe prea multe, prea repede. Vinul e un domeniu care îți pune la încercare mai ales răbdarea și în care contează mai ales proveniența strugurelui, via, iar această trasabilitate e întărită în mintea consumatorului cu ajutorul etichetei.

Din acest punct de vedere, m-am bucurat să văd că atunci când brandul Prince Matei a fost vândut de Vinarte și a ajuns în portofoliul Domeniilor Prince Matei, au fost păstrate elementele grafice de identificare de pe vechea etichetă care atestau proveniența vinului de pe dealul Zorilor. De asemenea, indicațiile de servire de pe contra eticheta lui Prince Matei 2016 mi s-au părut mult mai utile pentru consumator decât ceea ce găsești de obicei pe o contra- etichetă de vin.

Prince Matei 2016 este un vin tânăr, care te răsfață încă de la deschiderea sticlei cu o avalanșă de fructe coapte –  vișine, prune, cirese amare – și cu o ușoară nuanță de tabac. Are un corp catifelat, în aceeași notă de fructe coapte, tanini bine integrați și un final mediu, suculent, care îmbină fructul cu arome de tabac și condiment. E un vin bun, cu aciditate bună care probabil se va păstra bine în timp. Dacă vreți să îl beți acum, vinul are nevoie de 2-3 ore de aerare în decantor.

Despre posibile asocieri gastronomice cu Prince Matei am mai scris pe acest blog aici și este un subiect pe care îl reiau pentru că Prince Matei este un vin care merită să își păstreze expresivitatea atunci când este servit alături de mâncare, iar asta nu este întotdeauna ușor de realizat.

Ne-am gândit să păstrăm în armonie caracteristicile principale ale vinului – rotunjimea corpului, senzația de dulce și fructozitatea servindu-l alături de salată de vinete cu rodie, coriandru, năut și fulgi de migdale și un chili con carne cu ciocolată neagră care să scoată în evidență cremozitatea, suculența și acestui vin, fără să îl domine.

Vă recomand Prince Matei nu doar pentru că este un vin bun, ci mai ales pentru că a reușit să facă parte din istoria continuității producției de vin românesc. Și când spun asta îmi amintesc cu plăcere de degustarea verticală a vinurilor Prince Matei 1998 – 2008 la care am participat pe vremea când scriam la Unvinpezi și mai ales de recoltele 2000 si 2001 la magnum.

PS. Vinul recenzat a fost oferit de producător, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

4 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

Musacaua lui Sir Patrick Leigh Fermor

Nu știam cine este Sir Patrick Leigh Fermor înainte să urmăresc emisiunea culinară a lui Rick Stein despre Mediterana “From Venice to Istambul” și nici nu cred că aș fi dat atâta atenție numelui dacă în episodul respectiv, bucătăreasa lui, Lepida, nu ar fi gătit “the best home-made moussaka he’s ever had”.

Musacaua nu este doar una dintre preparatele mele culinare favorite, ci este o metaforă a Mediteranei, cu straturile ei suprapuse de populații și influențe culturale, este un elogiu adus legumelor de calitate glazurate de soarele Mediteranei și încununate cu un strat de sos franțuzesc.

Am încercat și noi rețeta de musaca a Lepidei cu carne de vită și legume- cartofi, vinete, dovlecei- prăjite în ulei de măsline și apoi așezate în straturi, iar la sfărșit, un strat gros de beșamel.

Sir Patrick Leigh Fermor a fost unul dintre cei mai cunoscuți autori britanici de literatură de călătorie. Era poliglot, pasionat de Orient și în 1934, la 19 ani, a făcut o călătorie pe jos din Olanda până in Bulgaria cu intenția de a ajunge la Constantinopol, dar s-a îndrăgostit de România si de Grecia și a rămas în Balcani. Povestea acestei călătorii este subiectul celor două cărți ale sale, care sunt acum traduse și în limba română -“Între păduri și ape” și “Drum întrerupt”.

În opinia mea, Patrick Leigh Fermor a scris în cartea “Drum întrerupt -De la Porțile de Fier până la Muntele Athos” cele mai frumoase pagini despre Bucureștiul perioadei interbelice din toate câte am citit despre acest subiect.

“Ce-i deosebea pe acești oameni, acum și mai tărziu, de aristocrații hedoniști din restul Europei era refuzul filistinismului: o pasiune scrupuloasă pentru erudiție de dragul erudiției, pentru literatură, pictură, muzică, sculptură și viața ideilor, care le transforma casele în sălaș al academicienilor. (Asemenea Franței, din nou, România a fost dintotdeauna țara în care datorită inteligenței, spiritului frumuseții sau ospitalității lor, câteva femei au jucat un rol mai important decât în alte țări.) Devotamentul față de litere, în special, depășea cu mult diletantismul literar și în multe cazuri a avut drept rod opere de mare valoare. Însă din nefericire, nu în limba română ar putea spune oftând un șovin. Dar cel puțin aceste reușite extrateritoriale le-au eliberat din vâltoarea naționalismului patriotic, de care este indisolubil legat geniul poetic și literar al națiunilor renăscute. La urma urmelor, nu este puțin lucru să ai succes la Paris. Nu e de mirare că Proust era așa e profund interesat de românii de la Paris și că le căuta prietenia. Pe mine mă fascina și mă impresiona să aud numele Marcel rostit cu atâta ușurință și naturalețe și să aflu că Anna, care părea să fie verișoara tuturor era contesa de Noailles; că Paul dacă nu era Morand, care se căsătorise cu Helene Șuțu, era Valery, că Jean era Cocteau și că Leon- Paul era Fargue: indicii presărate într-un joc de urmărire, care puteau fi analizate mai tărziu.

Insist de atâta timp asupra acestei teme pentru că totul era așa de diferit de ce-ntâlnisem în împrejurări similare în capitalele dunărene din amonte. În Ungaria, discuțiile la lumina lumănării de la sfârșitul cinei priveau mai degrabă vânătoarea și caii, ori scrupuloasa cântărire a meritelor cizmarilor și șelarilor din Londra, sau erau lungi conversații despre anexare, căsătorii morganatice, drepturile primogenitului, Hoffähigkeit, gradul exact de rudenie dintre familiile Festitich și Fürstenberg și numărul pogoanelor de pământ deținute de familia Esterházy. Bine-înțeles, ar fi putut să se întâmple la fel și la București, mutatis mutandis, dar nu pentru mult timp. Totuși, nu cred că în capitala maghiară aș fi ajuns prea des să discut despre Saint-Saëns și despre frații Goncourt, despre lucrurile pe care le aveau în comun Villiers de L’Isle-Adam și Barbey d’Aurevilly, despre legătura dintre Lautréamont și suprarealism sau despre ce îi spusese abatele Mugnier unuia dintre oaspeți cu privire la convertirea lui Huysmans, ori despre ceea ce eliminase autorul din portretul sau din En route.” (pag 210-211)

Desigur, având în vedere că Fermor a fost iubitul Bălașei Cantacuzino și a stat mai bine de 4 ani în România până în 1939, când s-a înrolat în armata britanică si a devenit ofițer SOE, am putea argumenta că este subiectiv. Mie mi-a plăcut extraordinar acest pasaj pentru că autorul surprinde cu finețe o caracteristică tipic românească, inteligența speculativă – nu constructivă – care se apropie întrucâtva de spiritul critic francez la nivel teoretic,  dar care se stinge în bașcălie, lipsit de posibilitatea de a interacționa cu instituții bine așezate.

Întotdeauna m-a fascinat modul în care o mâncare sau povestea ei, te pot duce la o carte, iar o carte te poate determina să apreciezi un vin, într-un perpetuu joc al diversității…

PS. Dacă v-am făcut poftă, găsiți rețeta în episodul 5 al seriei “De la Veneția la Istambul”.

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Problema identității feteștii negre

Oricine are curiozitatea să alinieze într-o degustare, așa cum am făcut noi, la Daneza, patru sau mai multe vinuri din fetească neagră, o să constate că marea problemă a acestui soi este lipsa unui profil identitar. M-am tot gândit dacă aș putea să găsesc un singur adjectiv, nu două, care să poată defini o caracteristică tipică pe care cele 4 sticle aliniate la degustare să o aibă în comun. Dacă despre cabernet sauvignon putem spune că este un vin cu structură și tanini și aromă pregnantă de cafea, iar depre merlot că este catifelat și miroase inconfundabil a căpșuni, oare ce putem spune despre Feteasca neagră dacă ignorăm celebra aromă de prună afumată ? Eventual că este voluptoasă și frumoasă ca toate fetele din România.

degustare de feteasca

De ce merlotul sau cabernetul pot fi cu ușurință recunoscute într-o degustare, de orice consumator mai avizat și feteasca neagră nu, este după mine cea mai mare problemă a acestui soi românesc. O problemă care ține și de ipocrizia de a ridica în slăvi feteasca neagră ca soi tradițional în timp ce cele mai multe vinuri care se declară monosoi fetească neagră mai conțin și adaos, în cantități mici și deci nu obligatoriu de declarat confrom legii, de alte soiuri menite să facă vinul mai expresiv.

În acest context, deși nu este cel mai vechi brand de vin pe care îl produce S.E.R.V.E, Terra Romana Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 mi se pare vinul care a marcat punctul zero al evoluției feteștii negre ca vin monovarietal în zona viticolă Dealu Mare – zonă definitorie pentru feteasca neagră- și astă e motivul pentru care am vrut să îl degust după aproape 10 ani.

Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 este un asamblaj din vinuri de fetească neagră nebaricată și baricată, perioade diferite, 8 și 12 luni din recolta 2011. După aerare în pahar, vinul se deschide cu arome voluptoase de fructe coapte și ciocolată, este echilibrat, complex, cu corp rotund și o textură mătăsoasă, tanini bine integrați și un final mediu. La deshidere vinul are o ușoară tușă alcoolică, dar care dispare după aerare. Per total, un vin bun, foarte bine făcut care s-a păstrat impecabil.

Îmi doresc să fie mai multe vinuri din fetească neagră de calitatea acestui cuvee dar îmi imaginez că va fi nevoie de multă voință politică, atât la nivelul autorităților cât și la nivelul producătorilor pentru a defini caracteristicile soiului și a constui un profil ușor de identificat de către consumator și de asemenea, de a renunța la amestecul feteștii cu alte soiuri. Din păcate, în lipsa acestui execițiu de marketing, Feteasca neagră are toată șansele să rămână ca și până acum Fata Morgana a vinului românesc.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Anul pandemic, anul sabatic și secretul calității vieții

La sfârșitul anului 2019 îmi doream cu ardoare un an sabatic, dar în 2020 am primit cu totul altceva. A fost un an în care nu am putut scrie și nici măcar nu știu dacă e din cauza anului sabatic de care aveam nevoie sau e din cauza anului pandemic pe care l-am primit.

A fost un an care a lovit crunt obișnuințele și micile noastre ritualuri, care a făcut criteriile de selecție mai aspre și care a arătat încă o dată nevoia acută de specialiști și de informație mediatică de calitate. A fost un an în care nu m-am putut vedea cu prietenii pentru că cei mai mulți dintre ei nu mai locuiesc la București, în care am înțeles ce înseamnă să îți fie frică, nu doar pentru tine, ci și pentru toți ceilalți, și în care am băut extrem de mult vin, mi-e rușine să vă spun cât.

Am încercat să fac față pandemiei la nivelul cel mai banal al disconfortului schimbării obiceiurilor și m-am gândit adesea în acest an, la bunicii mei și la experiența lor de combatanți în al doilea război mondial și de supraviețuitori ai comunismului.

Bunicul Victor era grec, dintr-o familie de comericanți de grâne care s-a mutat de la Salonic la Urziceni. Lucra în marina comercială română când a început războiul și așa a ajuns să lupte pe frontul de la Odesa. Bunicul Victor credea, surprinzător sau poate nu, că secretul unei vieții bune stă în anturaj, deși a avut o bună parte din tinerețea lui necazuri pentru că s-a căsătorit cu bunica care venea din Bucovina și avea un nume german. Când l-am cunoscut eu, trăia într-o casă cu două bunici (străbunicele mele Ana și Maria), nepoți și mătuși care veneau și rămâneau pe timp nedefinit, în vacanța de vară și în care în fiecare duminică avea invitați la prânz. Chiar și după ce a murit bunica și casa plină de neamuri s-a transformat în apartament la bloc, își invita vecinii, duminica, la țuică și ciorbă de burtă pregătită de el. În 2009, când am rămas fără serviciu, mi-a dat bani din pensia lui- avea 91 de ani-  și mi-a povestit că în 1947 când s-a căsătorit cu bunica tocmai fusese dat afară din marină și a trebuit să împrumute o pereche de pantofi de la un prieten pentru căsătoria civilă. Mi-a spus că bani o să se găsească întotdeauna și că trebuie să stau aproape de prieteni și de familie.

Bunicul Sever era român și el credea, surprinzător sau nu, că secretul unei vieți de calitate stă în disciplină. M-am găndit mereu că asta venea din faptul că era militar de carieră, dar acum cred că asta făcea parte din structura lui de țăran de la munte, unde viața se trăiește după un ritual anume. Cred că asta l-a ajutat să treacă peste momentul când a fost dat afară din armată și a trebuit să lucreze într-o fabrică de mobilă. Atunci când l-am cunoscut, era un personaj taciturn, nu prea avea prieteni iar rutina lui zilnică era formată din statul la cozi la aprozar, lucratul în grădină și crescutul nepoților. În anul în care a murit, aveam 17 ani, mi-a dat cel mai neașteptat sfat. Mi-a spus că indiferent ce așteptări au părinții de la mine- erau vremurile în care se alegea între medicină și inginerie- eu să aleg meseria pe care vreau eu să o fac. Abia atunci am realizat cât de bine mă înțelegea.

Poate că cel mai surprinzător lucru pe care l-am conștientizat în acest an pandemic a fost acela că timpul pune la încercare nu numai vinurile ci și oamenii, iar calitatea vieții despre care vorbim acum atât de mult, constă de fapt în modul în care reușim să facem față timpului. Iar asta ține de disciplină, fie că e vorba de cultivarea prietenilor, de un exercițiu fizic sau de unul mental, de o rutină sau de un ritual, sau de toate astea la un loc. Și ăsta e și motivul pentru care m-am întors la scris.

8 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei