Cine păstrează are

Poate că dintre toate băuturile, vinul este fascinant mai ales pentru că el ne vorbește despre bunul nostru cel mai de preț, timpul. Poate că efortul oenologului de a face ca vinul să devină mai bun în timp nu este decât reflexia visului fiecăruia dintre noi de a deveni mai buni odată cu trecerea timpului. Vinul e oglinda efortului nostru de a fi mai buni, o băutură înzestrată cu aspirația umană de a ajunge la desăvârșire.

Îmi place să colecționez și să pun la păstrare recolte deosebite de vin românesc și să deschid periodic câte o sticlă pentru a vedea în ce stadiu se află vinul. Fac asta și pentru că mă consider oarecum martora istoriei moderne a vinului românesc. Am început să beau vinuri românești bune prin 2002 odată cu vinurile de la primele crame nou apărute S.E.R.V.E, Davino și apoi Stribey și am băut vinurile lor în toți acești ani. Primele vinuri bune îți rămân cel mai bine în memorie. Îmi amintesc și acum de sticla de Domaine Ceptura Rouge din 2002 de la Davino – nu mai sunt foarte sigură că se numea așa- , de Cuvee 2003 de la Stibey sau de Syrah 2003 de la Nachbil. Dar an de an, apar noi producători, iar pentru mine e un privilegiu să fac parte din și să scriu despre istoria vinului românesc.

După ce am scris despre Cuvee Überland 2007 și Cuvee Überland 2009, a venit rândul recoltei din 2011. Cuvee Überland 2011 se deschide cu o explozie aromatică de fructe coapte, vișine și rozmarin, iar pe măsură ce se aerează în pahar apar notele de fum, smochine, rooibos și ciocolată. Vinul e corpolent, rotund și cald ca o după amiază de toamnă târzie. Finalul vinului e mediu, liniar, în același registru de fructe confiate. Un vin cu o complexitate aromatică de invidiat, care se prezintă onorabil după 9 ani.

Leave a Comment

Filed under din istoria vinului românesc

Nimeni n-ar putea inventa un oraș precum Sevilla

“Nimeni n-ar putea inventa un oraș precum Sevilla”, spune Arturo Perez-Reverte într-unul din romanele sale și asta pentru că orașul e reflexia tuturor celor care au trecut pe acolo, a reușit să absoarbă toate influențele și să le potențeze farmecul în lumina inconfundabilă a sudului. Nu te poți simți străin în Sevilla, oamenii îți fac loc la masa lor de bar, îți vorbesc despre mâncare și vin, despre oraș și despre istorie. Privind peste acoperișuri la apus, te-ai putea imagina cu ușurință la Tanger, în Africa, în baruri ești sigur în Spania, iar pe stradă ești în mijlocul unui vârtej istoric – romanii, maurii, sefarzii și aurul din Indii al conchistadorilor sunt încă acolo gata să te cucerească.

Și totuși, învăluită în aroma florilor de portocal, Sevilla are ceva din bruschețea, din franchețea tipic spaniolă. Miroase a piatră, a urină și a portocale și îți vorbește despre măruntaie și sânge, carne și vin, cruzime și orgoliu. E un oraș tulburător, pentru că, insidios, te determină să îți compari viața cu a ei și te face să te simți sărac, deposedat de lucruri despre care nu îți aminteai, dar care par dintr-o dată definitorii.

Ca și în Sicilia, ai senzația că totul țâșnește din antichitatea romană, ca și cum pietrele incălzite de soare ar păstra încă vibrația atâtor bărbați curajoși care au fost acolo. Din aceeași piatră și sub același soare, totul e asimilat și transformat, amfiteatru și corrida, mozaicul și azulejos. Dacă ajungeți la Sevilla, merită să vă rezervați o după-amiază pentru Santiponce  (la 7 kilometri distanță). Cursa de autobuz locală face 20 de minute din Sevillia la Santiponce și costă 2, 50 euro, iar intrarea este liberă pentru cetățenii Uniunii Europene – civis romanus- cum ne-a zis ghida de la intrare…

Site-ul roman Italica de la Santiponce e locul unde s-au născut doi dintre cei patru mari împărați ai epocii Imperiului de Aur  – Traian și Hadrian. Pe câmpul imens, presărat cu mozaicuri – ceea ce a mai rămas după ce nobilii andaluzi au considerat că pot excava mozaicurile ca să și le monteze în patio- te întrebi uimit, dacă e adevărat că și tu, din celălalt capăt de lume ai dreptul să revendici aceleași origini.

Astăzi, Italica este mai cunoscută pentru că în amfiteatrul roman s-au filmat scenele din groapa dragonilor din Urzeala Tronurilor, ceea ce, din păcate, va face locul mult mai turistic în viitor.

Mi-am petrecut o zi la Sevilla cu un spaniol, coleg de seviciu al unei prietene care organizează evenimente. Am făcut turul barurilor din cartier și am vorbit despre paella și despre corrida, despre origini, eleganță, stil și pasiunea întrecerilor de porumbei călători. Floro are un club destinat acestui sport la Santiponce și ne-a povestit pe larg ,cu gesturi ample, la un tapas cu scoici și un pahar de manzanilla, cum se antrenează porumbeii pentru concurs și mai ales despre agonia așteptării să sosească acasă la final. Floro ne-a recomandat trei locuri de văzut în oraș: Catedrala, Reales Alcazares și Plaza de Toros, vechea arena de corride.

Catedrala din Sevilla este considerată cea mai mare catedrală gotică din lume și este într-adevăr impresionantă. Daca aveți timp și vă faceți rezervare, la sfârșit de program există un tur ghidat care are drept traseu acoperișurile catedralei. Nu a fost doar spectaculos – aproximativ o oră de plimbare pe acoperișuri – ci am avut șansa să nimerim un ghid pasionat care ne-a oferit o mulțime de detalii tehnice despre stilul gotic, despre construcția catedralei pe etape, ne-a arătat semnele îmbinărilor de pietre, ne-a dat detalii despre șantierele de proveniență, și despre vechiul oraș roman.

Aceeași recomandare și pentru palatul Alcazar, care este fără îndoială cel mai important monument al Sevillei, încercați să prindeți ultima intrare a zilei. Cu 40 de minute înainte de închidere, nu mai sunt permise grupuri de vizitatori, sălile se vor goli încet, nu vor mai veni grupuri gălăgioase din spate și veți avea ocazia să vă întoarceți în sălile care v-au plăcut, să ascultați și să priviți în liniște, preț de câteva minute singuri într-un vis.

La arena de coride nu am ajuns, din păcate, dar Floro mi-a vorbit pe larg despre atmosferă și despre vibrația arenei când fornăie taurul din nări sau bate din copită. Aproape că aș îndrăzni să cred că e vorba chiar de vibrația aia pe care eu o găsesc în vinurile bune. Dar îmi doresc să merg la o coridă, oricât de barbar ar suna lucrul ăsta și știu sigur că mă voi întoarce la Sevilla.

Despre unde să beți și să mâncați la Sevilla voi scrie într-un articol viitor.

2 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Vinul săptămânii – Riesling la Salina

În prag de Crăciun, o recomandare de vin roșu ar fi poate, mai potrivită. Totuși, vreau să vă povestesc despre un vin alb, care a fost una dintre cele mai plăcute surprize ale anului 2019 : La Salina, Issa, Riesling 2017.

Cu ocazia inaugurării cramei La Salina, la prima ediție Wine Up, în 2015, am făcut o plimbare pe delaurile de lângă Salina Turda și am povestit atunci cu oenologul Ovidiu Maxim, despre plantațiile noi de Riesling de Rhin și de Pinot Noir. Iată că după 4 ani, vinurile lor confirmă așteptările pe care le aveam atunci, admirând terasele replantate cu viță de vie și ascultând cu câtă pasiune ne povestea oenologul despre vinurile viitoare.

Am degustat recent, atât rieslingul Issa 2017 cât și chardonnay-ul 2017 și sunt plăcut impresionată de calitatea vinurilor, mai ales dacă luăm în calcul și prețul de aproximativ 35 de lei la raft în magazinele specializate. Rieslingul se deschide cu aromele tipice de miere și flori ale soiului, are adiditate bună, un parcurs gustativ, rotund, echilibrat și cu finiș mediu. Un vin cu tipicitate de soi, pe care îl veți bea cu plăcere.

Sărbători fericite !

4 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

La aniversară

La 10 ani de Vinuri Povestite am citit primul articol scris pe acest blog, ca să evaluez în ce măsură m-am schimbat, în ce măsură blogul s-a schimbat. Cu plăcere constat că Vinuri Povestite a rămas un blog care își datorează existența prietenilor mei și care nu vorbește despre vin per se, ci despre calitatea vieții. El a pornit de la motto-ul “La bellezza vincera” – foarte drag unei prietene și se opune opiniei cârcotașe a prietenului meu care susține că trebuie să te naști în frumos ca să fii, la rândul tău, o sursă de frumos.

Ce șansă avem noi, generația născută în urât, de a trăi frumos, este cred eu, adevăratul subiect al Vinurilor Povestite. În această etapă a vieții, îmi place să cred că blogul meu v-ar putea ajuta să reflectați și să vă apărați cu înverșunare feila de timp propriu, și asta poate însemna la fel de bine să scrieți un blog, să plimbați un câine, să vorbiți cu marea sau să vă urcați într-un tren doar ca să citiți o carte.

În 10 ani de blog, am învățat enorm despre gastronomie și vinuri, un subiect inepuizabil care vă poate salva din orice conversație “de business” și care vă poate ajuta să descoperiți oamenii din jurul vostru, dar pentru mine blogul este, în primul rând, un mod de a refuza sistematic compania urâtului. Au trecut 10 ani și sunt mândră că Vinuri Povestite trăiește și nu face compromisuri cu urâtul.

6 Comments

Filed under poveştile Monei

Cabernet Sauvignon de Miniș

Un prieten cârcotaș îmi povestea cândva că “vinul englezesc”, adică Bordeaux-ul, este un semn de lene intelectuală. De ce să te străduiești și să îți bați capul, să faci un vin bun doar din cabernet sauvignon, când e atât de simplu să mai pui în el un pic de merlot, și de malbec și de petit verdot – dacă ai- și iată vinul bun iese mult mai repede. Acum nu pot să bag mâna în foc că e adevărat, dar cred că marele succes al vinului american din Napa Valley, e strâns legat de vinurile monosoi din Cabernet sauvignon. Pănă la urmă Lumea Nouă a mizat pe recunoașterea soiului în detrimentul terroir-ului ca instrument de marketing, și a câștigat tocmai pentru că, să recunoști soiul e atât de simplu, pe când terroir-ul, eh, cere ceva efort de imaginație. Și mai mult chiar, presupune posibilitatea de a putea fi expus la el. Terroir-ul e un lux sau un mit, după cum vrea să creadă fiecare.

Dintre toate vinurile vinificate dintr-un singur soi de strugure cel mai mult îmi place cabernet sauvignon-ul. Și aș vrea să am un răspuns la îndemână pentru prietenii și puriștii soiului: un top al cabernetului autohton. În ultimul an, am băut câteva foarte bune, printre care un cabernet 2014 de la Lacerta și un Cabernet Sauvignon 2003 de la Pivnițele Birăuaș.

Pivnițele Birăuaș sunt o crama mică- au doar 4 hectare- și vinifcă doar soiuri roșii- Cabernet Sauvignon, Pinot Noir și Burgund mare. Crama moștenește castelul și fostele domenii Josef Domany, cunoscute pentru vinul pe care îl produceau la începutul secolul XIX.

Cabernetul 2003 continuă seria vinurilor românești foarte bune, din recolta 2003, pe care le-am băut de-a lungul ultimilor ani. A rezistat admirabil în timp, e un vin matur, armonios, de corpolență medie și cu final lung. De fapt, ceea ce m-a impresionat la acest vin a fost tipicitatea de cabernet sauvignon, cu aroma sa inconfundabilă de cafea și finalul persistent al vinului. Pentru un vin de 16 ani e o performanță.

Am cumpărat și recoltele de cabernet sauvignon din 2009, 2011 , 2014 si 2015 de la Pivnițele Birăuaș, așa că vom mai avea ocazia să povestim despre vinul din această zonă.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

Pe munte, cu generația digitală

Îmi amintesc cu nostalgie că în adolescența mea, în liceu, mergeam mult pe munte. Aveam grupuri dedicate de colegi și prieteni cu care făceam în fiecare vară trasee prin Carpați, iar părinții prietenilor mei și bunicii lor obișnuiau să urce și ei pe munte. În anul în care am dat la facultate, am suferit vreo șase luni pentru că din cauza examenului de admitere am ratat turul cu gașca în Munții Rodnei. Nu știu ce ar crede despre asta un copil din generația digitală. Mersul pe munte nu pare să mai fie o modă în România, pentru că e din ce în ce mai ușor să te deplasezi în vacanță oriunde în lume, dar poate și pentru că părinții sunt cei care ar trebui să ofere copiilor acest exemplu.

Nu am mai urcat pe munte de foarte mulți ani, iar când prietenii de o viață mi-au oferit, nu Camino de Santiago, ci 85 de kilometri de mers pe munte împreună cu doi copii – de 10 și 12 ani – nu am avut cum să refuz. Și iată-ne îmbarcate în această aventură, 4 fete, 4 zile și aproximativ 20 de kilometri pe zi în parcul național Eifel !

Din perspectiva unui părinte care ar vrea să își obișnuiască copiii cu muntele, locația mi s-a părut ideală. Trasele nu sunt foarte solicitante, se merge mult pe curba de nivel, nu sunt pasaje prea lungi de urcare sau de coborâre, peisajele sunt frumoase și ai ocazia să vezi o mulțime de animale.

Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost experiența unui tur organizat pe munte în Germania, cu atât mai mult cu cât Irina m-a lăsat să cred că vom merge în parcul Eifel din Belgia. Așa că Germania a fost o surpriză din toate punctele de vedere.

Traseul se cheamă Wildnis-Trail și cuprinde 4 etape de o zi. Odată ce te-ai înscris, primești acasă în plic – harta parcului Național Eifel, indicații despre punctul de plecare și fiecare etapă, vauchere de cazare pentru fiecare pensiune aleasă, insigne cu pisica sălbatică – mascota turului, etichete pentru un bagaj mai greu pe care organizatorii se oferă să îl transporte ei, în fiecare zi, de la o pensiune la alta, bilete de tren și de autobuz pentru ultima etapă, ca să ajungi la punctul de întălnire din gară – da, organizatorii au birouri de informații în gările din orășelele parcului Național, numite atât de frumos – EifelNationalparkTor- la autobuzul care te lasă în parcarea în care ți-ai lăsat mașina și mai ales carnețele de parcurs – tip Compostela- în care pensiunile validează trecerea ta pe acolo, ca la final să te alegi cu o diplomă.

Mie mi-au greșit numele, dar n-a fost cu supărare, pentru că ăsta e singurul aspect organizatoric de care mă pot plânge. Am fost impresionată de felul în care este gândit și organizat acest tur, dar și de modul în care fiecare furnizor de servicii din businesul local al parcului Eifel a înțeles să participe și să ajute. Mi-a plăcut enorm faptul că pensiunile și hotelurile în care am stat serveau la micul dejun produse proaspete locale, inscripționate cu brandul parcului național, miere din parcul Eifel, dulcețuri de casă, brânze din zonă, apă minerală Eifel. Și mi-au plăcut mult oamenii. De exemplu, la hotelul Kurpark din Gemünd, după o zi de mers cu bocancii uzi- în prima zi de traseu a plouat torențial – recepționistul ne-a oferit câte un ligean cu sare ca să facem o baie la picioare – cea mai simplă și mai de bun simț idee, ca să îți faci oaspeții să se simtă bine !

Traseul mi s-a părut organizat în așa fel încât prima zi să fie cea mai solicitantă fizic (24,5 km), iar ultima, cea mai scurtă și mai ușoară (19,5 km). Am avut și obiective turistice de vizitat pe parcurs – Vogelsang – celebrul centru de training pentru lideri al național socialiștilor în perioada 1936- 1939 și abația Mariawald, unde poți degusta bere și alte produse locale.

Am cumpărat de aici un excelent aceto balsamico din fructe de pădure și soc. L-am cărat 10 kilometri în spate, și apoi până la București, dar e de departe cel mai bun balsamico pe care l-am gustat, cu un echilibru perfect între aciditate și senzația de dulce.

Copiii au fost admirabili. Am facut nu doar filmulețe și selfiuri, la plecarea în tur în fiecare dimineață, dar și exerciții de recunoaștere a calității vieții -am stabilt, de exemplu, că cele mai bune waffels sunt la Monchau și cele mai bune saltele și pilote cele de la Kurparkhotel din Gemünd. Gemünd e un orașel cu ape termale care mi-a amintit de Tușnad. E cu siguranță cea mai interesantă locație a traseului. Era sezon de gălbiori , așa că am mâncat supă cremă de gălbiori, paste cu gălbiori și am băut Pinot noir la o terasa în parc, o construcție care semăna cu un cămin cultural din orice oraș de munte de pe la noi. Dar serviciile fac diferența. Adevărul e că pe fășia asta de garniță dintre Germania, Belgia și Olanda toată lumea pare să abia experiență și să participe cu entuziasm la ridicarea standardelor de viață.

Traseele pe munte din România sunt mult mai interesante, și mi-ar plăcea să-i văd pe localnici că se organizează în asociații și se preocupă să ofere produse locale, de calitate, turiștilor. O vizită de documentare în munții Germaniei e oricând binevenită.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor

Roger Federer, Serena Williams și străbunica Ana

Doi jucători de 38 de ani au evoluat în cele două finale de la Wimbledon, cea feminină și cea masculină, în acest an. Doi mari campioni și totuși ce mare diferență ! Nu vreau să credeți că îmi doresc să subminez victoria Simonei Halep – una dintre cele mai constante jucătoare din circuitul feminin de tenis – dar finala feminină a părut mai degrabă masacrul unui gladiator obosit. Am fost cândva, pe vremea când juca tenis, admiratoarea Serenei Williams și îmi e greu să accept că nu a avut inspirația să se retragă în glorie. Mare păcat.

Roger Federer, în schimb, este din punctul meu de vedere, cel mai inteligent jucător din istoria tenisului. Când îl urmărești loving mingea la fileu, îți dă senzația că simți, că vezi, mecanismul gândirii lui, că tenisul se ridică dintr-o dată la un nivel de perfecțiune matematică. Triumful lui Roger Federer este cel al inteligenței fără vârstă.

Mă întreb adesea, pe măsură ce trec anii, care e secretul de a îmbătrâni frumos, aura care îi înconjoară pe unii fără efort și care le este refuzată altora. Stă în gândirea creativă, în spiritul critic, în capacitatea de a fi în pas cu vremurile și de a te înconjura de oameni mai tineri, în abilitatea de a te ajusta pentru a rămâne coerent cu tine ? Și dacă se va afla acest secret, oare nu ar trebui revoluționate materiile didactice și nu ar trebui învățat la școală ?

În ultimul timp, în momentele de îndoială încerc să verific stabilitatea noțiunilor printr-un  exercițiu de dialog imaginar cu străbunica Ana. Încep prin a încerca să-i explic străbunicii Ana, femeie fără școală,  ce fac eu la birou – Business Operations îi zice – în cuvinte cât mai simple și cât mai pe românește cu putință sau încerc să îmi imaginez reacția ei la întrebarea tot mai frecventă la interviurile de angajare “ce te motiveză să te dai jos din pat dimineața”. Străbunica Ana a murit la 98 de ani, n-avea un fir de păr alb în cap și făcea zilnic 100 de pași  – numărați. Îmi place să cred că ar spune că nu te motivează nimic să te trezești de dimineață. Te dai jos din pat pentru că ești om.

Nu știu ce faceți voi când lipsa de consistență a discursului din jurul vostru vă copleșește, dar aș fi interesată să știu.

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Irealitatea permanenței și a schimbării

Brașovul în ianuarie e învăluit în atmosfera romanelor lui Mihail Sebastian. Te poți plimba acolo cu prieteni vechi sau noi, ca și când sub coconul protector al ninsorii, sunteți singurii oameni rămași pe lume. Brașovul înzăpezit îți abolește toate îngrijorările politice, administrative sau bugetare și te face să te îndoiești de existența lui Trump. Când merg la Brașov, îmi place să mă plimb seara pe străduțele pustii, să mă uit la zidurile coșcovite ale caselor, sub zăpadă, cu senzația optimistă că toate catastrofele care se tot anunță sunt o cacealma. Bucureștiul e deprimant iarna și în orașul tot mai urât, discursul de management la modă despre iminența schimbării, îmbrățișarea schimbării și adaptarea la schimbare pare natural. E suficient să călătorești până la Brașov, să privești pietrele de caldarâm sau porțile de căteva sute de ani ca să pui totul sub semnul întrebării.

Îmi plac mai multe locuri în Brașov, dar în acest an, am ajuns, în sfârșit, la Pilvax. E un bistro cu specialități ungurești, cu un meniu cu câteva feluri – așa cum îi stă bine oricărui bistro care se respectă- și o listă mică de vinuri – care se pot degusta ca să îți alegi ce vrei să bei- simplu, autentic, fără emfază. Mâncarea este foarte bună, mi-a plăcut tot ce am gustat – pieptul de rață cu pere, pulpa de rață cu piure de morcovi, măduva și marea surpriză a aperitivelor, pate-ul de ficat. Nu știu dacă ați avut vreodată ocazia să gustați un ficat crud, proaspăt, care îți imprimă papilele cu gust de carne și fier. După mine, așa trebuie să fie pate-ul, să nu îți lase nici o îndoiala că ar fi făcut din altceva. Vă recomand acest loc cu mâncare bună și cu atmosfera comfortabilă din bucătăria bunicii, care parcă împrumută din calmul imperturbabil al orașului. Mi-a părut rău că nu am gustat și tarta tatin cu gutui.

Pentru mine, Brașov e orașul care s-a încrâncenat să arate că totuși poate rămâne ceva în urma ta. Povestea lui e cea a unui plan pe termen lung, care a rezistat și vremurilor mai tulburi. Mă face să mă gândesc că uneori e de ajuns să pornești de la o seară cu prietenii într-un oraș încremenit sub zăpada, într-un bar ca Tipografia, unde la masa vecină Stelea să discute despre fotbal, iar tu cu prietenii la bar, despre o insulă piedută în mare pe care nu crește nimic, dar care face una dintre cele mai bune băuturi din lume, Lagavulin.

3 Comments

Filed under drinking in good company, jurnal de călătorie

Posibilitatea unui tartar

Biftec tartarul a fost visul imposibil al copilăriei mele. Bunicilor mei le plăcea să gătească, aveau un adevărat ritual al meselor de sărbătoare, iar bunicul mă răsfăța cu rețetele lui de salată cu pește afumat și icre și îmi povestea despre bistroul unchilor lui din Grădina Botanică din București, unde, în perioada vacanțelor școlare, era de ajutor în bucătărie. Considera că biftec tartarul e un preparat clasic, care nu ar trebui să lipsescă dintr-un meniu de bistro. Nu a apucat însă să îmi facă mult lăudatul biftec tartar. Carnea era greu de găsit în anii ’80. Am mâncat biftec tartar pentru prima oară, în 1997, la Budapesta.

Biftec tartarul este o celebrare a cărnii proaspete și deși în toate rețetele care circulă pe internet se menționează sos tabasco, worchestershire și așa mai departe, consider că singurul ingredient de nelipsit sunt caperele, iar mușchiul nu trebuie tocat, ci trebuie tăiat cubulețe pentru că ceea ce trebuie să simți înainte de toate este textura și aroma necosmetizată a cărnii. Este un preparat care se face și se consumă pe loc din ingrediente care trebuie neapărat să fie proaspete- mușchi de vită și ouă. Dacă nu ai ingrediente proaspete, nu faci tartar. E, dacă vreți, un elogiu adus clipei, prezentului.

Nouă ne place să-l servim cu pâine prăjită și unt. În plus, în mod surprinzător, e un preparat versatil care poate fi asociat atât cu un chardonnay, cât și cu un vin rosé sau cu un vin roșu mai ușor.

Într-un studiu despre viața bună, aș avea în vedere trei simboluri ale bogăției: apă potabilă la robinet, aer nepoluat și posibilitatea de a prepara oricând un biftec tartar. Cred că sunt trei indicatori care nu ne vor minți niciodată. Aș mai adauga- poate -și cât de la îndemână este cumpărarea unui chardonnay bun pentru o asociere ideală cu tartarul.

Vă invit așadar să faceți, la început de an, acest studiu asupra nivelului vostru de viață. Iar dacă vă place biftec tartarul și aveți drum prin Budapesta, vă recomand Déryné Bistro.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar, în imperiul bunicilor

Vinul de dinaintea chimiei

Foarte multă lume mă întreabă dacă există vin fără sulfiți, în afară de cel pe care îl produci singur pe lângă casă. Există de ani buni un trend să-i spunem naturist, în toate domeniile, de la cosmetice și haine, la mod de viață, iar în domeniul băuturilor, berea are cel mai avansat marketing. Berile artizanale și cele “sst, nepass…”, adică de pe vremea când Pasteur nu se născuse sunt pe val.

Dar vinul ? Există vin natural, fără sulfiți ? Ați auzit de el, ați băut așa ceva sau credeți că ați băut ?

Ei bine, există. Și mă bucur să scriu că am descoperit un vin artizanal, fără sulfiți și fără alți adjuvanți, care mi-a plăcut.

Pivnițele Theodoros sunt o cramă mică (1 hectar), lansată pe piața în ultimii ani ca un experiment. Vinul pe care îl produc este un blend aproape în proporții egale, de fetească neagră, negru de drăgășani și novac. Strugurii sunt culeși împreună și vinificați spontan, fără drojdii selecționate în butoaie de stejar de 500 de litri. Vinul este ținut doi ani în baric înainte de a fi îmbuteliat, nu este filtrat și nu are sulfit adăugat. Viile sunt plantate într-un sol neexploatat în ultimii 30 de ani, bogat în prundiș, fertilizat cu compost vegetal și îngrijit exclusiv manual, fără a fi ierbicidat, în zona Valea Dârjovului.

Am degustat vinul din 2017, un blend de fetească neagră, negru de drăgășani și novac, după aproximativ 4 luni în baric. Vinul are o culoare superbă, strălucitoare și un nas intens de fructe roșii și mușchi de pădure, are aciditate bună, un gust rotund, preponderent fructat și un final lung cu o notă ușor minerală. Vinul mai trebuie să stea în baric, dar ceea ce m-a impresionat din prima, este alcoolul bine integrat, gustul extrem de curat și finalul lung.

Ceea ce trebuie să știm despre vinul fără sulfiți este că acesta trebuie stocat în condiții stricte de temperatură, la 6-10 grade și transportat în aceleași condiții. E unul din motivele pentru care vinul natural, nesulfitat e scump și rar.

Vinul Pivnițele Theodoros e fabricat cu tehnologii similare celor de acum 200 de ani, iar, o întoarcere în trecut e întotdeaună benefică atât pentru inspirație cât și pentru a înțelege că vinul făcea parte dintr-un ritual al vieții cu sensuri profunde, în vremurile în care munca manuală producea satisfacții și dădea sens vieții într-un fel pe care noi astăzi nu îl mai percepem.

Cred că e important să existe și această nișă, mai ales atunci când vinul rezultat e de calitate. Pentru că din punctul meu de vedere, în domeniul vinului calitatea este atributul care primează. Iar să produci un vin natural, de calitate, fără alți adjuvanți, drojdii selecționate și sulfiți e o muncă grea și de durată care merită respectul nostru.

Întrebarea pe care mi-o pun mereu, de fiecare dată când vine vorba de produse din ingrediente naturale, fără adjuvanți, sulfiți etc. este în ce măsură putem vorbi de produse benefice pentru sănătate în cazul băuturilor care conțin alcool. Vinul e special, tocmai datorită acestui aspect. Și cred că nu trebuie să fim ipocriți. Bem din plăcere, nu pentru a fi mai sănătoși, iar un produs de calitate făcut cu atenție, garantează aceea plăcere gustativă, aceea vibrație care ne strânge pe toți în jurul vinului. Calitatea vinului garantează buna dispoziție, starea de bine, convivialitatea, dar nu promite mai mult de atât. Îmi place să cred însă, că vinul e benefic pentru sănătate, într-un mod mai misterios și mai profund, prin legăturile pe care le mediază între oameni, dar și între terestru și divin.

4 Comments

Filed under vinuri rare