Monthly Archives: February 2018

Al pan pan y al vino vino

E greu să nu te lași vrăjit de locurile care promit abundență și diversitate culinară, iar în Valencia găsești cu ușurință orice fel de restaurant îți dorești. Într-o excursie de o săptămână am încercat baruri de tapas tradiționale, la colț de stradă sau la malul mării, localul favorit al lui Hemingway, La Pepica, dar și restaurante cu bucătărie modernă, internațională.

Valencia are patru restaurante cu o stea Michelin, iar ceea ce m-a determinat să aleg restaurantul RIFF a fost excelenta listă de vinuri, care cuprinde o incredibilă selecție de riesling din Germania, alcătuită de Paquita Pozo. Și n-aș fi crezut că o să spun asta, dar prânzul la RIFF – un meniu de 35 de euro de persoană sau 60 euro incluzând și asocierea cu vinul – a fost masa cu cel mai bun raport calitate preț din tot ce am încercat în Valencia. Cel mai mult mi-au plăcut aperitivele – sardine cu mango-excelente, tartarul de ton (bonito) și mojama servit alături de o emulsie de roșie, în  pahar, un fel de Bloody Mary incolor și fără alcool. Preparate delicate, subtile, inspirate din bucătăria tradițională valenciană.

Desertul a fost însă cea mai mare surpriză, o reinterpretare a clasicului Arnadi de Calabaza de Valencia, un preparat moștenit de la mauri. Excelent ! De fapt, tot meniul a fost un clin d’oeil, o reinterpretare a preparatelor clasice, locale, un joc în măsură să sporească plăcerea gastronomică.

La categoria barul de la colțul străzii, ne-au plăcut foarte mult Tasca Sorolla, Central Bar și Tienda Beher.

Am descoperit întâmplător, cu două zile înainte de plecare, Tasca Sorolla plimbându-ne prin jurul pieței centrale la miez de noapte. Ne-a plăcut atmosfera și ne-am așezat. Am prins ultima comandă a zilei – bacalao al cava (foarte bun) și am stat de vorbă cu bucătăreasa care se descurca admirabil în cei 2 mp ai bucătăriei, cu cel care lua comenzile și cu vecinii de bar. Am descoperit că cei doi erau proprietarii barului, iar vecinii de bar prietenii lor. Am povestit despre gastronomie în România și în Spania, și despre dificultățile susținerii unui local unde să se mănânce bine. Proprietarul barului a deschis o sticlă de cava și ne-a oferit câte un pahar, explicându-ne că e ultima lui zi de serviciu din sezon. Am ciocnit pentru libertate.

A doua zi la prânz, am trecut din nou pentru o delicioasă porție de melci și de sepionet. La un moment dat barul s-a umplut cu suporterii echipei de fotbal locale și toată lumea părea că se cunoaște cu toată lumea. M-am simțit aproape integrată. Dacă treceți prin Valencia vă recomand acest bar, aflat pe străduțele de lângă Mercado Central.

Tienda Beher e un bar specific cu jamon care se deschide doar seara dupa ora șapte. Am trecut pe aici aproape în fiecare seară pentru o porție de jamon și un pahar de Emilio Moro ( chelnărul ne-a spus din prima zi că vinul de Ribera merge cel mai bine cu jamon). Într-o seară, am împărțit masa de bar cu un cuplu de spanioli în jur de 60-65 de ani, care și-au comandat sandviș cu jamon. Doamna și-a abandonat cu dezinvoltură poșeta deschisă pe scaunul de lîngă mine. Am tras cu urechea la conversația lor. Dezbăteau aprins filmul pe care tocmai îl văzuseră la cinema. M-am gândit la imensa diferență care îi desparte de generația părinților mei.

Cu cât te apropii mai mult de plajă cu atât prețurile cresc și localurile sunt ceva mai turistice. Din tot ce am încercat în zonă vă recomand Bodega Montana, considerat cel mai vechi bar de tapas din Valencia, deschis pe la 1836 de doi vecini care și-au unit garajele ca să vândă împreună vin vărsat. Tapasurile sunt bune, ne-au plăcut sardinele, michirones (un fel de iahnie de fasole), ardeii numiți pimientos de Padron și mai ales ardeii umpluți cu ton alb și vânătă, foarte buni.

Am fost și La Pepica, locul favorit al lui Hemingway din Valencia. Localul e decorat cu pozele tuturor personalităților care au trecut pe acolo și are o terasă cu vedere la mare. Paella nu m-a impresionat, dar calamarii umpluți arătau bine. Apropo, vă mai aduceți aminte de farfuriile optzeciste din hotelurile de pe litoralul nostru ? Ca și Bodega Montana, La Pepica e mai degrabă un local de atmosferă, care povestește despre Valencia din secolul trecut,  un port perscăresc la Marea Mediterană.

 

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Ecosistemul uman

Eram la Valencia, când liderul catalan, al cărui nume are rezonanța unui vin din Priorat, declara independența Cataloniei și prin oraș oamenii discutau politicos, chiar cu mai puțină însuflețire decât mi s-a părut că pun în dezbaterea meciurilor de fotbal. I-am invidiat pentru lipsa de urgență și de încrâncenare. Farmecul locului vine poate din această ciudată suprapunere dintre orașul universitar, viu și populat, al treilea oraș ca mărime al Spaniei și atmosfera și lumina unui port estival la mare. Sau poate e consecința firească a faptului că Valencia e orașul cel mai bine organizat pe care l-am vizitat până acum. Toți candidații cu pretenții la primăria Bucureștiului ar avea nevoie de o plimbare la Valencia pentru a vedea trotoarele, rigolele, frontul stradal, parcurile orașului. În plus, Valencia nu e un oraș al turismului de masă, iar asta îl face în ochii mei și mai atrăgător.

Dacă ajungeți la Valencia, trei locuri nu trebuie să ratați:

Mercado Central – Piața Centrală, cu arhitectură art nouveau, un paradis cromatic al fructelor și peștilor. Ca în toate vechile și bogatele orașe ale Europei, printre tarabele multicolore, veți găsi cel puțin un restaurant. În Mecado Central există Central Bar al  bucătarului cu o stea Michelin, Ricard Camarena. Aici am mâncat pentru prima dată gambas rojas- creveții stacojii care arată cruzi ca și când ar fi fierți. Nu a fost ieftin, dar măcar am avut șansa să nu stau la coadă. Barul este de obicei plin.

Muzeul de Preistorie și Etnologie – Cel mai frumos muzeu al orașului și poate cel mai personalizat spațiu muzeal din câte am văzut până acum. Senzația asta a fost întărită poate și de shop-ul muzeului în care nu mă așteptau celebrele creioane florentine și caiete și brelocuri cu Van Gogh. Toate obiectele propuse drept suveniruri, de o diversitate remarcabilă, erau reproduceri ale artiștilor locali, după obiecte de ceramică sau bronz descoperite în zonă și aflate în muzeele din oraș. Mi-am cumpărat cercei de matroană romană și o reproducere în bronz, stilizată, după frumoasa statuetă iberică numită războinicul din Mogente (Guerrer de Moixent)

Muzeul are săli dedicate atât paleoliticului, neoliticului și epocii bronzului, cât și culturii iberice și romane, e amenajat cu multă grijă, cu spații interactive, destinate copiiilor, cu cărți de colorat, în care poti repoduce alfabetul fenician sau monedele romane din diferite epoci. Dar cel mai mult mi-a plăcut cafeteria muzeului aflată într-o curte interioară, tip caravan serai, cu intrare liberă. În călătoriile mele prin Europa, mi s-a întâmplat din cînd în când să găsesc spații cu vibrație specială, unde timpul are altă consistență. Îmi place să le colecționez cu grijă. Alături de casa lui Peggy Guggenheim din Veneția, de parcul lui Gabriele D’Annunzio din Gardone Riviera, de grădina labirint de la Villa Pisani din Stra, cafeteria muzeului de preistorie își ocupă locul special pe harta mea sentimentală. Dacă aș locui la Valencia, aș veni aici să citesc.

Muzeul de Ceramică și arte decorative, găzduit de palatul marchizului de don Aguaz, e probabil cea mai cunoscută atracție turistică a orașului.

Duminica muzeul are intrare liberă și localnicii și turiștii vin și pozează  în costume tradiționale. În duminica în care am fost noi, am văzut familii întregi pozând, într-o atmosferă de film de epocă. Pe mine, muzeul mă aștepta cu surprinzătoarea sa colecție de ceramică maură din secolul XII, pe care de altfel îmi doresc să o revăd. Sunt convinsă că băutorul de vin are ceva să-mi șoptească numai mie.

Despre unde să bei și să mănânci la Valencia, voi scrie într-un articol viitor.

2 Comments

Filed under jurnal de călătorie