Tag Archives: feteasca neagra

Cum s-au întâlnit Marcel Proust și Mihail Sebastian la Noeme în București

Atunci când participi la degustări de vinuri acompaniate de mâncare și povestite cu pasiune, în limba română, de vinificatori care nu sunt români, primul lucru vizibil este stupoarea audienței. Ne întrebăm de ce Laurent Pfeffer, născut la Versailles, a venit să facă vin într-un sat de la Corcova, deși nu ne gândim vreodată că azi suntem cetățeni români pentru că principele Carol de Hohenzollern, născut la Sigmaringen, a venit ca să stea într-o casă de bârne pe singura stradă pavată din București la 1866. Și deși comparația poate părea exagerată, cred că, noi, românii gândim încă foarte mult în termenii emigrării către Vest, fără să apreciem îndrăzneala de a transcede cadrul artificial al naționalității și de a face ceva din nimic la Est-  având desigur pregătirea necesară – o vie, o țară sau un restaurant cu mâncare bună.

Viile Domeniului Catleya de la Corcova, se află pe locul fostelor vii ale prințului Anton Bibescu, care nu au supraviețuit perioadei comuniste. Cele 14,5 hectare sunt replantate în totalitate, iar numele cramei este inspirat din romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Este un domeniul viticol al cărui branding ne oferă un regal de referințe istorice și culturale care leagă România de Franța. Anton Bibescu și Marcel Proust erau prieteni și în saloanele literare din Parisul vremii se bea vin de Corcova. Marcel Proust visa, în scrisorile sale adresate lui Anton Bibescu, să coboare din Orient Express la Strehaia ca să viziteze domeniile de la Corcova, iar orhideea Catleya – cei care au citit romanele știu- are o anumită semnificație pentru personajele lui Marcel Proust.

Degustarea de la Noeme a adus față în față vinurile cramei Catleya, acompaniate de preparatele culinare gândite de bucătarul sef Carmen Diaconu. A fost o asociere gastronomică care a vrut să scoată in evidență armonia dintre caracteristicile vinului și componentele preparatului culinar, un acord în care cei doi “parteneri” să se sublinieze reciproc. Au fost preparate culinare ingenioase, unele foarte ambițioase și care s-au potrivit bine cu vinurile.

Mi-a plăcut în mod special paringul dintre Epopee alb 2021 (fetească albă și fetească regală, 9 luni în baric) și raviolo cu dovleac, frunze de smochin și sos de frunze de smochin, un preparat în același timp delicat și grumand, care a reușit să se armonizeze atât cu aromele florale ale feteștii cît și cu cele exotice datorate baricului, fără să își piardă suculența.

Un paring mai clasic a fost cel dintre vinul Epopee roșu 2020 (merlot și cabernet franc) și piept de rață cu sos de mure, mousse de topinambur și vanilie, cremă de castane cu cacao, pământ de ciocolată neagră și nuci, tuile de țelină cu cafea și chips de topinambur. A fost aproape surprinzător cum fiecare aromă din preparat -murele, ciocolata, vanilia, cafeaua, dulceața cărnii -s-a regăsit în vin, iar pieptul de rață în combinație cu sosul de mure, acompaniat de vin, a fost delicios. Pentru mine a fost cel mai reușit acord, deși poate că sunt subiectivă, având în vedere că rața e felul meu favorit.

O altă asociere reușită a fost mușchiul de vită cu sos de piper, fruit leather din coacăze negre și cremă de beurre noisette, mousse de cartofi cu brânză maturată Torockoi și tartar de ciuperci, un preparat care a reușit să scoată în evidență prospețimea și aromele specifice de piper și coacăze ale cabernetul franc numit Perfect simplu, 2019. Trebuie să adaug că mi-a plăcut mult acest vin monovarietal, dar cel mai mult mi-a plăcut numele.

Nu știu cine a făcut brandingul pentru vinurile Catleya, dar îl felicit pe această cale. Atât povestea cramei cât și numele vinurilor – Freamăt, Perfect simplu, Epopee, Steaua fără nume, sunt bine alese, căci ele se îmbogățesc cu multimple interpretări pe măsura imaginației și culturii fiecăruia dintre noi. De exemplu, perfectul simplu nu se referă doar la timpul verbal folosit dialectal în Oltenia, acolo unde se află DOC Corcova, ci și la aspirația către un vin perfect și în același timp simplu, monovarietal, dacă vreți. Perfectul simplu este timpul prin excelență al narațiunii, și chiar dacă este dialectal în Oltenia, el este, de exemplu, normă literară în limba spaniolă unde toate povestirile se spun la perfectul simplu. În esență, ce poate fi mai frumos decât un vin perfect, simplu și despre care să povestești !

La fel cum Feteasca Neagră, Steaua fără nume se inspiră din faptul că Mihail Sebastian a scris celebra piesă de teatru în vizită la Anton Bibescu proprietarul de atunci al domeniului Corcova, dar el semnifică la fel de bine aventura căutării unui ideal și a unei identități, a strugurelui sau a artistului, și desigur pentru toți cei care au citit piesa, nu putea să fie vorba decât despre un soi de strugure care poartă nume de femeie.

Ultimul preparat al serii, cel care a acompaniat vinul prezentat în premieră, Feteasca neagră Steaua fără nume a fost unul extrem de ambițios și de muncit – înghețată de ghebe de miere, cremă de măr copt, hribi confiați în suc de măr, spumă de mămăligă, chips de porumb cu lapte afumat și caramel.

A fost o seară reușită. Și parcă niciodată un vin nu mi-a făcut atâta poftă să mă retrag într-un colț liniștit cu o carte…

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Problema identității feteștii negre

Oricine are curiozitatea să alinieze într-o degustare, așa cum am făcut noi, la Daneza, patru sau mai multe vinuri din fetească neagră, o să constate că marea problemă a acestui soi este lipsa unui profil identitar. M-am tot gândit dacă aș putea să găsesc un singur adjectiv, nu două, care să poată defini o caracteristică tipică pe care cele 4 sticle aliniate la degustare să o aibă în comun. Dacă despre cabernet sauvignon putem spune că este un vin cu structură și tanini și aromă pregnantă de cafea, iar depre merlot că este catifelat și miroase inconfundabil a căpșuni, oare ce putem spune despre Feteasca neagră dacă ignorăm celebra aromă de prună afumată ? Eventual că este voluptoasă și frumoasă ca toate fetele din România.

degustare de feteasca

De ce merlotul sau cabernetul pot fi cu ușurință recunoscute într-o degustare, de orice consumator mai avizat și feteasca neagră nu, este după mine cea mai mare problemă a acestui soi românesc. O problemă care ține și de ipocrizia de a ridica în slăvi feteasca neagră ca soi tradițional în timp ce cele mai multe vinuri care se declară monosoi fetească neagră mai conțin și adaos, în cantități mici și deci nu obligatoriu de declarat confrom legii, de alte soiuri menite să facă vinul mai expresiv.

În acest context, deși nu este cel mai vechi brand de vin pe care îl produce S.E.R.V.E, Terra Romana Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 mi se pare vinul care a marcat punctul zero al evoluției feteștii negre ca vin monovarietal în zona viticolă Dealu Mare – zonă definitorie pentru feteasca neagră- și astă e motivul pentru care am vrut să îl degust după aproape 10 ani.

Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 este un asamblaj din vinuri de fetească neagră nebaricată și baricată, perioade diferite, 8 și 12 luni din recolta 2011. După aerare în pahar, vinul se deschide cu arome voluptoase de fructe coapte și ciocolată, este echilibrat, complex, cu corp rotund și o textură mătăsoasă, tanini bine integrați și un final mediu. La deshidere vinul are o ușoară tușă alcoolică, dar care dispare după aerare. Per total, un vin bun, foarte bine făcut care s-a păstrat impecabil.

Îmi doresc să fie mai multe vinuri din fetească neagră de calitatea acestui cuvee dar îmi imaginez că va fi nevoie de multă voință politică, atât la nivelul autorităților cât și la nivelul producătorilor pentru a defini caracteristicile soiului și a constui un profil ușor de identificat de către consumator și de asemenea, de a renunța la amestecul feteștii cu alte soiuri. Din păcate, în lipsa acestui execițiu de marketing, Feteasca neagră are toată șansele să rămână ca și până acum Fata Morgana a vinului românesc.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Vinul de dinaintea chimiei

Foarte multă lume mă întreabă dacă există vin fără sulfiți, în afară de cel pe care îl produci singur pe lângă casă. Există de ani buni un trend să-i spunem naturist, în toate domeniile, de la cosmetice și haine, la mod de viață, iar în domeniul băuturilor, berea are cel mai avansat marketing. Berile artizanale și cele “sst, nepass…”, adică de pe vremea când Pasteur nu se născuse sunt pe val.

Dar vinul ? Există vin natural, fără sulfiți ? Ați auzit de el, ați băut așa ceva sau credeți că ați băut ?

Ei bine, există. Și mă bucur să scriu că am descoperit un vin artizanal, fără sulfiți și fără alți adjuvanți, care mi-a plăcut.

Pivnițele Theodoros sunt o cramă mică (1 hectar), lansată pe piața în ultimii ani ca un experiment. Vinul pe care îl produc este un blend aproape în proporții egale, de fetească neagră, negru de drăgășani și novac. Strugurii sunt culeși împreună și vinificați spontan, fără drojdii selecționate în butoaie de stejar de 500 de litri. Vinul este ținut doi ani în baric înainte de a fi îmbuteliat, nu este filtrat și nu are sulfit adăugat. Viile sunt plantate într-un sol neexploatat în ultimii 30 de ani, bogat în prundiș, fertilizat cu compost vegetal și îngrijit exclusiv manual, fără a fi ierbicidat, în zona Valea Dârjovului.

Am degustat vinul din 2017, un blend de fetească neagră, negru de drăgășani și novac, după aproximativ 4 luni în baric. Vinul are o culoare superbă, strălucitoare și un nas intens de fructe roșii și mușchi de pădure, are aciditate bună, un gust rotund, preponderent fructat și un final lung cu o notă ușor minerală. Vinul mai trebuie să stea în baric, dar ceea ce m-a impresionat din prima, este alcoolul bine integrat, gustul extrem de curat și finalul lung.

Ceea ce trebuie să știm despre vinul fără sulfiți este că acesta trebuie stocat în condiții stricte de temperatură, la 6-10 grade și transportat în aceleași condiții. E unul din motivele pentru care vinul natural, nesulfitat e scump și rar.

Vinul Pivnițele Theodoros e fabricat cu tehnologii similare celor de acum 200 de ani, iar, o întoarcere în trecut e întotdeaună benefică atât pentru inspirație cât și pentru a înțelege că vinul făcea parte dintr-un ritual al vieții cu sensuri profunde, în vremurile în care munca manuală producea satisfacții și dădea sens vieții într-un fel pe care noi astăzi nu îl mai percepem.

Cred că e important să existe și această nișă, mai ales atunci când vinul rezultat e de calitate. Pentru că din punctul meu de vedere, în domeniul vinului calitatea este atributul care primează. Iar să produci un vin natural, de calitate, fără alți adjuvanți, drojdii selecționate și sulfiți e o muncă grea și de durată care merită respectul nostru.

Întrebarea pe care mi-o pun mereu, de fiecare dată când vine vorba de produse din ingrediente naturale, fără adjuvanți, sulfiți etc. este în ce măsură putem vorbi de produse benefice pentru sănătate în cazul băuturilor care conțin alcool. Vinul e special, tocmai datorită acestui aspect. Și cred că nu trebuie să fim ipocriți. Bem din plăcere, nu pentru a fi mai sănătoși, iar un produs de calitate făcut cu atenție, garantează aceea plăcere gustativă, aceea vibrație care ne strânge pe toți în jurul vinului. Calitatea vinului garantează buna dispoziție, starea de bine, convivialitatea, dar nu promite mai mult de atât. Îmi place să cred însă, că vinul e benefic pentru sănătate, într-un mod mai misterios și mai profund, prin legăturile pe care le mediază între oameni, dar și între terestru și divin.

4 Comments

Filed under vinuri rare

Despre români și fetești

Povestea rivalității dintre feteasca regală și feteasca neagră îmi aduce aminte de anecdota părintelui cu doi copii, dintre care unul foarte talentat la matematică, care în loc să-și concentreze atenția asupra potențialului acestuia îl meditează intensiv pe cel de- al doilea ca să-l aducă la același nivel cu primul.

Desigur în lumea vinului, ca în viața oricărui produs menit vânzării, un cuvânt greu de spus îl au moda, trendul, obiceiurile de consum ale momentului. Totuși, via fiind o investiție pe termen lung, îmi e greu să înțeleg de ce, în timp ce feteasca neagră e preamărită ca soi indigen destinat să ne reprezinte, feteasca regală stă într-un con de umbră. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât feteasca regală are avantajul de a fi cultivată în aproape toate zonele viticole ale României, iar expresia ei aromatică e relativ unitară si ușor de recunoscut. În plus, feteasca regală e un soi extrem de versatil din care se pot produce toate tipurile de vinuri albe: spumante, vinuri albe seci lejere, vinuri albe seci maturate în butoi, vinuri demiseci și vinars. Din punctul meu de vedere, feteasca regală pare copilul mai talentat.

M-am gândit la toate considerentele de mai sus degustând o fetească regală de la Miniș, uitată prin pivniță:  Feteasca regală, 2009, Wine Princess de la Balla Geza. Dacă o mai găsiți prin vreo vinotecă, e o surpriză foarte plăcută. În ciuda vârstei, vinul a fost extrem de proaspăt, cu arome florale, dar și intense nuanțe de alune prăjite, caracteristice feteștii regale. Corpul vinului onctuos, dar  în același timp proaspăt, avea aceea vibrație gustativă pe care am mai întâlnit-o la rieslingul german. Finalul vinului a fost lung, complex,  cu arome de polen, alune și migdale.

Vinul a fost un companion agreabil alături de ardei umpluți cu carne de vită, migdale și nuci. O rețetă din America Laină pe care o găsiți în cartea Laurei Esquivel “Ca apa pentru ciocolată”.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

La Fille à Papa

Aseară la Casa Doina, S.E.R.V.E a sărbătorit 20 de ani, semn că iată vinul românesc își face încet încet o istorie și că, în curând, nu vom mai putea să ne mulțumim să spunem că „suntem la început”. Ca omagiu adus fondatorului S.E.R.V.E, contele Guy Tyrel de Poix, a fost lansat un nou vin – Cuvée Guy de Poix, 100 % Fetească neagră, culeasă probabil târziu, în rodnica toamnă 2011, dintr-o singură parcelă, din vârf de deal. Vinul este un asamblaj din vinuri de fetească neagră nebaricată și baricată, perioade diferite, 8 și 12 luni.

guy

Feteasca neagră e un fel de Fata Morgana a României, soiul nostru național, mai mult potențial decât real. Mulți pasionați de vin, după ce au gustat câteva vinuri au decis să investească în ea, mulți străini au venit după ea și au rămas pe la noi, devenind mai iubitori de fetească chiar decât românii. Cu toate astea, nu avem prea multe exemple reușite de fetească, cu atât mai mult cu cât multe din vinurile de pe piață sunt cupaje în care feteasca se află în diferite proporții în amestec cu merlot sau cabernet.

În cei cinci ani de blog, care iată s-au scurs deja, am băut câteva fetești foarte bune și ceva mai multe mai puțin reușite, și totuși, dacă e ceva important de spus despre acest soi de strugure, cred că investigația ar trebui să pornescă de la numele său. Nu vi se pare fascinant că românii au ales să-și boteze strugurii cu nume de fată ? Și să nu fie nici o legătură între acest nume și caracteristicile acestui strugure ?

Pe măsură ce încerc noi vinuri din fetească neagră încep să-l înțeleg pe acel vinificator hâtru din vechime care i-a dat acest nume. Pentru mine, feteasca nu e atât de deosebită prin aromă – acea celebră prună uscată pe care începem să o căutăm toți ca apucații de îndată ce se deschide o sticlă – pe cât e de specială în textură, în carnație. Feteasca e voluptate gustativă, e un vin catifelat și cărnos, ca un păr bogat și negru pe un obraz rumen de fată. Mulți vinificatori spun că feteștii nu îi priește baricarea excesivă tocmai pentru că ea machiază în exces prospețimea naturală a acestui obraz. Și mai cred că nu ar trebui să ne gândim la feteasca neagră ca la un vin sfios, feciorelnic și suav, din contră, este expresivă ca syrah-ul, picantă, răsfățată și capricioasă. Feteasca este fata tatei.

Cu ocazia Galei S.E.R.V.E 20 de ani, m-am bucurat de prietenii din lumea vinului și de atmosferă, dar mai ales am fost încântată să găsesc în acest Cuvée Guy de Poix, toate caracteristicile feteștii așa cum am întrezărit-o eu. Contele ar fi fost mândru de ea.

2 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri româneşti

Un nou producător în Dealu Mare

Păstrăvul trăieşte în ape curate, limpezi şi ăsta e motivul pentru care am ales acest design de etichetă care să sugereze felul în care îmi doresc să fac vinul, cât mai aproape de ceea ce dă natura şi cu o minimă intervenţie din partea omului, mi-a spus Fernando Mihăilescu despre vinurile sale, la degustarea organizată la Restaurantul Ginger. La sfârsit de iulie, într-un mic grup de prieteni ai restaurantului, a avut loc lansarea unui nou şi promiţător producător din Dealu Mare: Crama Ferdi.

feteasca neagra ferdi

Am degustat vinuri din 2010, 2011 şi 2012 şi per ansamblu, acestea s-au evidenţiat prin două caracteristici: tipicitate de soi şi băubilitate – un substantiv pe care Sorin Stelian l-a folosit în articolul său şi care cred că sintetizează foarte bine ceea ce încearcă să facă Fernando Mihăilescu.

Merlot-ul 2010 şi Cabernet sauvignon-ul au fost excelente, echilibrate, ample şi cu aciditate bună, dar poate şi pentru că am băut multe vinuri bune din aceste soiuri, mult mai surprinzătoare mi s-au părut pinot noir-ul şi feteasca neagră, două soiuri dificile, care dau vinuri foarte controversate în România.

În ceea ce priveşte Feteasca neagră 2011, aceasta e “fetească neagră în toată puterea cuvântului”. Un pic cam corpolentă pentru gustul meu, dar de o admirabilă tipicitate de soi, dacă vreţi un eşantion definitoriul pentru „cum ar trebui să fie feteasca neagră”. Ceea ce nu e puţin lucru, mai ales pentru un an considerat nu foarte reuşit în Dealu Mare.

Preferatul meu din lista de vinuri a fost Cuvee Bernard 2011, un cupaj inedit, în stilul vinurilor din Burgundia – 50 % Pinot noir, 45 % Feteasca neagră, 5 % merlot. –fin, zvelt şi cu o aromă suavă de cireşe şi trandafir. Câţiva ani de îmbătrânire la sticlă îi vor desăvârşi eleganţa.

Crama Ferdi e un producător mic, care îmbuteliază 6000 de sticle anual, mai mult pentru plăcerea proprie şi satisfacţia prietenilor decât pentru a face din vin o afacere.

Şi totuşi care e secretul acestor vinuri, am întrebat eu spre finalul serii. Dincolo de pasiunea şi plăcerea de a face vin, de informarea permanentă, stă munca în vie, adică struguri sănătoşi şi o productivitate foarte mică la hectar. Secretul unui vin bun îl ştie toată lumea, mi-a spus Fernando.

8 Comments

Filed under vinuri româneşti

“Nepriceperea” la vin ca opţiune

 Irina este prietena mea. Ne ştim de o viaţă, adică din clipa în care am realizat că avem în comun plaja de la Vama Veche, pasiunea pentru lingvistică şi cărţile copilăriei: „Antologia Inocenţei” şi „Povestea fără sfârşit”. De câţiva ani (cam mulţi), locuieşte prin Europa. Ne vedem rar, dar ne citim reciproc blogurile. N-am avut niciodată timp să ne plictisim împreună povestind fără sfârşit, şi am decis s-o facem, din când în când, şi în lumea digitală.

Despre „nepriceperea” la vin ca opţiune.

O colegă mai de curând dusă prin România ne-a adus ultimul tic conversaţional preluat folcloric de la o televiziune la care nu ne uităm niciunul: „Nu ştiu io, dom’ne, din astea, nu ştiu!”. Fix aşa mă simt şi eu dacă mă pui să scriu despre vin. Beau vin? Beau, dar cu sentimentul că n-aş şti dacă mi s-ar pune în pahar o bijuterie de zeci de ani sau un vin de supermarket care, întâmplător, să mi se potrivească. Am priceput doar subiectiv ce-mi place – în mare, dar nu am cerul gurii şcolit suficient încât să fac diferenţe substanţiale.

Asta nu fiindcă nu m-aş fi dus la degustări în locuri mirifice (cea din Zuiderwoude, un strop mai sus de Amsterdam, unde şezi la o mescioară de tablă în curtea unei ferme din lemn frumos vopsit, coborând de pe bărcuţa pe care ai priponit-o în stuful din spatele casei şi unde te alintă niscai raze de soare refractate printr-un pahar de Baron de Ley – care a rămas de asta unul din favoritele mele absolute în materie de vinuri albe – în timp ce un meşter într-ale licorilor îţi deapănă poveşti cu dealuri însorite şi cu pământuri de acidităţi şi compoziţii diverse, e de recomandat oricărui pasionat). Însă nu mă pricep fiindcă…

Cred că nu mă pricep nu numai fiindcă nu m-ar fi interesat suficient subiectul încât să vreau să ştiu mai multe despre subtilităţile buchetelor şi ale culorilor. În fond, despre subtilităţile mirodeniilor am vrut să ştiu mai multe şi gătesc acum după ureche în tot soiul de tipuri de bucătării aşa-zis exotice, fiindcă dacă pricepi ce face fiecare gust şi cum se combină ele, atunci poţi să… compui. Mă tem că unul dintre motivele pentru care n-am aprofundat subiectul complementar al vinului este o oarecare vână, să-i zicem „proletară”, de pe urma căreia nu-mi place să mă duc nici la restaurantele cu prea mult ştaif. Dacă-mi dai două boabe pictate cu o trăsătură de pensulă de sos pe o farfurie şi-mi spui că e o simfonie a gustului („enjoy!”), pentru care să-ţi plătesc 100 de euro, îmi vine să iau cana lui Nastratin Hogea şi să zdrăngăn monedele în ea pe post de răsplată. Dacă-mi vinzi vin în orice gamă de preţ de la 2,80 la mii de euro pentru o sticlă, presupun că statutul de necunoscător pe care mi-l asum îmi permite să dau cu tifla hegemoniei franceze a „gustului” mai presus de toate şi să zic că împăratul e, în ceea ce mă priveşte, parţial îmbrăcat şi că-mi cumpăr un Verdejo puştan, nepretenţios, dar care mă transportă instantaneu pe faleza de pe care căscam gura la mare mai an, sau un banal Shiraz din Africa de Sud, care dintr-un motiv sau altul se strecoară pentru mine fix în buzunarul mental al Feteştii negre şi mă duce până la cărţile jucate acasă, pe cerga miţoasă, până spre dimineaţă („evil guyzzz”), sau…

Zicea gazda mea, stăpâna acestui blog cândva, sau zicea cineva pe care ea îl cita, sau se zicea cum că depinde al naibii cu cine ai băut vinul, unde erai, ce făceai, cu alte cuvinte că gustul se lasă influenţat de toţi aceşti factori emoţionali. Nu ştiu, dom’ne, io dintr-astea, ştiu doar că nu ţin minte decât o mînă de vinuri, toate cu rol de cale madelenică spre un loc sau un moment în care m-a străfulgerat că aşa arată când eşti fericit.

Leave a Comment

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Alba-neagra cu feteasca

Acum două săptămâni, m-am nimerit în restaurantul Madame Pogany, la degustarea în orb de fetească albă. Trebuie să recunosc că acest tip de degustare e un joc de societate extrem de distractiv, care îţi poate oferi dovada de netăgăduit că vinul e o experienţă absolut subiectivă.

@alinax

Dar, dincolo de gusturile fiecăruia, ceea ce m-a pus pe gânduri a fost constatarea că, după degustarea a 12 probe de fetească albă, nu se poate descrie în trei cuvinte ce este feteasca albă şi care sunt caracteristicile ei, aşa cum putem face de exemplu, în cazul soiurilor internationale sauvignon blanc sau chardonnay. Din cele 12 vinuri, trei au avut arome tipice soiului muscat ottonel, iar una din celelalte probe mi s-a părut, mai degrabă, un amestec de fetească cu sauvignon blanc.

@alinax

Acest balet între caracteristici proprii soiurilor atât de diferite cum sunt muscatul şi sauvignon blanc-ul mi se pare dubios. Mi-e greu să înţeleg în aceste condiţii, cum poţi să vinzi ca „soi tradiţional românesc” şi să prezinţi la export un produs care îşi schimbă înfăţişarea de la o sticlă la alta şi a cărui tipicitate de soi e aproape imposibil de rezumat după 12 sticle băute. Din păcate, cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu mult mai cunoscuta fetească neagră, diferită de la un producător la altul şi cu tipicitate greu de identificat.

Probabil că această problemă de zeci de ani n-o să dispară prea curând, dar eu sper din tot sufletul să prind ziua în care feteasca să poată prezenta o identitate de soi capabilă să stea în picioare după o degustare de 12 vinuri.

17 Comments

Filed under nu încerca să faci asta cu vinul, vinuri româneşti

Verticala de week-end in Bessa Valley

In Valea Bessi-lor vantul mi-a soptit: „Pe fata asta ciudata, fiica de rege get si de dansatoare tataroaica, eu o cunosc de pe vremea cand mergea cu picioarele goale prin tarana”.

Relieful Bulgariei are acest farmec aparte, de a te impregna cu senzatia teleportarii intr-un spatiu straniu si in acelasi timp familiar, pentru care ti-ar fi trebuit zile intregi de calatorie, dar pentru care n-ai batut chiar atata drum, caci acest spatiu determina, in primul rand, o calatorie intima, catre tine insuti.

Acum, dupa ce am vazut podgoria de la Aliman si pe cea de la Bessa Valley, il banuiesc pe Marc Dvorkin, ca asemeni unui druid celt, detine stiinta de a alege locuri cu potential magic, locuri in care tarana musteste de trecutul cel fara de nici o granita si de oasele calatorilor care nu cunosc alta frontiera decat linia orizontului. Il banuiesc de o relatie speciala cu senzualitatea si violenta teritoriului dionisiac.

Si tot la trecerea granitei, am realizat ca, din cand in cand, de ziua ta, Politia Romana te sarbatoreste prin suprimarea identitatii. Un cadou plin de umor, din cauza caruia l-am debarcat pe Razvan Jurca in vama Ruse. Dar, 10 ore mai tarziu, la sfarsitul petrecerii de la Bessa Valley aveam sa ne intalnim, plini de uimire, cu acelasi Razvan, aureolata de gloria unei identitati reinoite si a libertatii de a calatori care nu cunoaste granite.

Urmarind soarele care cobora scaldand Bessa Valley in culoarea mierii, am degustat, direct din baric, vinuri din recolta 2010: merlot (rotunjimi si textura), petit verdot (explozie naravasa de tanini ca praful de pusca invaluiti in miresme de violete) si syrah (condimente, dulceata si culoare). Degustarea comparativa a celor trei vinuri tinute cate 3 luni in baricuri de stejar noi, a scos in evidenta lupta diferita a fiecarui soi de strugure cu lemnul. Daca merlotul se lasase deja cucerit si invaluit in arome splendide de torefactie, cafea, vanilie si ciocolata, petit verdot-ul era in plina razvratire si eclipsa cu notele de condimente orice incercare a lemnului de a se impune. Merlotul, invins, era aproape gata de baut, petit verdotul iti incleia gatul cu cei mai verzi tanini pe care i-am gustat vreodata.

Sarbatorirea celor 10 ani ai podgoriei Enira, mi-a oferit ocazia nesperata de a incropi ad-hoc o verticala Enira Reserva. De la o Enira Reserva 2009, extrem de fructoasa cu arome de dulceturi invaluitoare, trecand prin Enira Reserva 2008, sobra, inchisa, dar cu deja ceva note de piele si fum, si Enira Reserva 2007, ajunsa in varful ei maxim, pana la Enira Reserva 2005, foarte concentrata, extractiva si picanta, aproape amarone, seara s-a lasat deosebit de agreabil in Bessa Valley.

Cat despre podgoria de la Aliman, am aflat cu aceasta ocazie ca in aceasta toamna se va culege prima recolta de feteasca neagra. Sunt tare curioasa ce va reusi sa faca Marc Dvorkin  cu acest soi nou din portofoliu sau.

7 Comments

Filed under degustări, călătorii la crame

Blind date cu vinurile Aureliei Visinescu

Dintre jocurile de societate pe care confreria vinului le impune si-au facut loc si pe la noi degustarea in orb (degustarea vinului fara a avea posibilitate de a vedea eticheta sticlei) si conceptul de blind dinner (degustarea legat la ochi).

Daca degustarea in orb a aparut din necesitati de evaluare obiectiva a vinului intr-o piata in care numele vinului e din ce in ce mai important si marketingul din ce in ce mai agresiv, m-am intrebat intotdeauna, cat de pertinenta e experienta unui blind dinner in cazul celui care scrie despre vin, tinand cont ca prima etapa a evaluarii unui vin e vizuala.

Ocazia de a reflecta la aceste intrebari mi-a fost oferita de doamna Aurelia Visinescu prin invitatia de a participa la un blind dinner cu vinuri de la Sahateni la Secreto Wine Club. Trebuie sa spun din capul locului, ca a fost una dintre cele mai interesante si placute experiente in ceea ce priveste asortarea vinului cu mancarea, Daniel Wendorf de la Société Gourmet reusind prin asocieri clasice sau inedite, sa scoata in evidenta nota personala a fiecarui vin. O dovada ca Aurelia Visinescu site sa-si povesteasca vinurile si a facut-o cu mare placere si legata la ochi, cot la cot cu noi.

Am degustat 6 vinuri: NOMAD Sauvignon Blanc 2008 alaturi de crema de leurda, o combinatie inedita, dar care a reusit sa scoata in prim plan aciditatea placuta si aromele de fan cosit si “pipi de chat” ale unui sauvignon blanc neasteptat de mineral si cu o tipicitate de soi remarcabila.

White ARTISAN 2009 (cupaj de tamaioasa romaneasca, riesling si feteasca alba) cu consommé de rosii cu sofran (bazat pe stock de peste). Un cupaj interesant sub imperiul pregnant aromat, al tamaioasei, vinificat sec. Am remarcat si la acest cupaj, ca si la sauvignon, aceeasi mineralitate.

NOMAD Pinot Noir 2007 cu ravioli cu spanac si sos de zbarciogi, una dintre cele mai reusite combinatii ale serii. Vinul deosebit de expresiv, m-a rasfatat cu o boare discreta de violeta, ca o parere, care a fost inlocuita rapida de note sustinute de ciuperci, nuantate incredibil de zbarciogii cu ravioli.

Red ARTISAN 2007 (cupaj de feteasca neagra, merlot si cabernet sauvignon) cu piept de pui la gratar, marinat cu miere si coriandru, impreuna cu piure de morcovi si vanilie, morcov crocant si reductie de otet balsamic. Un vin extrem de placut si de baubil, cu nas caracteristic de shiraz (?) si cu gust de feteasca. Parca l-as mai incerca si la lumina zilei, pentru edificare…

ANIMA Merlot 2008 alaturi de creme brulée cu branza si masline negre uscate. O combinatie la care chiar nu ma asteptam, dar care m-a convins definitiv cat de importanta e o buna potrivire a vinului cu mancarea. Daca la inceput vinul a fost inchis, iar structura si tanini ne-au facut sa ne gandim la un cabernet, in asocierea cu branza si caramel, merlotul a reusit sa-si etaleze superbele arome de cafea si cacao.

ARTISAN Tamaioasa Romaneasca 2009, dulce, cu mousse de ciocolata alba cu sos de fructul pasiunii.

Pentru mine, conceptul de blind dinner a stat intotdeauna sub semnul unei controverse. Se presupune ca formele si culorile influenteaza mirosul si ca trebuie sa inchizi ochii ca „sa deschizi” nasul.  Dar cei care au facut deja aceasta experienta stiu cat de greu e sa distingi legat la ochi – fara o educatie prealabila a mirosului – un cartof de un morcov, si uneori chiar un vin alb de unul rosu.

In incercarea de a identifica vinurile legata la ochi am constat ca, asa cum parfumierii considera prima impresie de miros ca fiind cea „pura”, datorita acomodarii rapide a receptorilor, la fel la degustarea legat la ochi trebuie sa asculti de primul impuls, prima impresie e cea buna, orice tergiversare si nehotarare te va duce pe o pista falsa. In plus, acest tip de degustare e o experienta preponderent hedonista, o placere intrucatva independenta de spirit. Intr-un astfel de experiment miresmele placute se impun cu acuitate sporita si intr-un mod mult mai intim, iar mirosul si gustul tind sa devina mai concentrate dar mai putin critice, preocuparea principala a simturilor fiind identificarea, reprezentarea si nu evaluarea.

Iar reprezentarea e o treaba dificila. Acum poti experimenta cat de tare manipuleaza vazul. Daca vezi, de exemplu o capsuna, esti perfect capabil sa-ti actualizezi mirosul ei. Dar daca mirosi o capsuna legat la ochi e destul de usor sa o confuzi cu o fraga sau cu o zmeura. Si singurul lucru pe care il poti face e sa transferi responsabilitatea validarii reprezentarii a ceea ce mirosi gustului. Cunoasterea prin miros e incompleta sau asa cum spunea Paul Valéry e o senzatie pur initiala. Din acest motiv cred ca reusita unui blind dinner sta in secretul acordului dintre mancare si vin, asa cum a si fost cazul de aceasta data.

Multumiri Ralucai de la Société Gourmet care mi-a imprumutat pozele.

5 Comments

Filed under drinking in good company, vinuri româneşti