Monthly Archives: October 2012

Criteriile de evaluare ale vinurilor bune

Pierre Castamayor scrie într-una din cărţile sale că un degustător onest, atunci când evaluează un vin, e dator să-şi pună două întrebări:

1. vreau să mai beau şi al doilea pahar din acest vin ?

2. aş vrea să îl beau la masă ?

În ceea ce mă priveşte, consider că sunt două criterii cu care nu poţi da greş niciodată în evaluarea unui vin, chiar dacă aceste întrebări reflectă întocmai gustul şi subiectivitatea ta.

Din lista scurtă a vinurilor româneşti, pe care le apreciez pentru tipicitate de soi şi constanţă în calitate, am deschis zilele trecute un Prince Matei, 2008, de la Vinarte, pe care l-am asociat cu un preparat mai complex: antricot de viţel cu foie gras cald, la tigaie şi fructe flambate în vin alb.

În Franţa, există două curente de opinie în ceea ce priveşte vinul care se serveşte alături de foie gras: partizanii vinului roşu sec şi partizanii vinului licoros. Din punctul meu de vedere, ambele asocieri pot avea rezultate senzationale, diferenţa dintre ele fiind de ordin practic. Asocierea cu vin licoros te obligă să serveşti foie gras-ul la sfârsitul mesei, înainte de desert sau pe post de desert, pentru că după un vin atât de seducator şi încărcat de arome ca vinul licoros e foarte greu să mai serveşti un alt vin. Asocierea cu vin roşu e mult mai practică pentru că iţi permite să păstrezi acelaşi vin pe toată durata mesei. Dintre vinurile licoroase, francezii preferă pentru aceasta asociere pe cele din regiunile Jurnaçon, Gaillac sau Barsac.

Mie îmi place foarte mult combinaţia dintre foie gras (eventual cu fructe confiate sau cu smochine proaspete) şi rotunjimea, „dulceaţa” şi aromele de smochină ale unui merlot tânăr, cu tipicitate de soi.

Prince Matei 2008 se deschide în registru vanilat-fructos, are o structură bună şi tanini vii. După 2-3 ore în decantor, vinul îşi atinge echilibrul şi aromele se completează cu note de prună afumată, smochine, piper şi cafea. Vinul e tânăr, dar aş bea în orice ocazie câte un pahar din acest vin încă de pe acum.

Iar, în ceea ce mă priveşte, la cele 2 criterii de evaluare ale unui vin bun aş adăuga şi un al treilea: plăcerea cu care povesteşti cu prietenii după ce ai băut vinul.

4 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar, vinuri româneşti

Crâmpoşia nu e o ţărăncuţă

Când vine vorba despre soiul românesc crâmpoşie, versurile bahice meşterite de Păstorel Teodoreanu sunt frecvent invocate:

„Cercând sticluţe vechi şi azi, şi ieri,

Am dat de Crâmpoşie-ntr-o sticluţă.

Ce-i Crâmpoşia ? E o ţărăncuţă,

Dar care place foarte la boieri.”

Ca şi alte soiuri tradiţionale româneşti, crâmpoşia e înconjurată de legende orale şi de puţine mărturii scrise. Cele scrise, cum este şi acest catren bahic intitulat „Nuri”, ţin mai mult de zona literar-folclorică şi mai puţin de cea ştiinţifică şi susţin o anume imagine despre Crâmpoşie, care merge mână în mână cu pasiunea românească pentru vinul „alb, rece, mult şi gratis”. Cum n-am prea avut ocazia să bem crâmpoşii din „sticluţe vechi şi azi, şi ieri”, nu se ştie mai nimic despre capacitatea de învechire a vinului făcut din acest soi. În consecinţă, crâmpoşia păstrează, cel puţin în ochii nespecialiştilor, imaginea frivolă a unui vin uşurel, de vară, de băut proaspăt, în cantităţi mari.

În plus, puţină lume ştie că, de fapt, începând cu anii 70, există două soiuri de crâmpoşie omologate în România. Pe lângă tradiţionala crâmpoşie, a cărei istorie se pierde în negura timpului, există şi Crâmpoşia Selecţionată, obţinută prin fecundarea liberă a vechiului soi, în 1972, de către un grup de cercetători de la Staţiunea de cercetare de la Drăgăşani. Nu cunosc numele acestor cercetători, dar le port cea mai vie recunoştinţă. Am avut ocazia de curând, să degust o Crâmpoşie Selecţionată Prince Stirbey 2003, care ar putea să stea fără teamă alături de vinurile bune din alte soiuri locale din întreaga lume.

Crâmpoşia Selecţionată Prince Stirbey 2003 era impecabil păstrată, cu o culoare foarte vie şi un nas proaspăt, cu tonuri aromatice asemănătoare rieslingului de Rhin tânăr (!), cu aciditate bună, care făcea vinul să pară cu 3-4 ani mai tânăr, şi cu mult mai complex şi ca arome şi ca textură, decât orice alt vin mai tânăr din crâmpoşie pe care l-am băut vreodată. Mi s-a părut deosebit de interesant modul în care a evoluat prin îmbătranire acest vin, căpătând corpolenţă, structură şi arome mai definite, dar păstrând aciditatea şi vioiciunea proprie soiului.

Un alt experiment pe care oenologul Oliver Bauer l-a încercat la Drăgăşani este spumantul din Crâmpoşie, care arată capacităţile de învechire şi versatilitatea acestui soi romanesc, care nu se bucură de faima cu care e înconjurată feteasca, dar care, din punctul meu de vedere, îşi confirmă potenţialul.

Poate că viticultura românească ar trebui să se concentreze mai mult asupra soiurilor locale şi să le exploreze caracteristicile, nu doar pentru că ele reprezintă o formidabilă nişă de export, cât mai ales pentru faptul că ele definesc o identitate locală, fără de care eforturile noastre de a ne prezenta drept o viticultură cu tradiţie n-ar avea niciun fel de acoperiere în realitate.

Şi pentru că toate aceste eforturi trebuie comunicate publicului larg, eu una, visez la o revistă de specialitate aşa cum a fost pe vremuri “România viticolă” care să conţină studii despre soiurile locale, să consemneze diferite moduri de vinificare, studii geologice şi rapoartele anilor de recoltă în fiecare podgorie în parte, care să se constituie într-o memorie a ceea ce s-a făcut, în aşa fel încât vinurile din soiurile locale româneşti să depăşească lungul interimat şi faza „de potenţial”.

4 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri româneşti

Bordeaux şi Riesling, cupaj versus cépage

Ce au în comun rieslingul de Rhin şi Bordeaux-urile ?

Capacitatea senzaţională de învechire la sticlă, dar şi faptul de a duce o existenţă misterioasă, independentă de lumea oamenilor. „Câinii latră, caravana trece”, e expresia care le caracterizează, pentru că orice s-ar spune despre ele – de bine sau de rău – reuşesc să rămână misterioase şi de neatins.

Sunt vinuri care ajung greu în România, aşa că orice întâlnire cu ele poate fi considerată un privilegiu. Joia trecută, la Ginger, am avut ocazia de a participa la o degustare comparativă: 3 rieslinguri de Rhin şi 5 vinuri de Bordeaux aflate pe lista, extrem de bogată, din pivniţa pasionaţilor Cezar Filip şi Doru Pencea.

Rieslingul de Rhin, de orice fel ar fi el, este o experienţă gustativă pe care nu o uiţi uşor şi m-am bucurat că cele trei sticle încercate, au fost foarte diferite ca stil şi expresivitate:

  1. Georg Breuer 2007, Riesling Estate – Rüdesheim, Rheingau, 12% – vinificat în mod tradiţional în butoi de lemn,  este un vin extrem de floral şi de zvelt. La deschidere, aromele mieroase, de caisă, s-au suprapus peste note minerale şi vibrant citirce şi vagi nuanţe de hidrocarbură. Pe masură ce s-a aerat a virat în registrul vegetal, de flori de măr. Un vin cu aciditate bună şi final lung, care m-a surprins plăcut.
  1. Balthasar Ress 2006, Riesling Erstes Gewächs, Hattenheimer, Rheingau 13% – s-a aflat în opoziţie de stil faţă de primul vin. Un riesling greu, corpolent, onctuos şi fructat, cu arome seducătoare de mango, lychee, tei. Din păcate, aciditatea scăzută nu prea susţine corpul greu de arome al acestui vin.
  1. Diel, 2006, Riesling Grosses-Gewachs, Dorsheimer Pittermännchen, Nahe – 13%- vinificat parţial în inox şi parţial în butoi de lemn. E un vin elegant şi foarte complex, floral- fructat, cu corp oncutos, dar zvelt. Postgust lung si parfumat. Un vin foarte bun.

După melcii în sos de usturoi şi calcanul in foitaj cu sote de ciuperci au urmat vinurile de Bordeaux:

 

1.Château Greysac 2004, Médoc, 13% – nas de fructe negre, agrişe, dar şi vagi arome florale, corp mediu, rotund, vanilat şi afumat, cu aciditate bună. De băut acum.

2. Château Cissac 2004, Cru burgeois, Haut-Médoc –12,5% (75% cabernet sauvignon, 20% merlot, 5% petit verdot). La deschidere cu un miros minunat de vin bun, fructos-floral, (vişine, agrişe si  violetă) . Dupa aerare, şi-au făcut loc şi notele de cafea, tutun şi piper. Un vin cu o expresivitate destul de directă, usor afumat în gust, cu aciditate bună şi post gust mediu cu aromă iodată de nucă.

3. Château Cantemerle 2004, 5 eme cru classé, Haut-Médoc, (50% cabernet sauvignon, 40% merlot, 5% cabernet franc si 5% petit verdot). Cel mai închis vin al degustării, are nevoie de cel putin 4 ore în decantor. Un vin cu arome elegante de piele, tutun, şi frunze veştede, e dominat gustativ de magiun de prună şi boabe de cafea crude. Taninii sunt puternici, corpul e zvelt, iar finalul lung. Nu mi s-a părut gata de băut acum.

4. Château Rouget 2002, Pomerol, 13,5%, (85%merlot şi 15%cabernet franc). Un vin cu arome voluptoase de vişină şi violete în ciocolată, cu corp rotund, catifelat şi tanini moi. Un vin mult mai prietenos faţa de cele din Médoc. Oare faptul că din 1997, proprietatea îl are consilier pe faimosul Michel Rolland, să fie motivul caracterului extrem de abordabil al acestui vin ?

5. Château La Lagune 2004, 3 eme cru classé, Haut-Médoc, 13% – (60% cabernet sauvignon, 30% merlot si 10% petit verdot). Un vin foarte expresiv, care n-are nevoie de aerare îndelungată, se deschide după 2 ore în decantor într-o explozie de fructe roşii, fum, piper şi ciocolată. E un vin foarte echilibrat, clasic, amplu in gust, cu tanini vii şi cu final lung. Mi s-a părut cel mai în formă vin al serii.

Degustarea a fost un bun prilej pentru o comparaţie între patru vinuri cu apelaţiune Médoc din acelaşi an, dar din clase diferite, de la treapta cea mai de jos a clasamentului, trecând prin cru burgeois şi terminând cu cru classé. În ciuda registrului aromatic foarte asemănător, ceea ce le diferenţiază este latura gustativă (textura, felul în care vinul „se aşează pe palat”,  finalul). Dar, per total, fiecare în clasa lui, arată calitate ireproşabilă.

5 Comments

Filed under drinking in good company

A toutes les gloires de la France

Deşi Robert Parker este cel care a sporit faima (şi preţul) Bordeaux-urilor începând cu anii 80, o perioadă nu tocmai fericită pentru podgorenii din Franţa, vinurile de Bordeaux îşi datorează celebritatea mai ales unor personalităţi istorice de primă mână. Este cunoscut faptul că vinurile care aveau trecere la Curtea Regilor Franţei până în secolul al XVII–lea sunt cele de Bourgogne şi de Champagne, (regiuni aflate în inima regalităţii franceze) în timp ce vinul produs în Bordeaux era catalogat, (şi datorită situaţiei geo-politice) ca fiind „englez”.[1] În paranteză fie spus, am putea, de altfel considera, că el a rămas „englez” până în ziua de azi.

Cele două personalităţi care s-au folosit de celebritatea lor pentru a impune vinurile de Bordeaux la Paris – locul de unde până nu demult orice tendinţă devenea mondială – sunt Richelieu şi Maurice de Talleyrand-Périgord, în felul lor, doi trend-setteri avant la lettre. Libertinul duce de Richelieu era pasionat atât de intrigile puterii cât şi de gastronomie, şi se spune că el a fost primul care a povestit în anturajul regilor Franţei despre calităţile vinurilor de Bordeaux.

La rândul său, Prinţul Maurice de Talleyrand-Périgord – cel care a rămas până azi un exemplu celebru de traseist politic – a urmat sfatul bucătarului său Antonin Carême – supranumit regele bucătarilor – şi şi-a cumpărat, în 1801, o proprietate în Bordeaux: faimosul Château Haut Brion. Obişnuia să spună, cu multă clarviziune:  « ma diplomatie se fait à travers mes casseroles et ma cuisine ! »

În 1855, împăratul Napoleon al III-lea a cerut în mod expres o clasificare a vinurilor din Bordeaux, clasificare care n-a fost revăzută de atunci încoace decât o singură dată şi care este o garanţie a calităţii acestor vinuri.

Din punctul meu de vedere, fascinaţia vinului de Bordeaux se hrăneşte din inaccesibilitate şi preţ prohibitiv, dar şi din faptul că nici o altă categorie de vinuri nu solicită în asemenea măsură pasiune şi efort individual. Căci abia după ce înveţi ca pe tabelul elementelor lui Mendeleev, la ora de chimie, clasificarea vinurilor din Bordeaux, începe dificilul şi costisitorul experiment al degustării acestor vinuri. Cu cât eşti mai bine documentat, cu atât mai mult cresc şansele de a nu arunca cu banii pe fereastră. Şi în cele din urmă, cel mai dificil lucru e să ai răbdarea necesară pentru a învăţa să deschizi vinul la timpul plenitudinii sale. Dacă ai noroc, s-ar putea să constaţi că e greu să mai găseşti prin alte părţi vinuri atât de clasice, de austere şi de elegante. Iar fascinaţia pentru vinul de Bordeaux poate îmbrăca şi forma extremă a unui cult devoratoriu, căci în spatele unei magnifice sticle, pândeşte întotdeauna o alta pe care încă nu ai băut-o.



[1]Pierre Casamayor, L’école des alliances, les mets et les vins,-Hachette,  2000, pag 10.

2 Comments

Filed under poveştile Monei

L’été indien

În septembrie, orice excursie ţinteşte către mare, pentru a gusta din plin lumina rotunjită si tomnatică a soarelui, care asemeni unui vin bun nu te pocneşte în moalele capului, ci te învăluie melancolic şi binevoitor. În septembrie, ai şansa de a rămâne singur cu marea, fără terase cu muzică la maxim şi grupuri care ţipă ca să poată comunica.

Drumul care ne purta către mare a trecut şi pe la Aliman. Am sărbătorit cea de-a patra recoltă cu câteva vinuri noi, vinuri care vor intra pe piaţă în curând: Alira Tribun 2011 si Alira Cabernet sauvignon 2010.

Cabernetul Alira se înscrie în aceeaşi stilistică a gamei şi probabil că, asemeni Merlotului Alira 2009 – care abia acum mi se pare gata de băut – va avea nevoie de încă 3-4 ani de învechire în sticlă. Alira Tribun este un brand nou apărut, în gama entry-level a Wine.ro, un cupaj de merlot, cabernet sauvignon si fetească neagră. Anul viitor vom avea şi o Alira Fetească neagră 2011, care este până acum cel mai interesant vin de la Aliman.

În acest an, vara s-a întrecut pe sine, iar culesul strugurilor s-a desăvârşit aproape cu o lună mai devreme. De altfel, toate degustările în aer liber la care am participat – începând cu 1 mai la Drăgăşani şi terminând cu 28 septembrie, la Aliman –  s-au desfăşurat la temperaturi de peste 30 de grade. Iar, dacă stau să mă gândesc bine, Alira imaginată de Mark Dworkin este un vin dens, cărnos şi supracopt, expresia metaforică a unei veri fără sfârşit.

@ Doron

„L’été indien, Une saison qui n’existe que dans le nord de l’Amerique”.

2 Comments

Filed under vinuri româneşti

Toamnă sau vară, noi bem vin

Deşi nu sunt semne clare, a venit toamna cu cortegiul ei de evenimente de acum tradiţionale: târgurile de vin.

La Bucureşti, asistăm în acest an la o schimbare a locaţiilor tradiţionale. Vintest se va organiza la Sala Palatului, între 12 -14 octombrie, iar Goodwine este anunţat la Romexpo, în proaspăt renovatul pavilion C1 (2 500 mp), între 23 -25 noiembrie.  Eu una, aştept cu nerăbdare să văd cum o să arate.

Dacă staţi la Iaşi, în perioada 6- 9 decembrie vă aşteaptă târgul Provino, iar de sunteţi iubitor de vin roşu, în perioada 28 septembrie – 4 noiembrie, campania Vinul.Ro „Toamna în roşu”  trece pe la Bucuresţi, Cluj, Craiova, Iaşi, Oradea şi Timişoara. 53 de locaţii partenere vă prezintă 19 sortimente de vinuri dintre care cele mai interesante mi se par noile vinuri de la Villa Vinea  – Zweigelt 2011 şi Fetească Neagră 2011.

Se anunţă o toamnă însorită şi bogată în vinuri bune.

Leave a Comment

Filed under ştiri cu şi despre vin