Tag Archives: carti

Musacaua lui Sir Patrick Leigh Fermor

Nu știam cine este Sir Patrick Leigh Fermor înainte să urmăresc emisiunea culinară a lui Rick Stein despre Mediterana “From Venice to Istambul” și nici nu cred că aș fi dat atâta atenție numelui dacă în episodul respectiv, bucătăreasa lui, Lepida, nu ar fi gătit “the best home-made moussaka he’s ever had”.

Musacaua nu este doar una dintre preparatele mele culinare favorite, ci este o metaforă a Mediteranei, cu straturile ei suprapuse de populații și influențe culturale, este un elogiu adus legumelor de calitate glazurate de soarele Mediteranei și încununate cu un strat de sos franțuzesc.

Am încercat și noi rețeta de musaca a Lepidei cu carne de vită și legume- cartofi, vinete, dovlecei- prăjite în ulei de măsline și apoi așezate în straturi, iar la sfărșit, un strat gros de beșamel.

Sir Patrick Leigh Fermor a fost unul dintre cei mai cunoscuți autori britanici de literatură de călătorie. Era poliglot, pasionat de Orient și în 1934, la 19 ani, a făcut o călătorie pe jos din Olanda până in Bulgaria cu intenția de a ajunge la Constantinopol, dar s-a îndrăgostit de România si de Grecia și a rămas în Balcani. Povestea acestei călătorii este subiectul celor două cărți ale sale, care sunt acum traduse și în limba română -“Între păduri și ape” și “Drum întrerupt”.

În opinia mea, Patrick Leigh Fermor a scris în cartea “Drum întrerupt -De la Porțile de Fier până la Muntele Athos” cele mai frumoase pagini despre Bucureștiul perioadei interbelice din toate câte am citit despre acest subiect.

“Ce-i deosebea pe acești oameni, acum și mai tărziu, de aristocrații hedoniști din restul Europei era refuzul filistinismului: o pasiune scrupuloasă pentru erudiție de dragul erudiției, pentru literatură, pictură, muzică, sculptură și viața ideilor, care le transforma casele în sălaș al academicienilor. (Asemenea Franței, din nou, România a fost dintotdeauna țara în care datorită inteligenței, spiritului frumuseții sau ospitalității lor, câteva femei au jucat un rol mai important decât în alte țări.) Devotamentul față de litere, în special, depășea cu mult diletantismul literar și în multe cazuri a avut drept rod opere de mare valoare. Însă din nefericire, nu în limba română ar putea spune oftând un șovin. Dar cel puțin aceste reușite extrateritoriale le-au eliberat din vâltoarea naționalismului patriotic, de care este indisolubil legat geniul poetic și literar al națiunilor renăscute. La urma urmelor, nu este puțin lucru să ai succes la Paris. Nu e de mirare că Proust era așa e profund interesat de românii de la Paris și că le căuta prietenia. Pe mine mă fascina și mă impresiona să aud numele Marcel rostit cu atâta ușurință și naturalețe și să aflu că Anna, care părea să fie verișoara tuturor era contesa de Noailles; că Paul dacă nu era Morand, care se căsătorise cu Helene Șuțu, era Valery, că Jean era Cocteau și că Leon- Paul era Fargue: indicii presărate într-un joc de urmărire, care puteau fi analizate mai tărziu.

Insist de atâta timp asupra acestei teme pentru că totul era așa de diferit de ce-ntâlnisem în împrejurări similare în capitalele dunărene din amonte. În Ungaria, discuțiile la lumina lumănării de la sfârșitul cinei priveau mai degrabă vânătoarea și caii, ori scrupuloasa cântărire a meritelor cizmarilor și șelarilor din Londra, sau erau lungi conversații despre anexare, căsătorii morganatice, drepturile primogenitului, Hoffähigkeit, gradul exact de rudenie dintre familiile Festitich și Fürstenberg și numărul pogoanelor de pământ deținute de familia Esterházy. Bine-înțeles, ar fi putut să se întâmple la fel și la București, mutatis mutandis, dar nu pentru mult timp. Totuși, nu cred că în capitala maghiară aș fi ajuns prea des să discut despre Saint-Saëns și despre frații Goncourt, despre lucrurile pe care le aveau în comun Villiers de L’Isle-Adam și Barbey d’Aurevilly, despre legătura dintre Lautréamont și suprarealism sau despre ce îi spusese abatele Mugnier unuia dintre oaspeți cu privire la convertirea lui Huysmans, ori despre ceea ce eliminase autorul din portretul sau din En route.” (pag 210-211)

Desigur, având în vedere că Fermor a fost iubitul Bălașei Cantacuzino și a stat mai bine de 4 ani în România până în 1939, când s-a înrolat în armata britanică si a devenit ofițer SOE, am putea argumenta că este subiectiv. Mie mi-a plăcut extraordinar acest pasaj pentru că autorul surprinde cu finețe o caracteristică tipic românească, inteligența speculativă – nu constructivă – care se apropie întrucâtva de spiritul critic francez la nivel teoretic,  dar care se stinge în bașcălie, lipsit de posibilitatea de a interacționa cu instituții bine așezate.

Întotdeauna m-a fascinat modul în care o mâncare sau povestea ei, te pot duce la o carte, iar o carte te poate determina să apreciezi un vin, într-un perpetuu joc al diversității…

PS. Dacă v-am făcut poftă, găsiți rețeta în episodul 5 al seriei “De la Veneția la Istambul”.

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Ferestre povestite

Constat uneori cu uimire că împărtășesc aceleași pasiuni cu mult mai mulți oameni decât sunt tentată să presupun de obicei, mai ales atunci când e vorba de subiecte mai puțin de actualitate. M-au fascinat întotdeauna ferestrele și, zilele trecute, am tresărit surprinsă când am primit cadou o carte despre ferestrele din Bucuresti, proaspăt lansată la editura Peter Pan Art. Cătălin D. Constantin și-a adunat în acest volum fotografiile făcute în plimbările prin București și și-a invitat prietenii să își aleagă o fereastră și să scrie câte o poveste.

juvara

“Ferestre din Bucuresti și poveștile lor” este un foto-document, o carte cu vestigii dintr-o epocă în care funcționalul se împăca cu esteticul, cu alte cuvinte ceea ce era bun reușea să fie și frumos.

vasile alexandri

ferestre

V-ați gândit vreodată care a fost cea mai frumoasă fereastră de la care ați privit ? Anul trecut, am jucat acest joc, împreună cu un coleg de serviciu și el pasionat de ferestre. El mi-a povestit despre fereastra cu voleți pictați cu decorații renascentiste, de la care îi privea, în fiecare dimineață, pe Cosimo de Medici și pe David. Eu am povestit despre fereastra hublou, de culoarea mării, din casa lui Gabriele D’Anunzzio de la care am privit Lago di Garda, dar și despre ferestrele casei mele din copilărie de la care admiram, primăvara, vișinii în floare.

Poate că suferința secolului în care trăim vine tocmai din această dizarmonie între funcțional și estetic. Poate că ne vom salva dacă vom reuși să construim din nou măcar câte o fereastră frumoasă…

2 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Vinul între business și filosofie

Au apărut atât de multe cărți despre vin și câteva intitulate chiar „Filozofia vinului” încât încep să mă întreb dăcă nu cumva suntem victimele unui efect invers, iar vinul nu devine tot mai mult o afacere pe măsură ce noi strigăm sus și tare că e filozofie/ plăcere/ loisir.

Zilele trecute la Cluj, m-am delectat cu o dezbatere despre vin, ascultând discuția dintre un francez și un italian pe marginea exploziei piețelor din afara Europei și a felului în care acestea influențează prețul, dar și calitatea vinului. Concluzia discuției a fost, pe scurt, următoarea: Italienii și francezii abordează diferit problema. Francezii își limitează cu zgârcenie numărul sticlelor produse păstrând calitatea vinului și fac față cererii mărind prețul, italienii încearcă să țină pe loc prețurile și măresc producția. Francezii se concentrează pe acele zone – să le numim terroir- din care iese vin de sute de ani cu o minimă intervenție a omului, refuzând să planteze în plus, o politică conservatoare de pe vremea ducilor de Bourgogne, Italia, ca toate piețele mai noi, plantează soiuri la modă și experimentează.

vinul

Și poate că aș fi ascultat cu alte urechi discuția de mai sus, dacă nu aș fi citit recent “Filozofia vinului” în care o să găsiți pe lângă mai multe articole teoretice, un interviu fascinant cu vinificatorul de la Ridge , Paul Draper, un absolvent de filosofie ajuns pionier al vinului in Statele Unite.

Din punctul meu de vedere, această carte, apărută în limba română cu sprijinul cramei Avincis, (o inițiativă lăudabilă) își merită banii chiar și numai pentru acest ultim capitol.

Fără să vă stric plăcerea lecturii, cu atât mai mult cu cât consider că cele câteva paginii ale interviului conțin in nuce un mic compendiu de tipul „tot ceea ce trebuie să știu despre vin”, o să comentez un singur aspect adus în discuție de Draper pentru că el este dureros de actual în România și anume cum investim în vie.

Draper consideră că abordarea modernă a replantărilor este greșită. Decât să înmormântezi o grămadă de bani, spune el, în studii geo și în replantări în zone noi , ca apoi să aștepti 25 – 30 de ani ca via să ajungă la maturitate și să constați că vinul tău e modest, mai bine cauți acel terroir și acea vie care produce vinuri excepționale și îi faci celui care o deține o ofertă de nerefuzat. Mai povestește și că vinurile excepționale sunt acelea din struguri proveniți din vii bătrâne – vin care se face aproape singur-  și dă exemplu viile de zinfandel de la Geyserville, la care spune că nici nu se uită dacă viile nu au măcar 70 de ani.

Nu am putut să nu mă gândesc la  sutele de mii de hectare replantate în România în ultimii ani, cu alte soiuri decât cele tradiționale și la viile de 20, 30 sau 40 de ani vechime scoase pentru că întreținerea lor era prea costisitoare. Și dacă Paul Draper are dreptate și peste 30 de ani o să constatăm că viile noastre tot vin modest produc? O să ne permitem atunci să le scoatem?

3 Comments

Filed under cărti despre vin

Through the wine glass

„Există doar un singur mod de a vizita un loc cu mintea deschisă, şi acesta se află în pahar”, afirmă Roger Scruton. Iubitorii călătoriilor virtuale se vor bucura de această carte compozită, complexă, autobiografică şi cel puţin la fel de conservatoare precum sunt marile vinuri ale Europei.

beau

În ceea ce mă priveşte, dincolo de interpretarea filiozofului, m-am delectat cu impresiile unui englez îndrăgostit de Franţa pentru care vinul e expresia unui loc şi a unei culturi, un tovarăş de meditaţie dar şi un ritual social prin care ne exprimăm iubirea pentru aproapele nostru.

Poate că nu veţi fi de acord cu multe din afirmaţiile foarte tranşante ale autorului, dar veţi găsi în această carte cea mai frumoasă şi mai inspirată definiţie a terroir-ului şi cea mai poetică descriere a Burgundiei… cea din pahar:

„Am învăţat după aceea să iubesc vinurile Franţei, sat după sat, vie după vie, fără să reţin însă prea bine soiurile de struguri folosite la fabricarea acestora şi fără să am un termen de comparaţie care să îmi spună dacă aceste soiuri plantate în alte soluri şi binecuvântate cu alte denumiri geografice vor rodi la fel. Din momentul îndrăgostirii mele am devenit un terroiriste, pentru care principalul ingredient din orice sticlă este solul.

Prin „sol” nu înţeleg numai aspectul fizic de calcar, strat de suprafaţă şi humus. Solul este înţeles aici aşa cum l-ar fi descris Jean Gino, Giovanni Verga şi DH Lawrence: ocrotitor al pasiunilor, scenă a dramelor şi sălaş al zeilor autohtoni. Zeităţile de la care satele Franţei şi-au luat numele – fie păgâne ca Mercurey şi Juliénas, fie creştine precum St. Amour şi St Joseph – au în pază viile care şi-au primit caracterul nu numai din mineralele pe care le absorb din rocile de dedesubt, ci şi din ritualurile sacrificiale ale comunităţilor de pe aceste meleaguri. (…) Unul dintre cele mai importante daruri făcute Franţei de către Biserica Catolică este faptul de a fi oferit adăpost zeilor ponosiţi ai Antichităţii, de a-i fi înveştmântat cu veşmintele sfinţilor şi martirilor şi de a-i fi cinstit cu licoarea, pe care, odinioară au pogorât-o din ceruri pentru noi toţi. Iată pe scurt de ce vinurile Franţei sunt cele mai bune.

(…) Fiecare petec de pământ din Puligny are propriul compost fertilizant de istorie, în care sfinţii şi păcătoşii au conspirat întru cultivarea strugurilor. (…) este nu numai o exagerare, ci şi fundamental greşit să descrii un anumit vin ca o expresie a solului. El se află în sol aşa cum turla unei biserici se află în satul de sub ea, fiind o aspiraţie către un sens pe care îl dobândeşte numai dacă avem cultura şi credinţa spre a-l oferi. Acesta este unul din motivele pentru care degustările oarbe sunt atât de înşelătoare: noi nu ducem la gură gustul în sine, desprins de orice altceva, şi poţi înţelege tot atât de puţin calităţile unui vin prin degustare oarbă pe cât poţi înţelege calităţile unei femei sărutând-o legat la ochi.

(…) Terroir-ul cu alte cuvinte, nu este doar o referire la acel afloriment de calcar din Bathonian, de sub marna din Montrachet. Ea include Ducatul Burgundiei, ca idee morală; include denumirea latină Puliagnicus, şi celălalt nume Montrachet, în care ambele t-uri nu se pronunţă, precum şi numeroasele denumiri din jurul său – Les Chalumeaux, Les Referts, Le Clos de Meix,Les Folatières -nume nu atât acordate cât descoperite în timpul lungii întâlniri dintre om şi sol; include secole de viticultură sub supravegherea atentă a abaţiei din Mazières; include podgoriile cu zidurile lor de piatră şi cu porțile din lemn, precum şi platoul Montrachet, care captează fiecare picătură de soare, din zori până la asfinţit. Toate astea şi nu numai ajung în acest vin pe care, în opinia lui Alexandre Dumas, ar trebui să îl bem îngenuncheaţi, cu capul descoperit în semn de reverenţă- un vin care este însăşi distilarea virtuţii pe care grecii o numeau aidōs, recunoaşterea ingenuă că ceilalţi sunt mai importanţi decât tine.

Implicarea activă a Bisericii în replantarea şi înnoirea vechilor podgorii romane s-a îmbinat fericit cu interesul financiar al domnitorilor burgunzi. Ducele din secolul al XIV-lea Filip cel Îndrăzneţ a transformat vinul roşu din Burgundia într-un produs de lux, exilând „trădătorul” soi Gamay şi interzicând orice altceva în afara de Pinot Noir. Şi atât de aspru a protejat reputaţia vinurilor sale, încât propriei lui soţii Margueritte, ducesă de Flandra, i s-a refuzat favorul de a marca butoaiele din podgoria ei cu mult-râvnitul „B”. Un secol mai târziu, ducele Filip cel Bun a făcut un pas la fel de important interzicându-le supuşilor să planteze viţă de vie în văi, limitând astfel podgoriile la Côte d’Or şi Côte Chalonnaise (…) Perceptorul de taxe al lui Filip cel Bun, Nicolas Rolin, a fost cel care – după sărăcirea burgunzilor în timpul vieţii sale – a înfiinţat, înainte de a muri, faimosul Hospice de Beune, înzestrându-l cu podgorii ale căror recolte sunt licitate în Beaune după fiecare cules. Această licitaţie este de asemenea un festival, în timpul căruia burgunzii îşi reînoiesc ataşamentul faţă de istorie, faţă de produsele lor şi faţă de sfinţi. Vizitatorii înţeleg astfel că vinul de Burgundia nu este doar o băutură, ci o cultură, şi una care se reînoieşte în fiecare an, ca Dionysos, zeul vinului.”[1]

Conservator şi fin cunoscător al vinurilor Franţei, Scurton critică invenţiile marketingului, sistemul Parker şi eticheta modernă care depersonalizează vinului, prin înlocuirea locului de provenienţă, al viei/plaiului cu soiul de sturgure, o noţiune abstractă care nu mai permite vinului să fie o interpretare strâns legată de achiziţiile noastre culturale.

„Încercarea de a descrie aroma unui Lafite e zadarnică. Efectul său asupra nasului, a limbii şi a cerului gurii nu poate fi surprins în cuvinte, şi nu ar trebui să privim cu altceva decât dispreţ noua modă, asociată cu criticii americani ai vinului, cum ar fi Robert Parker, de a acorda puncte fiecărei sticle, de parcă, după o cursă aprigă, una din ele ar fi reputat victoria. Să acorzi puncte unui vin roşu e ca şi cum ai acorda puncte unei simfonii – ca și cum simfonia nr. 7 de Beethoven, nr.6 de Ceaikovski, nr.39 de Mozart şi nr.8 de Bruckner oscilează între 90 şi 95 de puncte.” [2]

E poate inutil să adaug că împărtăşesc părerea autorului în aceeaşi măsură în care îi împărtăşesc dragostea pentru Franţa, ţara vinului.

PS. Din păcate, trebuie să spun şi că această traducere în limba română nu e una dintre cele mai reuşite, mai ales datorită faptului că traducătoarei îi lipseşte vocabularul carcateristic lumii vinului. Un specialist oenolog ar fi  fost binevenit pentru a îndrepta în manuscris greşeli flagrante de tipul Côte d’Or  tradus prin Coasta de Azur  (pag 34) şi numeroase alte stângăcii…

[1] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 23, pag 50 -54

[2] Roger Scruton, Beau, deci exist, editura Humanitas, pag 43

7 Comments

Filed under cărti despre vin

O trotinetă e mapamondul

Bucureştiul nu e un oraş urât, este doar neprielnic omului–pieton, omului-biciclist şi omului -în -vârstă, un oraş veşnic pe fugă, care nu iubeşte lentoarea şi răgazul. Bucureştiul pare să fie oraşul prin excelenţă al cetăţeanului turmentat. Cu toate astea, este oraşul meu, farmecul lui este cel al copilăriei mele, şi colecţionez cu aviditate orice mărturie care îi evocă frumuseţea.

Cartea lui Luli August Sturdza m-a învăluit în lumina şi umorul ei, şi mi-a oferit câteva imagini inedite ale Bucureştiului din alte vremuri, filtrat prin nostalgia copilariei. Dar cel mai tare m-a fermecat incredibilul talent al autoarei de a decupa secvenţe cinematografice.

„O trotinetă e mapamondul când ai cinci ani. Am voie s-o folosesc pe şosea numai cât se întinde gardul grădinii noastre. Pe partea cealaltă a şoselei, un băiat bălan cu obraji rotunzi împinge şi el o trotinetă. Aşa cum se înţeleg copiii, fără vorbe, nu ştie nimeni cum (toţi uităm), stabiliserăm reguli stricte: alinierea, semnalul de pornire dat de el, limita cursei, întoarcerea, sosirea la locul din care porniserăm.

Mi se pare importantă întrecerea, deşi invariabil o pierd, de nenumărate ori în fiecare dimineaţă. Toată toamna aceea, o singură dată am câştigat-o: câinele de vânătoare care alergă pe lângă el îi tăiase drumul. Nu m-am bucurat; nu era isprava mea, era vina câinelui. Uitându-mă peste umărul stâng, pot reconstitui cu toate amanuntele (şi acum dupa zeci de ani): alinierea, trotineta lui cu roţi mari, cauciucuri groase, spiţe sclipitor argintii. În primăvara următoare aveam bicicletă. Capul băiatului blond cu obraji bucălaţi apăruse pe timbrele poştale: Mihai I, regele copil al României.

Odată cu bicicleta a crescut dimensiunea şoselei. Arcul de Triumf a fost dezlvelit din schelăria de lemn. Când nu sunt sergenţi prin preajmă trecem pe sub el cu bicicletele. Pentru scurt timp a fost aşezat sub Arc, mormântul Eroului Necunoscut. Născocindu-i o identitate îi facem „cărti de vizită” mari, scrise mare pe carton GHEORGHIŢĂ SMEU. Le lipim cu clei de pom pe mormânt, spre disperarea sergenţilor obligaţi să vină deseori să le culeagă. Întru uşurarea aceloraşi sergenţi, curând Gheorghiţă a fost mutat în Parcul Carol. (…)

În zilele săptămânii, şoseaua are puţini trecători – cam aceiaşi zilnic. De pe poarta casei acoperită cu iederă iese un bătrân frumos şi elegant, cu barbă căruntă, scurtă, cu pălărie, jachetă şi ghete gri-perlă. Plouă, ninge sau e arşiţă, cu pas măsurat şi sprinten îşi face plimbarea zilnică prinţul Moruzi. Bastonul e numai un accesoriu vestimentar.

Ieşind din curtea casei de alături, înconjurat de un stat-major, întotdeauna grăbit, trece Nicolae Titulescu. De multe ori un automobil îl însoţeşte încet. Ei nu se plimbă, se DUC. Nu i-am văzut înapoindu-se niciodată.

Înalt, înfăşurat în paltonul până la pământ, mult adus în susul spatelui, incât capul pare înfundat în guler sub pălărie moale cu bord larg. Siluetă inconfundabilă. Cu barbă lungă, neagră, cu umbrelă întotdeauna, trece încet Nicolae Iorga. E ora nouă dimineaţa. Ne-am putea potrivi ceasurile după plimbarea lui.(…)

La Arc acolo unde se întrerupe Aleea Călăreţilor, printre copacii mai tineri, e o cişmea-pompă la care e mare înghesuială dimineaţa devreme. Venind dinspre Băneasa cu pantofii în mâna sau legaţi de şireturi şi cumpăniţi peste umăr, lăptăresele se spală pe picioare şi se încalţă.

De când începe anul şcolar până la primul strat de zăpadă, cu ghiozdanul pe spinare, intâlnindu-ne la colţul străzii Popovici, fiecare dintre noi trebuie să ducă o castană, împinsă cu botul ghetei până la Bufet. Regula competiţiei: aceeaşi castană. Premiul competiţiei: acea castană.

La nord-vest pe cercul pieţei Bufet, fosta soţie a lui Take Ionescu, acum căsătorită cu un conte polonez refugiat, conduce personal şantierul unei construcţii. Invitaţi de proprietari, vedem planuri şi fotografii. Casa va fi, redusă la scară, copie a castelului de la Coribut, din Polonia, care aparţinuse contelui Voronieţki. N-am văzut privire mai limpede decât a acestui om modest şi fermecător. În următorii câţiva ani, aveam să-l întâlnesc în plimbările lui. N-am văzut haine mai ponosite purtate cu mai mare eleganţă (deşi era invariabil încălţat cu pantofi de tenis). Nu ştiam că întâlnisem primul exemplar autentic de aristocrat scăpătat şi dezrădăcinat. Categorie socială care, în următorii cincizeci de ani, va încerca să supravieţuiască ici-colo, prin ţările din Vest.

Am citat din Luli August Sturdza – Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat… Ed. Humanitas, 2012. (pag 142- 146).

Leave a Comment

Filed under pivnicer ... de cărţi

De citit cu paharul in mana

Betivani sau abstinenti, toti scriitorii au cazut pe ganduri cand a venit vorba despre vin. Cel putin asta reiese din cartea lui Massimo Donà “Filosofia vinului”, publicata la editura Art, intr-o colectie care mi-e foarte draga, “Dulapul indragostit”.

Donà traseaza o istorie a filosofiei europene din perspectiva relatiei cu vinul, de la antichitatea greaca si latina, trecand prin evul mediu francez, romantism, simbolism, existentialism si dialectica marxista.

Cartea e remarcabila mai ales prin micile detalii indiscrete ale coabitarii de fiecare zi cu vinul. Mi-a placut sa aflu ca Seneca, unul din cei mai de seama reprezentanti ai stoicismului latin, era un viticultor expert, si retras in vila sa din regiunea nomentana se preocupa cu pasiune de producerea vinului. Marturie a preocuparilor sale pentru cresterea vitei-de-vie sunt “Epistolele catre Lucilius”, publicate in 2007, la editura Polirom.

Din aceasta perspectiva, cartea lui Donà poate fi citita si ca un compendiu de lucrari despre vin, ca o lista de titluri de la care poti calatori pe un traseu propriu, in lumea cartilor si a vinului.

Massimo Donà “Filosofia vinului”, Ed.Art, traducere din limba italiana de Cristian Cercel, 25 lei.

Leave a Comment

Filed under cărti despre vin

Vinul fara suflet

Candva, o fosta sefa mi-a reprosat ca sunt “romantica si conservatoare”. Fiind o persoana pe care o apreciam in mod deosebit, replica m-a pus pe ganduri, mai ales ca m-am considerat intotdeauna destul de cu picioarele pe pamant. Conservatoare poate, dar “romantica” asta era prea de tot ! De curand, am citit, la recomandarea unor prieteni, cartea “Barbarii. Un eseu despre mutatie” si am inteles intr-o strafulgerare, fundamentele acelui repros: nu eram “o barbara”, nu gandeam la fel cu lumea lui google.

In cartea asta, Baricco isi propune sa studieze transformarile pe care le suporta societatea contemporana luand ca reper trei domenii: vinul, fotbalul si cartile. Prin analiza transformarilor survenite in aceste trei domenii, el identifica cauzele si simptomele mutatiei si incearca sa creioneze portretul acestui om in transformare, “barbarul”. Textul e de un umor savuros si de o ironie devastatoare. O sa va dau un singur citat: “(…) pentru cartea de fata eu as fi ales patru epigrafe. Iata-l pe primul: provine dintr-o carte tare frumoasa aparuta de curand in Italia. E scrisa de Wolfgang Schivelbusch si se intituleaza Cultura invinsilor (Exista titluri la care, fiind un fan al lui AC Torino, nu pot rezista).” Pe langa savoarea argumentatiei, ceea ce mi-a placut foarte tare este ca Baricco isi propune sa identifice coordonatele acestor transformari fara sa se hazardeze sa le puna la stalpul infamiei, ci le cantareste cu lipsa de prejudecata a unui om care incerca sa inteleaga. Ah, si are un capitol foarte frumos despre Google.

In ce consta transformarea prin care trece lumea vinului ?

La origine, vinul era nectarul zeilor. Se cultiva in batrana Europa pe suprafete restranse, era rezervat unei minoritati de aristocrati, avea o tehnologie de fabricatie complicata si atent reglementata (a se citi sistemul AOC) si era inconjurat de un limbaj ezoteric greu de inteles. Dupa al doilea razboi mondial, vinul incepe sa fie plantat in zone pana atunci de neconceput : Oregon, California, Australia, Africa de Sud. Limbajul sau se simplifica, vinul se democratizeaza si nu mai ridica probleme gastronomice. Iata cum arata in descrierea lui Baricco un “vin hollywoodian”: “(…) culoare excelenta, grade destul de multe, gust rotund, foarte simplu, fara asperitati (fara taninuri suparatoare si fara aciditati greu de potolit); de la prima sorbitura l-ai si cunoscut pe de-a intregul: da o senzatie de bogatie imediata, de plenitudine a gustului si a parfumului; cand l-ai baut urmarea dureaza putin, efectele se sting; nu prea interfereaza cu mancarea si poate fi apreciat pe deplin pur si simplu trezind papilele gustative cu orice gustare banala de carciuma; e facut cel mai adesea din struguri care pot fi cultivati oriunde: chardonnay, merlot, cabernet sauvignon. Dat fiind ca e manuit fara prea multe temeri reverentioase are o personalitate mai curand constanta, in raport cu care diferentele de la un an la altul devin de-a dreptul neglijabile.” Artizanii acestei transformari sunt doi americani: Robert Mondavi, cel care are ideea de a planta vie si de a face vin in California si Robert Parker, primul ziarist care a dat note vinului, si si-a impus prin acest sistem punctul de vedere asupra a ceea ce inseamna un vin bun: un vin baricat, spectaculos dar superficial, fara profunzimi, fara suflet.

In filmul “Sideways” (2004) exista o scena care m-a impresionat profund. Miles, personajul principal, un impatimit al vinului, ajuns pe culmile unei crize existentiale se duce la McDo si destupa pe sub masa o sticla de vin vechi frantuzesc, cel mai bun vin din colectia lui, si il bea, acolo, in fast-food, singur la masa, dintr-un pahar de plastic. Gandind in termenii lui Baricco, scena asta de sacrilegiu e imaginea vinului care s-a democratizat, s-a simplificat si a devenit “a drink”. Si tot pe urmele lui Baricco, ma intreb daca nu cumva opozitia furibunda a francezilor impotriva ideii de dop insurubat, (intalnit frecvent la vinurile australiene), nu rezida din convingerea ca dopul de pluta e mai bun, ci isi are originea in refuzul renuntarii la un ritual, la semnificatia unui gest care certifica in continuare vinul ca fiind nectarul celor alesi. Cititi cartea si mai vorbim…

Alessandro Baricco – “I Barbari. Saggio sulla mutazione” 2004, trad. rom. Dragos Cojocaru, Humanitas, 2009. Costa 35 lei. M-a amuzat ironia editorului care a ales o coperta de chick-lit pentru un eseu filozofic.

PS. Disputa dintre lumea veche si cea noua din domeniul vinului a dat nastere documentarului “Mondovino” (2004).

2 Comments

Filed under cărti despre vin, pivnicer ... de cărţi

Toti suntem datori cu o prima betie

“Prima mea betie” e o culegere de povestiri bahice ale unor scriitori si oameni de cultura cunoscuti, de pe la noi si din Republica Moldova. Citind cartea asta, am realizat ca exista oameni specializati in prima betie a celorlalti. In paginile ei, l-am descoperit pe amicul D. personaj in povestea “Jocul cu fiolele de sticla”, care a participat activ si la prima mea betie. Aveam 16 ani, si amicul D. a venit in vizita cu niste Muscat Ottonel. Ce vremuri !

Am inchis cartea intrebandu-ma, daca nu cumva in materie de betie intotdeauna e prima data…

Prima mea betie, Grupul editorial Art, 2009. Costa 25 lei.

1 Comment

Filed under cărti despre vin

Mishu Vishu of this blog

In viata ai nevoie de cel putin trei prieteni.

Unul cu care sa faci schimb de carti,

Unul cu care sa pritocesti idei/cuvinte,

Si unul cu care sa golesti pahare.

Dupa ce i-am intalnit, mi-am dorit sa scriu despre toate aceste lucruri care provoaca bucurie…

3 Comments

Filed under poveştile Monei