Monthly Archives: November 2012

Un gentelman: Herr Riesling

Aseară am deschis ultima sticlă de riesling de la Von Schubert, achizitionată în periplul nostru prin Mosel şi odată cu aromele inconfundabile ale Rieslingului de Rhin s-a revărsat şi sacul amintirilor. Tare mă tem că sacul ăsta e scufundat de tot în riesling şi că mă va însoţi mult timp, dar la drept vorbind nici nu mi-aş dori vreo altă aromă dacă aş vrea să-mi parfumez dulapul.

Am nimerit în vizită la Maximin Grünhaus Schlosskellerei C von Schubert chiar în prima noastră zi în Mosel şi n-aş putea spune ce anume m-a impresionat mai tare: incredibila modestie a cramei sau fabuloasa bogăţie a vinurilor deschise (printre care un Riesling Auslese din 1996 si un eiswein). A fost o bizară întâlnire cu doi gentelmeni: rieslingul von Schubert şi Dr. Carl von Schubert, a cincea generaţie a familiei la conducerea cramei, (despre care se spune că este atestată din secolul X).

A fost printre puţinii care ne-au permis să ne băgăm nasurile printre butoiaiele din cramă. Cam toate rieslingurile pe care le produce von Schubert sunt vinuri cu fermentaţie spontană în baricuri de stejar şi cu ceva grame de zahăr rezidual, şi mi-au rămas în memorie ca unele dintre cele mai seducătoare rieslinguri din Mosel.  De altfel, domnul Von Schubert are o diplomă de doctorat „the economy of viticulture on steep slopes” despre viticultura pe pante abrupte, aşa cum sunt cele de pe care îşi culege strugurii.

Din nesfârşitele şi inevitabilele comparaţii între ce înseamnă să fii viticultor în Germania şi ce înseamna să fii viticultor în România, şi cât de scump/ieftin e preţul vinului, ne-am ales cu o poveste, care în ceea ce mă priveşte, îi vă însoţi de acum încolo sticlele de vin: „la mise en bouteille au camion au château”. Dacă în România legislaţia prevede că fiecare cramă trebuie să achiziţioneze o linie de îmbuteliere proprie ca să poată funcţiona şi vinde vin, în Germania acest lucru nu este obligatoriu. Cramele medii şi mici apelează atunci când este necesar, prin programare prealabilă, la un furnizor de servicii care se deplasează printre viile din Mosel cu linia de îmbuteleiere în camion. „la mise en bouteille au camion au château”, a concluzionat von Schubert, însoţit de hohotul nostru spontan de râs. După care a adăugat cu mirare: “mais vous parlez français ?!”

Da, mi-am şoptit atunci în barbă, cu franceza ne descurcăm, cu legislaţia mai aşteptăm.

13 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame, Riesling din lumea largă

“Nepriceperea” la vin ca opţiune

 Irina este prietena mea. Ne ştim de o viaţă, adică din clipa în care am realizat că avem în comun plaja de la Vama Veche, pasiunea pentru lingvistică şi cărţile copilăriei: „Antologia Inocenţei” şi „Povestea fără sfârşit”. De câţiva ani (cam mulţi), locuieşte prin Europa. Ne vedem rar, dar ne citim reciproc blogurile. N-am avut niciodată timp să ne plictisim împreună povestind fără sfârşit, şi am decis s-o facem, din când în când, şi în lumea digitală.

Despre „nepriceperea” la vin ca opţiune.

O colegă mai de curând dusă prin România ne-a adus ultimul tic conversaţional preluat folcloric de la o televiziune la care nu ne uităm niciunul: „Nu ştiu io, dom’ne, din astea, nu ştiu!”. Fix aşa mă simt şi eu dacă mă pui să scriu despre vin. Beau vin? Beau, dar cu sentimentul că n-aş şti dacă mi s-ar pune în pahar o bijuterie de zeci de ani sau un vin de supermarket care, întâmplător, să mi se potrivească. Am priceput doar subiectiv ce-mi place – în mare, dar nu am cerul gurii şcolit suficient încât să fac diferenţe substanţiale.

Asta nu fiindcă nu m-aş fi dus la degustări în locuri mirifice (cea din Zuiderwoude, un strop mai sus de Amsterdam, unde şezi la o mescioară de tablă în curtea unei ferme din lemn frumos vopsit, coborând de pe bărcuţa pe care ai priponit-o în stuful din spatele casei şi unde te alintă niscai raze de soare refractate printr-un pahar de Baron de Ley – care a rămas de asta unul din favoritele mele absolute în materie de vinuri albe – în timp ce un meşter într-ale licorilor îţi deapănă poveşti cu dealuri însorite şi cu pământuri de acidităţi şi compoziţii diverse, e de recomandat oricărui pasionat). Însă nu mă pricep fiindcă…

Cred că nu mă pricep nu numai fiindcă nu m-ar fi interesat suficient subiectul încât să vreau să ştiu mai multe despre subtilităţile buchetelor şi ale culorilor. În fond, despre subtilităţile mirodeniilor am vrut să ştiu mai multe şi gătesc acum după ureche în tot soiul de tipuri de bucătării aşa-zis exotice, fiindcă dacă pricepi ce face fiecare gust şi cum se combină ele, atunci poţi să… compui. Mă tem că unul dintre motivele pentru care n-am aprofundat subiectul complementar al vinului este o oarecare vână, să-i zicem „proletară”, de pe urma căreia nu-mi place să mă duc nici la restaurantele cu prea mult ştaif. Dacă-mi dai două boabe pictate cu o trăsătură de pensulă de sos pe o farfurie şi-mi spui că e o simfonie a gustului („enjoy!”), pentru care să-ţi plătesc 100 de euro, îmi vine să iau cana lui Nastratin Hogea şi să zdrăngăn monedele în ea pe post de răsplată. Dacă-mi vinzi vin în orice gamă de preţ de la 2,80 la mii de euro pentru o sticlă, presupun că statutul de necunoscător pe care mi-l asum îmi permite să dau cu tifla hegemoniei franceze a „gustului” mai presus de toate şi să zic că împăratul e, în ceea ce mă priveşte, parţial îmbrăcat şi că-mi cumpăr un Verdejo puştan, nepretenţios, dar care mă transportă instantaneu pe faleza de pe care căscam gura la mare mai an, sau un banal Shiraz din Africa de Sud, care dintr-un motiv sau altul se strecoară pentru mine fix în buzunarul mental al Feteştii negre şi mă duce până la cărţile jucate acasă, pe cerga miţoasă, până spre dimineaţă („evil guyzzz”), sau…

Zicea gazda mea, stăpâna acestui blog cândva, sau zicea cineva pe care ea îl cita, sau se zicea cum că depinde al naibii cu cine ai băut vinul, unde erai, ce făceai, cu alte cuvinte că gustul se lasă influenţat de toţi aceşti factori emoţionali. Nu ştiu, dom’ne, io dintr-astea, ştiu doar că nu ţin minte decât o mînă de vinuri, toate cu rol de cale madelenică spre un loc sau un moment în care m-a străfulgerat că aşa arată când eşti fericit.

Leave a Comment

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

BIG is BIG

Pe vremea când lucram în agenţia de publicitate TBWAMerlin, unul dintre lucrurile care îmi plăceau la nebunie, pe lângă gaşca de oameni generoşi şi entuziaşti, pe care de atunci n-am mai întâlnit-o la niciun alt job, era şi faptul că fiecare îşi putea alege o carte de vizită personalizată, cu un text după sufletul lui. Pe a noastră, a PR-istilor, scria „ we are the storytellers”, dar îmi amintesc că şeful nostru avea una cu un text extrem de scurt: „BIG is BIG”. Mi s-a părut întotdeauna uşor excesiv. Au trebuit să treacă ceva ani şi o degustare cu sticle mari , ca să înţeleg un lucru simplu: calitatea se impune de la sine, tronează suverană deasupra imperiului cunoscătorilor şi necunoscătorilor deopotrivă. Nu trebuie să fii specialist ca să îţi dai seama că ai în pahar un vin mare, calitatea vinului sau a mâncării se percepe instinctiv.

Degustarea Cellartales “Big Bottles Party”, organizată de Raluca şi Oliver Bauer la Restaurantul San Michele a fost una dintre cele mai reuşite seri din viaţa mea de beţivă: 31 de litri de vin bun împărţit cu 30 de prieteni.

2002, Riesling Charta, Kloster Eberbach, Rheingau – 3 L

1984 Rauenthaler Baiken Riesling, Freiherr von Simmern, Rheingau -3 L

2004, Septentrion , Bodegas Orvalaiz, Navara -3 L

2006, Le Volte, Ornellaia, Toscana -3 L

În ceea ce mă priveşte, a fost de-a dreptul şocantă diferenţa dintre vinurile care imită stilul Bordeaux – le Volte şi Septentrion – şi original, un simplu Château Potensac, de exemplu, aflat în maxim de formă.

1994, Château Potensac- Médoc- 6 L

1990, Château de Pez – Cru Bourgeois Exceptionnel – Saint-Estèphe- 5 L

1981, Château Pontet Canet, 5 éme cru classé, Pauillac – 5 L

Comparând cele trei Bordeaux-uri, aflate pe trepte diferite ale clasificării din Médoc ( Cru Bourgeois, Cru Bourgeois Exceptionnel şi Cru classé), poti observa incredibila unitate stilistică a acestor vinuri minunate.

1999, Château Rieussec, 1-er cru classé, Sauternes- 3 L

N-am ţinut notiţe de degustare, de altfel nici nu prea avea rost. Aceste sticle se cereau onorate privindu-le şi mirosindu-le, dar mai ales împărtăşindu-le cu cei din jur. Uităm prea ades că vinul este mai ales un prilej de a-i reuni pe cei dragi, aşa cum sugera François Mitjavile : „ Dans le vin, il y a toujours plus que le vin. Rien de plus ennuyeux que les types qui ne savent parler que du vin.”

2 Comments

Filed under drinking in good company

Trei ani. Încă un blog ?

Vinuri povestite împlineşte trei ani.

Un moment prielnic de a aniversa blogul printr-un blog: Winespot.ro

De fapt, o comunitate a pasionaţilor de vin, deschisă pentru prieteni vechi , dar mai ales pentru feţe proaspete, pentru tacla şi pentru râs.

Vă aşteptăm în vizită !

4 Comments

Filed under poveştile Monei

Ofensiva cabernetului şi insinuarea progresivă a vinurilor licoroase

Făcând planuri pentru Goodwine – experienţa m-a învăţat că la orice târg de vinuri, mai mare sau mai mic, trebuie să fii pregătit – am aruncat o privire pe lista vinurilor pe care aş vrea să le degust. Am remarcat doua tendinţe: apariţia vinurilor dulci româneşti şi o ofensivă a vinurilor din Cabernet sauvignon.

Nu ştiu dacă verile fierbinţi şi toamnele din ce în ce mai lungi stau la baza deciziei de a produce vinuri dulci sau la mijloc sunt considerente de marketing, dar cred că aceste vinuri sunt binevenite. Mă refer mai ales la Rieslingul de Rhin Late harvest 2010 de la F’autor – care se găseşte acum şi la Bucureşti – şi la Dessert 2011 de la Stirbey.

Rieslingul de Rhin de pe malul Prutului e un vin cu tipicitate de soi şi cu o expresie aromatică asemănătoare Rieslingului din Mosel, fără să aibă însă, din păcate, şi aciditatea vie a rieslingurilor germane. Desset de la Stirbey are aciditate bună şi aromele pure ale tămâioasei din Drăgăşani -trandafir şi busuioc. De la lansarea lui pe piaţă, abia aştept momentul de a-l servi alături de o îngheţată de busuioc. 

În ceea ce priveşte cabernet sauvignon-ul, în acest an, la Goodwine, veţi avea ocazia unei degustări ad-hoc a unui număr impresionant de vinuri făcute din acest soi de strugure: Cuvée Alexandru 2007,  Serve ; Soare 2007, Vinarte; Cabernet Rezerva 2008, Prince Stirbey; Cabernet Sauvignon, Anima 2008, Aurelia Vişinescu; Cabernet Alira 2010.

Mai tinere sau mai mature, proaspete şi zvelte, mai austere sau mai extractive, din regiunea Dealu Mare, din Drăgăşani sau din Dobrogea, ceea ce este de remarcat e că sunt toate vinuri bine făcute. Nici una dintre aceste sticle nu merită deschisă acum, ci după încă ceva ani de stat în pivnită, dar e un bun prilej de a vă calibra gusturile şi a compara aceste vinuri cu cele pe care le cunoaşteţi deja.

10 Comments

Filed under ştiri cu şi despre vin

O trotinetă e mapamondul

Bucureştiul nu e un oraş urât, este doar neprielnic omului–pieton, omului-biciclist şi omului -în -vârstă, un oraş veşnic pe fugă, care nu iubeşte lentoarea şi răgazul. Bucureştiul pare să fie oraşul prin excelenţă al cetăţeanului turmentat. Cu toate astea, este oraşul meu, farmecul lui este cel al copilăriei mele, şi colecţionez cu aviditate orice mărturie care îi evocă frumuseţea.

Cartea lui Luli August Sturdza m-a învăluit în lumina şi umorul ei, şi mi-a oferit câteva imagini inedite ale Bucureştiului din alte vremuri, filtrat prin nostalgia copilariei. Dar cel mai tare m-a fermecat incredibilul talent al autoarei de a decupa secvenţe cinematografice.

„O trotinetă e mapamondul când ai cinci ani. Am voie s-o folosesc pe şosea numai cât se întinde gardul grădinii noastre. Pe partea cealaltă a şoselei, un băiat bălan cu obraji rotunzi împinge şi el o trotinetă. Aşa cum se înţeleg copiii, fără vorbe, nu ştie nimeni cum (toţi uităm), stabiliserăm reguli stricte: alinierea, semnalul de pornire dat de el, limita cursei, întoarcerea, sosirea la locul din care porniserăm.

Mi se pare importantă întrecerea, deşi invariabil o pierd, de nenumărate ori în fiecare dimineaţă. Toată toamna aceea, o singură dată am câştigat-o: câinele de vânătoare care alergă pe lângă el îi tăiase drumul. Nu m-am bucurat; nu era isprava mea, era vina câinelui. Uitându-mă peste umărul stâng, pot reconstitui cu toate amanuntele (şi acum dupa zeci de ani): alinierea, trotineta lui cu roţi mari, cauciucuri groase, spiţe sclipitor argintii. În primăvara următoare aveam bicicletă. Capul băiatului blond cu obraji bucălaţi apăruse pe timbrele poştale: Mihai I, regele copil al României.

Odată cu bicicleta a crescut dimensiunea şoselei. Arcul de Triumf a fost dezlvelit din schelăria de lemn. Când nu sunt sergenţi prin preajmă trecem pe sub el cu bicicletele. Pentru scurt timp a fost aşezat sub Arc, mormântul Eroului Necunoscut. Născocindu-i o identitate îi facem „cărti de vizită” mari, scrise mare pe carton GHEORGHIŢĂ SMEU. Le lipim cu clei de pom pe mormânt, spre disperarea sergenţilor obligaţi să vină deseori să le culeagă. Întru uşurarea aceloraşi sergenţi, curând Gheorghiţă a fost mutat în Parcul Carol. (…)

În zilele săptămânii, şoseaua are puţini trecători – cam aceiaşi zilnic. De pe poarta casei acoperită cu iederă iese un bătrân frumos şi elegant, cu barbă căruntă, scurtă, cu pălărie, jachetă şi ghete gri-perlă. Plouă, ninge sau e arşiţă, cu pas măsurat şi sprinten îşi face plimbarea zilnică prinţul Moruzi. Bastonul e numai un accesoriu vestimentar.

Ieşind din curtea casei de alături, înconjurat de un stat-major, întotdeauna grăbit, trece Nicolae Titulescu. De multe ori un automobil îl însoţeşte încet. Ei nu se plimbă, se DUC. Nu i-am văzut înapoindu-se niciodată.

Înalt, înfăşurat în paltonul până la pământ, mult adus în susul spatelui, incât capul pare înfundat în guler sub pălărie moale cu bord larg. Siluetă inconfundabilă. Cu barbă lungă, neagră, cu umbrelă întotdeauna, trece încet Nicolae Iorga. E ora nouă dimineaţa. Ne-am putea potrivi ceasurile după plimbarea lui.(…)

La Arc acolo unde se întrerupe Aleea Călăreţilor, printre copacii mai tineri, e o cişmea-pompă la care e mare înghesuială dimineaţa devreme. Venind dinspre Băneasa cu pantofii în mâna sau legaţi de şireturi şi cumpăniţi peste umăr, lăptăresele se spală pe picioare şi se încalţă.

De când începe anul şcolar până la primul strat de zăpadă, cu ghiozdanul pe spinare, intâlnindu-ne la colţul străzii Popovici, fiecare dintre noi trebuie să ducă o castană, împinsă cu botul ghetei până la Bufet. Regula competiţiei: aceeaşi castană. Premiul competiţiei: acea castană.

La nord-vest pe cercul pieţei Bufet, fosta soţie a lui Take Ionescu, acum căsătorită cu un conte polonez refugiat, conduce personal şantierul unei construcţii. Invitaţi de proprietari, vedem planuri şi fotografii. Casa va fi, redusă la scară, copie a castelului de la Coribut, din Polonia, care aparţinuse contelui Voronieţki. N-am văzut privire mai limpede decât a acestui om modest şi fermecător. În următorii câţiva ani, aveam să-l întâlnesc în plimbările lui. N-am văzut haine mai ponosite purtate cu mai mare eleganţă (deşi era invariabil încălţat cu pantofi de tenis). Nu ştiam că întâlnisem primul exemplar autentic de aristocrat scăpătat şi dezrădăcinat. Categorie socială care, în următorii cincizeci de ani, va încerca să supravieţuiască ici-colo, prin ţările din Vest.

Am citat din Luli August Sturdza – Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat… Ed. Humanitas, 2012. (pag 142- 146).

Leave a Comment

Filed under pivnicer ... de cărţi