Cabernet Sauvignon de Miniș

Un prieten cârcotaș îmi povestea cândva că “vinul englezesc”, adică Bordeaux-ul, este un semn de lene intelectuală. De ce să te străduiești și să îți bați capul, să faci un vin bun doar din cabernet sauvignon, când e atât de simplu să mai pui în el un pic de merlot, și de malbec și de petit verdot – dacă ai- și iată vinul bun iese mult mai repede. Acum nu pot să bag mâna în foc că e adevărat, dar cred că marele succes al vinului american din Napa Valley, e strâns legat de vinurile monosoi din Cabernet sauvignon. Pănă la urmă Lumea Nouă a mizat pe recunoașterea soiului în detrimentul terroir-ului ca instrument de marketing, și a câștigat tocmai pentru că, să recunoști soiul e atât de simplu, pe când terroir-ul, eh, cere ceva efort de imaginație. Și mai mult chiar, presupune posibilitatea de a putea fi expus la el. Terroir-ul e un lux sau un mit, după cum vrea să creadă fiecare.

Dintre toate vinurile vinificate dintr-un singur soi de strugure cel mai mult îmi place cabernet sauvignon-ul. Și aș vrea să am un răspuns la îndemână pentru prietenii și puriștii soiului: un top al cabernetului autohton. În ultimul an, am băut câteva foarte bune, printre care un cabernet 2014 de la Lacerta și un Cabernet Sauvignon 2003 de la Pivnițele Birăuaș.

Pivnițele Birăuaș sunt o crama mică- au doar 4 hectare- și vinifcă doar soiuri roșii- Cabernet Sauvignon, Pinot Noir și Burgund mare. Crama moștenește castelul și fostele domenii Josef Domany, cunoscute pentru vinul pe care îl produceau la începutul secolul XIX.

Cabernetul 2003 continuă seria vinurilor românești foarte bune, din recolta 2003, pe care le-am băut de-a lungul ultimilor ani. A rezistat admirabil în timp, e un vin matur, armonios, de corpolență medie și cu final lung. De fapt, ceea ce m-a impresionat la acest vin a fost tipicitatea de cabernet sauvignon, cu aroma sa inconfundabilă de cafea și finalul persistent al vinului. Pentru un vin de 16 ani e o performanță.

Am cumpărat și recoltele de cabernet sauvignon din 2009, 2011 , 2014 si 2015 de la Pivnițele Birăuaș, așa că vom mai avea ocazia să povestim despre vinul din această zonă.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

Pe munte, cu generația digitală

Îmi amintesc cu nostalgie că în adolescența mea, în liceu, mergeam mult pe munte. Aveam grupuri dedicate de colegi și prieteni cu care făceam în fiecare vară trasee prin Carpați, iar părinții prietenilor mei și bunicii lor obișnuiau să urce și ei pe munte. În anul în care am dat la facultate, am suferit vreo șase luni pentru că din cauza examenului de admitere am ratat turul cu gașca în Munții Rodnei. Nu știu ce ar crede despre asta un copil din generația digitală. Mersul pe munte nu pare să mai fie o modă în România, pentru că e din ce în ce mai ușor să te deplasezi în vacanță oriunde în lume, dar poate și pentru că părinții sunt cei care ar trebui să ofere copiilor acest exemplu.

Nu am mai urcat pe munte de foarte mulți ani, iar când prietenii de o viață mi-au oferit, nu Camino de Santiago, ci 85 de kilometri de mers pe munte împreună cu doi copii – de 10 și 12 ani – nu am avut cum să refuz. Și iată-ne îmbarcate în această aventură, 4 fete, 4 zile și aproximativ 20 de kilometri pe zi în parcul național Eifel !

Din perspectiva unui părinte care ar vrea să își obișnuiască copiii cu muntele, locația mi s-a părut ideală. Trasele nu sunt foarte solicitante, se merge mult pe curba de nivel, nu sunt pasaje lungi de urcare sau de coborâre, peisajele sunt frumoase și ai ocazia să vezi o mulțime de animale.

Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost experiența unui tur organizat pe munte în Germania, cu atât mai mult cu cât Irina m-a lăsat să cred că vom merge în parcul Eifel din Belgia. Așa că Germania a fost o surpriză din toate punctele de vedere.

Traseul se cheamă Wildnis-Trail și cuprinde 4 etape de o zi. Odată ce te-ai înscris, primești acasă în plic – harta parcului Național Eifel, indicații despre punctul de plecare și fiecare etapă, vauchere de cazare pentru fiecare pensiune aleasă, insigne cu pisica sălbatică – mascota turului, etichete pentru un bagaj mai greu pe care organizatorii se oferă să îl transporte ei, în fiecare zi, de la o pensiune la alta, bilete de tren și de autobuz pentru ultima etapă, ca să ajungi la punctul de întălnire din gară – da, organizatorii au birouri de informații în gările din orășelele parcului Național, numite atât de frumos – EifelNationalparkTor- la autobuzul care te lasă în parcarea în care ți-ai lăsat mașina și mai ales carnețele de parcurs – tip Compostela- în care pensiunile validează trecerea ta pe acolo, ca la final să te alegi cu o diplomă.

Mie mi-au greșit numele, dar n-a fost cu supărare, pentru că ăsta e singurul aspect organizatoric de care mă pot plânge. Am fost impresionată de felul în care este gândit și organizat acest tur, dar și de modul în care fiecare furnizor de servicii din businesul local al parcului Eifel a înțeles să participe și să ajute. Mi-a plăcut enorm faptul că pensiunile și hotelurile în care am stat serveau la micul dejun produse proaspete locale, inscripționate cu brandul parcului național, miere din parcul Eifel, dulcețuri de casă, brânze din zonă, apă minerală Eifel. Și mi-au plăcut mult oamenii. De exemplu, la hotelul Kurpark din Gemünd, după o zi de mers cu bocancii uzi- în prima zi de traseu a plouat torențial – recepționistul ne-a oferit câte un ligean cu sare ca să facem o baie la picioare – cea mai simplă și mai de bun simț idee, ca să îți faci oaspeții să se simtă bine !

Traseul mi s-a părut organizat în așa fel încât prima zi să fie cea mai solicitantă fizic (24,5 km), iar ultima, cea mai scurtă și mai ușoară (19,5 km). Am avut și obiective turistice de vizitat pe parcurs – Vogelsang – celebrul centru de training pentru lideri al național socialiștilor în perioada 1936- 1939 și abația Mariawald, unde poți degusta bere și alte produse locale.

Am cumpărat de aici un excelent aceto balsamico din fructe de pădure și soc. L-am cărat 10 kilometri în spate, și apoi până la București, dar e de departe cel mai bun balsamico pe care l-am gustat, cu un echilibru perfect între aciditate și senzația de dulce.

Copiii au fost admirabili. Am facut nu doar filmulețe și selfiuri, la plecarea în tur în fiecare dimineață, dar și exerciții de recunoaștere a calității vieții -am stabilt, de exemplu, că cele mai bune waffels sunt la Monchau și cele mai bune saltele și pilote cele de la Kurparkhotel din Gemünd. Gemünd e un orașel cu ape termale care mi-a amintit de Tușnad. E cu siguranță cea mai interesantă locație a traseului. Era sezon de gălbiori , așa că am mâncat supă cremă de gălbiori, paste cu gălbiori și am băut Pinot noir la o terasa în parc, o construcție care semăna cu un cămin cultural din orice oraș de munte de pe la noi. Dar serviciile fac diferența. Adevărul e că pe fășia asta de garniță dintre Germania, Belgia și Olanda toată lumea pare să abia experiență și să participe cu entuziasm la ridicarea standardelor de viață.

Traseele pe munte din România sunt mult mai interesante, și mi-ar plăcea să-i văd pe localnici că se organizează în asociații și se preocupă să ofere produse locale, de calitate, turiștilor. O vizită de documentare în munții Germaniei e oricând binevenită.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor

Roger Federer, Serena Williams și străbunica Ana

Doi jucători de 38 de ani au evoluat în cele două finale de la Wimbledon, cea feminină și cea masculină, în acest an. Doi mari campioni și totuși ce mare diferență ! Nu vreau să credeți că îmi doresc să subminez victoria Simonei Halep – una dintre cele mai constante jucătoare din circuitul feminin de tenis – dar finala feminină a părut mai degrabă masacrul unui gladiator obosit. Am fost cândva, pe vremea când juca tenis, admiratoarea Serenei Williams și îmi e greu să accept că nu a avut inspirația să se retragă în glorie. Mare păcat.

Roger Federer, în schimb, este din punctul meu de vedere, cel mai inteligent jucător din istoria tenisului. Când îl urmărești loving mingea la fileu, îți dă senzația că simți, că vezi, mecanismul gândirii lui, că tenisul se ridică dintr-o dată la un nivel de perfecțiune matematică. Triumful lui Roger Federer este cel al inteligenței fără vârstă.

Mă întreb adesea, pe măsură ce trec anii, care e secretul de a îmbătrâni frumos, aura care îi înconjoară pe unii fără efort și care le este refuzată altora. Stă în gândirea creativă, în spiritul critic, în capacitatea de a fi în pas cu vremurile și de a te înconjura de oameni mai tineri, în abilitatea de a te ajusta pentru a rămâne coerent cu tine ? Și dacă se va afla acest secret, oare nu ar trebui revoluționate materiile didactice și nu ar trebui învățat la școală ?

În ultimul timp, în momentele de îndoială încerc să verific stabilitatea noțiunilor printr-un  exercițiu de dialog imaginar cu străbunica Ana. Încep prin a încerca să-i explic străbunicii Ana, femeie fără școală,  ce fac eu la birou – Business Operations îi zice – în cuvinte cât mai simple și cât mai pe românește cu putință sau încerc să îmi imaginez reacția ei la întrebarea tot mai frecventă la interviurile de angajare “ce te motiveză să te dai jos din pat dimineața”. Străbunica Ana a murit la 98 de ani, n-avea un fir de păr alb în cap și făcea zilnic 100 de pași  – numărați. Îmi place să cred că ar spune că nu te motivează nimic să te trezești de dimineață. Te dai jos din pat pentru că ești om.

Nu știu ce faceți voi când lipsa de consistență a discursului din jurul vostru vă copleșește, dar aș fi interesată să știu.

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Irealitatea permanenței și a schimbării

Brașovul în ianuarie e învăluit în atmosfera romanelor lui Mihail Sebastian. Te poți plimba acolo cu prieteni vechi sau noi, ca și când sub coconul protector al ninsorii, sunteți singurii oameni rămași pe lume. Brașovul înzăpezit îți abolește toate îngrijorările politice, administrative sau bugetare și te face să te îndoiești de existența lui Trump. Când merg la Brașov, îmi place să mă plimb seara pe străduțele pustii, să mă uit la zidurile coșcovite ale caselor, sub zăpadă, cu senzația optimistă că toate catastrofele care se tot anunță sunt o cacealma. Bucureștiul e deprimant iarna și în orașul tot mai urât, discursul de management la modă despre iminența schimbării, îmbrățișarea schimbării și adaptarea la schimbare pare natural. E suficient să călătorești până la Brașov, să privești pietrele de caldarâm sau porțile de căteva sute de ani ca să pui totul sub semnul întrebării.

Îmi plac mai multe locuri în Brașov, dar în acest an, am ajuns, în sfârșit, la Pilvax. E un bistro cu specialități ungurești, cu un meniu cu câteva feluri – așa cum îi stă bine oricărui bistro care se respectă- și o listă mică de vinuri – care se pot degusta ca să îți alegi ce vrei să bei- simplu, autentic, fără emfază. Mâncarea este foarte bună, mi-a plăcut tot ce am gustat – pieptul de rață cu pere, pulpa de rață cu piure de morcovi, măduva și marea surpriză a aperitivelor, pate-ul de ficat. Nu știu dacă ați avut vreodată ocazia să gustați un ficat crud, proaspăt, care îți imprimă papilele cu gust de carne și fier. După mine, așa trebuie să fie pate-ul, să nu îți lase nici o îndoiala că ar fi făcut din altceva. Vă recomand acest loc cu mâncare bună și cu atmosfera comfortabilă din bucătăria bunicii, care parcă împrumută din calmul imperturbabil al orașului. Mi-a părut rău că nu am gustat și tarta tatin cu gutui.

Pentru mine, Brașov e orașul care s-a încrâncenat să arate că totuși poate rămâne ceva în urma ta. Povestea lui e cea a unui plan pe termen lung, care a rezistat și vremurilor mai tulburi. Mă face să mă gândesc că uneori e de ajuns să pornești de la o seară cu prietenii într-un oraș încremenit sub zăpada, într-un bar ca Tipografia, unde la masa vecină Stelea să discute despre fotbal, iar tu cu prietenii la bar, despre o insulă piedută în mare pe care nu crește nimic, dar care face una dintre cele mai bune băuturi din lume, Lagavulin.

3 Comments

Filed under drinking in good company, jurnal de călătorie

Posibilitatea unui tartar

Biftec tartarul a fost visul imposibil al copilăriei mele. Bunicilor mei le plăcea să gătească, aveau un adevărat ritual al meselor de sărbătoare, iar bunicul mă răsfăța cu rețetele lui de salată cu pește afumat și icre și îmi povestea despre bistroul unchilor lui din Grădina Botanică din București, unde, în perioada vacanțelor școlare, era de ajutor în bucătărie. Considera că biftec tartarul e un preparat clasic, care nu ar trebui să lipsescă dintr-un meniu de bistro. Nu a apucat însă să îmi facă mult lăudatul biftec tartar. Carnea era greu de găsit în anii ’80. Am mâncat biftec tartar pentru prima oară, în 1997, la Budapesta.

Biftec tartarul este o celebrare a cărnii proaspete și deși în toate rețetele care circulă pe internet se menționează sos tabasco, worchestershire și așa mai departe, consider că singurul ingredient de nelipsit sunt caperele, iar mușchiul nu trebuie tocat, ci trebuie tăiat cubulețe pentru că ceea ce trebuie să simți înainte de toate este textura și aroma necosmetizată a cărnii. Este un preparat care se face și se consumă pe loc din ingrediente care trebuie neapărat să fie proaspete- mușchi de vită și ouă. Dacă nu ai ingrediente proaspete, nu faci tartar. E, dacă vreți, un elogiu adus clipei, prezentului.

Nouă ne place să-l servim cu pâine prăjită și unt. În plus, în mod surprinzător, e un preparat versatil care poate fi asociat atât cu un chardonnay, cât și cu un vin rosé sau cu un vin roșu mai ușor.

Într-un studiu despre viața bună, aș avea în vedere trei simboluri ale bogăției: apă potabilă la robinet, aer nepoluat și posibilitatea de a prepara oricând un biftec tartar. Cred că sunt trei indicatori care nu ne vor minți niciodată. Aș mai adauga- poate -și cât de la îndemână este cumpărarea unui chardonnay bun pentru o asociere ideală cu tartarul.

Vă invit așadar să faceți, la început de an, acest studiu asupra nivelului vostru de viață. Iar dacă vă place biftec tartarul și aveți drum prin Budapesta, vă recomand Déryné Bistro.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar, în imperiul bunicilor

Vinul de dinaintea chimiei

Foarte multă lume mă întreabă dacă există vin fără sulfiți, în afară de cel pe care îl produci singur pe lângă casă. Există de ani buni un trend să-i spunem naturist, în toate domeniile, de la cosmetice și haine, la mod de viață, iar în domeniul băuturilor, berea are cel mai avansat marketing. Berile artizanale și cele “sst, nepass…”, adică de pe vremea când Pasteur nu se născuse sunt pe val.

Dar vinul ? Există vin natural, fără sulfiți ? Ați auzit de el, ați băut așa ceva sau credeți că ați băut ?

Ei bine, există. Și mă bucur să scriu că am descoperit un vin artizanal, fără sulfiți și fără alți adjuvanți, care mi-a plăcut.

Pivnițele Theodoros sunt o cramă mică (1 hectar), lansată pe piața în ultimii ani ca un experiment. Vinul pe care îl produc este un blend aproape în proporții egale, de fetească neagră, negru de drăgășani și novac. Strugurii sunt culeși împreună și vinificați spontan, fără drojdii selecționate în butoaie de stejar de 500 de litri. Vinul este ținut doi ani în baric înainte de a fi îmbuteliat, nu este filtrat și nu are sulfit adăugat. Viile sunt plantate într-un sol neexploatat în ultimii 30 de ani, bogat în prundiș, fertilizat cu compost vegetal și îngrijit exclusiv manual, fără a fi ierbicidat, în zona Valea Dârjovului.

Am degustat vinul din 2017, un blend de fetească neagră, negru de drăgășani și novac, după aproximativ 4 luni în baric. Vinul are o culoare superbă, strălucitoare și un nas intens de fructe roșii și mușchi de pădure, are aciditate bună, un gust rotund, preponderent fructat și un final lung cu o notă ușor minerală. Vinul mai trebuie să stea în baric, dar ceea ce m-a impresionat din prima, este alcoolul bine integrat, gustul extrem de curat și finalul lung.

Ceea ce trebuie să știm despre vinul fără sulfiți este că acesta trebuie stocat în condiții stricte de temperatură, la 6-10 grade și transportat în aceleași condiții. E unul din motivele pentru care vinul natural, nesulfitat e scump și rar.

Vinul Pivnițele Theodoros e fabricat cu tehnologii similare celor de acum 200 de ani, iar, o întoarcere în trecut e întotdeaună benefică atât pentru inspirație cât și pentru a înțelege că vinul făcea parte dintr-un ritual al vieții cu sensuri profunde, în vremurile în care munca manuală producea satisfacții și dădea sens vieții într-un fel pe care noi astăzi nu îl mai percepem.

Cred că e important să existe și această nișă, mai ales atunci când vinul rezultat e de calitate. Pentru că din punctul meu de vedere, în domeniul vinului calitatea este atributul care primează. Iar să produci un vin natural, de calitate, fără alți adjuvanți, drojdii selecționate și sulfiți e o muncă grea și de durată care merită respectul nostru.

Întrebarea pe care mi-o pun mereu, de fiecare dată când vine vorba de produse din ingrediente naturale, fără adjuvanți, sulfiți etc. este în ce măsură putem vorbi de produse benefice pentru sănătate în cazul băuturilor care conțin alcool. Vinul e special, tocmai datorită acestui aspect. Și cred că nu trebuie să fim ipocriți. Bem din plăcere, nu pentru a fi mai sănătoși, iar un produs de calitate făcut cu atenție, garantează aceea plăcere gustativă, aceea vibrație care ne strânge pe toți în jurul vinului. Calitatea vinului garantează buna dispoziție, starea de bine, convivialitatea, dar nu promite mai mult de atât. Îmi place să cred însă, că vinul e benefic pentru sănătate, într-un mod mai misterios și mai profund, prin legăturile pe care le mediază între oameni, dar și între terestru și divin.

4 Comments

Filed under vinuri rare

Chianti Classico sau cel mai reușit branding

Cel care a avut inspirația să adauge particula “classico” acestui tip de vin a făcut pentru faima Italiei mai mult decât au făcut Paolo Conte și Adriano Celentano cu celebra șansonetă Azzuro. La urma urmei, în Italia peisajelor de referință și a neîncetatei raportări la Antichitate, nu poți aștepta mai puțin de la vinuri.

Chianti e una dintre cele mai vechi apelațiuni geografice din lume, iar vinul a beneficiat de o sticlă cu format special, celebra butelcă învelită în paie pe care o întâlnim și acum în multe restaurante din Toscana. La origine sticla avea fundul rotund, iar coșul de paie avea rolul de suport pentru a putea așeza sticla în poziție verticală. Deși astăzi cei mai mulți producători de Chianti aleg formatul mai uzual de sticlă, numit bordolez, nu trebuie să uităm că puține regiuni viticole din Europa se pot lăuda atât de devreme la originea lor cu o sticlă de vin personalizată. Printre ele, Franconia, Jura, Minho, Tokaji și Chianti. N-a fost nevoie decât de o sticlă de vin cu format special, păstrată de la sfârșitul perioadei medievale și de particula clasic în denumiea vinului pentru ca regiunea Toscana să intre în istorie. Uneori celebritatea pare să se bazeze pe inițiative extrem de simple.

Din punctul meu de vedere, Chianti classico e tipul de vin cu care oricine ar trebui să înceapă incursiunea în studiul vinului. În primul rând, pentru că își păstrează caracterul rustic, iar Chianti Reserva ajuns la maturitate are ceva din austeritatea și finețea vinurilor burgunde, dublată de verticalitatea expresivă a vinurilor spaniole din Ribera.

Preferatul meu este Chianti Classico, Poggio Selvale, Riserva, Cuisalle Beretta, dar dintre vinurile care pot fi găsite la București vă recomand Chianti Classico Castello di Volpaia Riserva, (mai ales Riserva 2010).

Chianti Classico Castello di Volpaia Riserva 2010 se deschise cu arome cărnoase de vișine în ciocolată, are un gust rotund, suculent cu tanini copți și aciditate bună și un final în care fructul e dublat de condiment și în plus de o fluiditate prietenoasă și gregară, tipic italiană. L-am servit alături de alt preparat clasic italian, linguine cu bottarga.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate

O seară de vară la Tohani

Drumul spre crama Tohani a început pe neașteptate cu o discuție ad-hoc despre vinuri cu vecinii din autocar – “Știi vinurile J.P. Chenet ?  Alea de 22 de lei ? Dar Opus One ai băut ? Costa 2250 de lei. Crezi că e o mare diferență între ele ?” Consider că o degustare sau o vizită la cramă e reușită atunci când cunosc oameni la prima lor întâlnire cu vinul și încerc să înțeleg ce anume i-ar interesa să știe despre istoria lui.

Și pentru producătorul de vinuri e important ca pe lângă pasionații de vin fideli cramei să întâlnească oameni nou veniți în această lume și să le asculte părerile, chiar și atunci când acestea sunt năstrușnice. E începutul unui dialog producător- client care în lumea vinului trebuie să se bazeze pe o relație construită din transparența informației și încredere.

Pentru mine, vizita la Tohani a fost profitabilă. Am făcut noi cunoștințe și în plus am avut surpriza să mă reîntâlnesc cu colegele de acum 11 ani din vremurile în care lucram în publicitate și făceam cursuri despre vin.

Crama Tohani face parte din categoria producătorilor mari cu cele 350 de hectare ale sale. Viile arată impresionant, dispuse în amfitearu, terasate, ca într-un creuzet, pe mai multe dealuri cu expoziție sudică. E probabil una dintre cele mai frumoase priveliști din Dealu Mare. Am mai spus-o și altă dată, viile locuiesc în peisaje de vis, au o energie specială și mă mir că nu s-a gândit nimeni încă să propună o terapie de energizare prin vizite la vie bucureștenilor epuizați de monotoia betoanelor orașului.

Vizita la Tohani a fost prilejuită de cele șase medalii câștigate de vinurile Tohani la “Great American International Wine Competition 2018”, din New York. Cele două vinuri dublu medaliate cu aur sunt Apogeum IV- Fetească neagră 2014 și un vin care încă nu are un nume și o etichetă, dar din câte am înțeles este un shiraz, unul din soiurile plantate în România după anul 2000 și care dă rezultate bune în Dealu Mare.

Apogeum Fetească neagră 2014, provine dintr-o parcelă de vie bătrână, plantată la sfârșitul anilor 50. Vinul are o bună tipicitate de fetească, arome clasice de prune uscate, cuișoare și nucșoară, tanini discreți și un final lung în care se îmbină armonios vanilia și fructul. Anul 2014 fiind unul ploios, vinul are o aciditate bună și cred că merită lăsat la învechit încă câțiva ani.

Vârsta medie a viilor de la Tohani este de 10- 15 ani, ceea ce înseamnă că de acum încolo șansa de a auzi de vinuri bune de la Tohani va crește exponențial. Eu cel puțin așa sper.

4 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame

Vindem plăcere sau calitate ?

În ultimii trei ani, am urmărit evoluția secțiunii Film Food la TIFF pentru că acest subiect mi se pare reprezentativ pentru interesul clujenilor pentru gastronomie și explică întrucâtva explozia serviciilor HORECA în Cluj-Napoca. Și în acest an, secțiunea Film Food a prezentat patru filme, unele însoțite și de demonstrații culinare sponsorizate de branduri mari ca Nespresso sau LIDL. Am reușit să văd doar două, Tales from the Kitchen, regia Rasmus Dinesen și Schumann’s Bar Talk, regia Marieke Schroeder, pentru că în acest an la TIFF interesul pentru filme a depășit capacitățile sălilor de cinema.

Tales from the Kitchen, tradus Totul despre stelele Michelin, e un film documentar care vorbește despre ghidului Michelin și modul în care criteriile sale de evaluare gastronomică s-au extins în lumea întreagă. Ghidul Michelin a fost inițiativa fraților Michelin, al căror principal business, producția de anvelope, avea nevoie de marketing. La originea ghidului stă nu atât dorința de a mânca bine, cât nevoia de a încuraja oamenii să călătorească cu mașina pentru a uza cât mai multe cauciucuri. Prima ediție a ghidului, cea din 1900, cuprindea doar informații despre hotelurile, restaurantele și stațiile de service din Franța. De asemenea, poate că originea lui explică astfel de ce majoritatea restaurantelor cu două și trei stele se găsesc în afara marilor orașe. Treptat, ghidul a început să acopere și alte țări din Europa și din lume. Din acest motiv, până în ziua de azi, criticii ghidului Michelin susțin că apariția lui într-o nouă țară este condiționată de prezența și investițiile în aceea piață a concernului de anvelope Michelin.

Criticile aduse ghidului pot fi desigur întemeiate și ele sunt justificate mai ales de importanța- tradusă în imense investiții financiare – pe care cucerirea unei stele Michelin o are. Mi-ar fi plăcut dacă realizatorii documentarului ar fi insistat un pic în detailerea acestui subiect. Pe de altă parte însă, din punctul meu de vedere, ghidul Michelin își datorează celebritatea faptului de a fi reușit să reunească sub forma unor criterii de evaluare stabile cele două imperative pe care consumatorul își dorește să le plătească – plăcere și calitate. Marele lui merit e acela de a pune accent pe calitate într-un context în care lumea întreagă vinde doar promisiunea plăcerii. Sau mai bine spus, ghidul recunoaște calitatea drept condiție sine qua non. Mai departe, oricine poate veni cu viziunea ludică proprie în încercarea de a aduce un aer proaspăt în gastronomie.

Din acest motiv, cred că nu toate țările sunt pregătite să apară în ghidul Michlein, indiferent de investițiile locale ale concernului. Bucătăria cu stele are nevoie de o piață matură care să aprecieze calitatea și să fie capabilă să amendeze lipsa ei. Din această perspectivă, am avut curiozitatea să încerc câteva din restaurantele considerate de top în București –  Kane, Maize și La Cave de Bucarest. Am fost dezamăgită. Aș fi dispusă să suport designul dubios și clienții în ținută de fitness, pantaloni scurți și șlapi la ora cinei, dacă mâncarea ar fi gustoasă. Din păcate, nu este cazul.

Știu cât este de greu la noi, să faci rost de ingrediente de calitate și de sezon și poate aș fi spus că bucătăria bună nu prea are șanse în România, dacă nu ar exista restaurantul meu favorit – Baracca. Îl știu de vreo șase ani și mănânc aici de fiecare dată când trec prin Cluj. În acest an, mi s-a părut că au făcut un salt la nivelul cromatic și vizual al preparatelor, care îi apropie de pretenția unei stele. Faptul că un restaurant de această calitate există în Cluj, îmi dă speranță că se poate și în România și mă face să cred că mai sunt și alte restaurante bune în orașe în care eu nu ajung prea des.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar, jurnal de festival de film

Antonius Refošk, după 14 ani

Deși de la degustarea vinurilor Santomas au trecut aproape 8 ani, îmi mai aduc aminte încă de exuberanța aromatică și complexitatea acestui Santomas Antonius Refošk 2004.

De curând, am găsit la Ethicwine două sticle rătăcite de Antonius 2004 și ne-am zis să le testăm. L-am deschis cu teamă. Antonius a îmbătrânit și și-a pierdut exuberanța, dar are eleganța și precizia unei cupole florentine. La deschidere, predomină aromele de piele și tabac, care, după aerare în pahar, sunt înlocuite de cele mediteraneene de ciocolată, smochine, ulei de măsline și rozmarin. Vinul are încă un gust proaspăt- grație acidității- rotund, catifelat și un final lung, cu tonuri suprapuse de fructe confiate. Un vin elegant, frumos, care mai poate încă suprinde în ciuda vârstei.

14 ani nu e o vârstă fabuloasă pentru un vin. Aș spune că, orice vin roșu făcut cu grijă și păstrat în pivniță, la temperatura potrivită, e în mod normal băubil fără probleme după 10- 15 ani. Cu toate astea, pe piața din Romînia sunt foarte puține vinuri despre care aș putea afirma că vor mai fi în viață după 15 ani și pe care le-aș putea recomanda fără emoții pentru alcătuirea unei colecții. Să sperăm că situația se va schimba odată cu maturizarea pieței și cu creșterea vârstei butașilor de viță de vie plantați în anii 2000.

Santomas Antonius Refošk , cel puțin recolta 2004, va fi bun de băut și peste 3-4 ani și este o raritate.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate