Category Archives: poveştile Monei

Arta de a gusta ziua

O prietenă foarte bună mi-a spus de curând povestea lui Tomiță, cel care la 5 ani, când l-a cunoscut, credea că în viață contează iubirea, relaxarea și buna-dispoziție. Pfuai, și-a zis prietena mea cu admirație, generația asta a descoperit de la 5 ani ceea ce mie mi-a luat 20 de ani ca să învăț ! Post panedmie, l-a revăzut pe Tomiță și l-a întrebat: Ia zii tu măi, Tomiță, cum mai e cu topul tău în viață, tot iubirea, relaxarea și buna dispoziție contează ? A nu, a răspuns prompt Tomiță, nu mai sunt alea. De ce, a întrebat, curioasă, prietena mea. Pentru că acum merg la școală, a răspuns Tomiță.

Dar ăsta nu este un articol despre ceea ce ar trebui să ne invețe părinții și ceea ce ar trebui să nu ne învețe școala, ci este despre ceea ce ar trebui să învățăm noi, de la oamenii cu care avem șansa să ne întâlnim și despre ceea ce suntem datori să dăm mai departe. Nu este despre vocație și motivație ci despre ceva ce avem cu toții la îndemână, abilitatea de a degusta ziua, sau dacă vreți, despre calitatea vieții.

M-am gândit la subiectul acestui articol anul trecut, în trenul de la Lyon la Mâcon în timp ce mă duceam să îl vizitez pe Noël, pe care l-am cunoscut grație unui autostop, în 1998. Era week-end prelungit de întâi noiembrie în Franța și Noël, care acum are 71 de ani,  îmi scrisese că în ziua de dinaintea sosirii mele se duce la un concert de jazz la niște prieteni la 140 de kilometri depărtare de Cluny, iar după cele 2 zile pe care aveam să le petrecem împreună, intenționează să plece împreună cu iubita lui, Michelle pentru o săpămână în vizită la niște prieteni la Calanques, la Mediterana. E inutil să vă spun probabil, cam care sunt preocupările în România, ale părinților și cunoscuților mei în vărstă de 70 de ani.

În vara anului 1998, când l-am cunoscut pe Noël, făceam autostopul în Franța. Eram studentă și deși pe vremea aia se plătea în franci, nu îmi permiteam un bilet de tren. A fost una dintre cele mai fantastice experiențe în ceea ce privește alteritatea și probabil cea mai frumosă excursie pe care o voi face vreodată în Franța, mai ales pentru că veneam dintr-o țară care mă învățase că nu e bine să vorbești cu străinii și călătoream în altă țară care nu se remarca la nivel declarativ prin exces de amiciție.

Am cunoscut în aceea vară, făcând autostopul de la Lyon la San Tropez, și apoi la Marsilia, în mai multe etape, vreo zece persoane – pe fromagerul din Cluny, o doamnă care lucra la căile ferate franceze și care ne-a explicat principiile grevei, un cuplu de studenți din Lille care mergeau la Marsilia, un galerist din La Garde-Freinet care găzduia în expoziția sa un artist bulgar, pe bibilotecarul din Sainte-Maxime care a crezut că noi suntem artiștii bulgari și ne-a transmis salutarile lui galeristului din la Garde -Freinet, un scuba diver care părea că locuiește în duba cu care mergea și care a oprit să adune din mijlocul drumului broaștele țestoase care treceau imprudent strada în Ramatuelle și în fine, la Marsilia, un june francez și doua gemene englezoaice, foarte blonde și foarte frumoase, cu care părea a fi într-un inquietant menaj à trois.

Revăzând casa lui Noël, după mai bine de 24 de ani, m-am gândit că cel mai important lucru pe care l-am învățat în aceea primă vizită în Franța e că oamenii pot trăi frumos și că au chiar obligația de a avea această așteptare de la viață. Și unul dintre gesturile cheie care fac ca viața ta să fie mai frumoasă este acela de a da din ceea ce ai celor din jur, nu doar celor despre care știi că au nevoie de acele lucruri, ci și în mod nepremeditat necunoscuților, în încercarea de a aduce un pic de frumusețe și în viața lor. Căci întotdeauna ceea ce dai – fie că iei pe cineva cu mașina, sau găzduiești pe cineva, fie că e vorba de o carte, de o invitație la cină, de o conversație- se va întoarce pe misterioase căi întortocheate înapoi la tine. Dar asta a fost ceva ce am conștientizat mult mai tărziu, în 1998, la fața locului, am avut două motive de stupoare de care îmi aduc aminte și acum. Faptul că te poți opri în parcarea unui mare supermarket ca să întri să cumperi doar o lămâie și că asta nu este ceva excentric, oamenii nu împing pe lângă ei cărucioare ticsite cu munți de produse și faptul că proprietatea lui Noël nu avea gard – nu are nici acum- se intră din strada principală pe o alele străjiută de pomi care te conduce pînă la ușă.

Am visat, de atunci, de multe ori aleea asta și de fiecare dată când vine vorba de calitatea vieții imaginea ei îmi revine în amintire. Și am tot sperat de atunci că noi, românii, o să încetăm, cu timpul, să mai fim o nație de vașnici constructori de garduri, asta până de curând când am experimentat viața într-un complex rezidențial din București. Complexul cu pricina avea în proiect o piscină situată pe malul lacului și inconjurată de copaci și verdeață. La început, mi s-a părut amuzant că un bazin care să deservească 200 de apartamente poate suscita atâta interes. Apoi piscina a devenit realitate, chiar puteai să stai la soare, într-o cădiță și să privești printre gene, lacul, iar vecinii au înnebunit. Toată vara respectivă au pichetat piscina în căutarea infractorilor din blocurile vecine care veneau să le întineze cădița a cărei întreținere o plăteau. S-au postat zeci de filme pe grupul de facebook al Asociației de proprietari, ziua și noaptea, cu cei care își invitau prietenii sau veneau fraudulos din blocul vecin, și cum complexul rezidențial nu are gard, s-a luat decizia îngrădirii piscinei cu un gard de sârmă- desigur verde :)- iar fiecare apartament a primit câte o cartelă de acces. Acum stai liniștit în cădița ta cu cartelă de acces și te uiți la un gard. Mai mult chiar, acum vecinii doresc și îngrădirea întregului complex de blocuri cu gard, căci nu e așa, e mai bine să ne simțim în siguranță, firma de pază nu este suficientă.

Sunt din ce în ce mai convinsă că, de fapt, calitatea vieții ține de anturaj și de libertăți, de oamenii cu care ai șansa să te intersectezi și mai puțin de acumulările personale, iar având în vedere lipsa de predictibilitate a acestei țări ca și a unui plan pe termen lung, proprietățile sunt și vor fi supuse unor fluctuații incredibile. O casă cu pădure poate rămâne fără pădure, un mirific colț izolat poate deveni la modă, călcat în picoare de o turmă de petrecăreți, desigur, veți spune, și prietenii apropiați se pot transforma dupa trei ani de pandemie. Și în această situație ceea ce îți mai rămâne încă la îndemână este arta de a degusta ziua și plăcerea de a conversa cu oameni necunoscuți, și mai ales cu copiii. Un prieten îmi spunea cândva că el înțelege prin “carpe diem” exact asta, arta de a degusta ziua- nu de a servi T-bone și Chateau Pavie 1921 în fiecare zi – ci de a te bucura de fiecare zi așa cum vine ea. Carpe diem sau să trăiești frumos în fiecare zi. Și într-un final, asta este ceea ce aș vrea să vă dau mai departe…

PS. Singura poza pe care o am din 1998 este cea cu mine în casa lui Noël, celelalte sunt făcute în octombrie 2022, dar interioarele nu diferă mult de cele de acum 24 de ani…

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

De ce România nu a fost, nu este și nu va fi vreodată Elveția

Acest articol pornește de la premiza că, dacă dorești să evoluezi, trebuie să te raportezi la oameni care știu meserie mai bine decât tine și sunt mai deștepți ca tine, iar în materie de calitate a vieții, Elveția este țara la care vreau să mă raportez. Ei bine, veți spune că România nu este și nu va fi vreodată ca Elveția din cauza corpuției. În urma experienței mele din ultimile cinci luni, mă întreb dacă asta este adevărata cauză.

Dar să vă spun și povestea experienței mele civice din ultimile cinci luni, deși ăsta era ultimul lucru despre care voiam să scriu pe un blog de vinuri. În ianuarie încep defrișările a două hectare de pădure urbană, cu fazani și iepuri, una din fostele pepiniere care delimitau centura de lacuri a Sectorului 2, acum proprietate privată. Probabil ultima adevărată pădure urbană din București. Deși părea o nebunie, inițial am crezut că dezvoltatorii au autorizație de construcție, doar că nu am putut identifica vreo organizare de șantier și nici plăcuța care comunica proiectul publicului. După ni s-a părut și mai suspect că, după ce tăiau un număr de copaci din colțurile cele mai îndepărtate ale pădurii, dispăreau pentru căteva săptămâni. Apoi vecinii au chemat Politia și așa am aflat că proprietarul terenului de vis-a vis nu are autorizație de defrișare și nici autorizație de construcție, ci taie pădurea, pentru că așa vrea el.

Și așa începe jocul de-a hoții și vardiștii pe care l-am jucat, și eu și vecinii, cinci luni de zile, până când pădurea a ajuns teren viran. Mă trezeam, cel puțin o zi, două pe săptămâna, la 8 – 9 dimineața în zgomot de drujbă – infractorii în România să știți că respectă programul de lucru și taie ziua în văzul lumii, între 8:30 și 10:00- și înainte să mă spăl pe dinți și să mă pieptăn sunam la Poliția Generală sau locală și alergam să le fac filme infractorilor. După mă întâlneam cu Domnul inspector de la Poliție – care evident că nu a prins vreodată infractorul în fapt – care îmi spunea că terenul e privat, pădurea nu e pădure ci un teren cu copaci, care oricum sunt cam rari, și oare eu nu știu că aparține domnului X, un fel de “You Know Who”, să nu îi pronunțăm numele, dar să stau liniștită că a fost amendat cu o grămadă de bani și acum o să vină să adune de pe jos copacii doborâți și să îi facă compost conform legii.

În disperare de cauză, deja eram terorizată când auzeam drujba, m-am apucat să scriu la toate autoritățile statului – garda de mediu, garda forestiera, Primarie, Politie, dupa pe Facebook și pe grupuri, și la prietenii din politică, dar și aici s-au găsit destui care să îmi atragă atenția că terenul este al lui “You Know Who”, să îmi văd de drum, ce nu știu cum merge treaba în România ?

După am scris la ONG-uri, la Greenpeace și la presă, fără mare succes, până când într-un final o televiziune s-a arătat interesată de subiect, dar doar până când a aflat că terenul este al “You Know Who”- Voldemort. Doar că înainte să mă refuze, m-au întrebat câți dintre vecini ar fi dispuși să povestească despre cele întâmplate, iar eu m-am apucat să îi întreb pe vecini – suntem vreo 150 – 200 de apartamente în bloc și estimez că vreo cinsprezece dintre noi au sunat la Poliție, în aceste cinci luni. Într-un final, am rămas patru persoane din 200 de apartamente. Am avut și vecini care mi-au spus că ei au copii și că se tem. “I must not fear, mi-am zis, Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear.” Deși nu e deloc chiar așa de simplu.

Am continuat să sun la Poliție deși în pădure nu mai era vreun copac și într-o zi dispecerul mi-a făcut legătura cu Divizia de Mediu din cadrul Primăriei Sectorului 2 și am discutat cu o doamnă. I-am spus că am făcut mai multe reclamații legate de o defrișare ilegala și aș dori să știu stadiul investigației. A, a zis doamna, Primarul General este de vină pentru tăierea copacilor. Cum ? zic eu, ce legătură are ? Da, țipă doamna la mine, Primarul General este de vină că a suspendat PUZ-ul și de aia se taie copacii ! Stați doamnă, țip si eu la ea, că nici celții când se supărau pe conducător nu tăiau copacii, de ce nu l-au tăiat pe Primar dacă i-a supărat, ce treabă au copacii ? La telefon se lasă brusc liniștea, aproape că o aud pe doamna în mijlocul unei sinapse că se întreabă – “da, domne chiar așa, de ce ?”. Dar apoi Doamna se repliază prompt- acolo este un teren privat și proprietarul are dreptul să facă ce vrea pe terenul lui, poate să taie copacii cu aviz sau fără aviz de defrișare. Dacă îi taie fără aviz de defrișare, primește amendă, dar nu are obligația de a reîmpăduri că a tăiat fără aviz, doar dacă taie cu aviz de defrișare are această obligație. Bine, zic eu, deja interzisă, și cât costă un copac ? Stați așa- zice doamna- și pleacă de la telefon și o aud cum caută într-un catastif – 100 de lei pe persoană fizică și 1000 de lei pentru societăți comerciale. Mda, 100 de lei ori 400 de copaci ? Nu, zice, să știți că proprietarul a fost amendat cu mulți bani pentru că acolo e un șantier și de asta taie. Doamnă, zic eu, nu cred că este un șantier pentru că nu există nici o plăcuță care să comunice proiectul publicului și nici organizare de șantier, sunteți sigură că e un șantier ? A, zice Doamna, nu sunt sigură că acolo e un șantier, dar Dumneavoastră de unde știți că dânșii nu taie ca să pregătească un șantier ? Bine, doamnă, zic, poate trimiteți totuși o mașină de poliție și vă mulțumesc frumos și vă asigur că nu vă voi mai deranja.

defrisare 12 aprilie

Acum să ne imaginăm situația defrisării ilegale a două hectare de pădure în Elveția. Îmi place să cred că în primele două ore de la sunetul primei drujbe Poliția locală avea deja 200 de reclamații, iar după vreo două zile, nu mai mult, Primarul din respectivul cvartal ar fi venit să lămurească lucrurile cu vecinii de teamă să nu vină tot orașul la el la Primărie și cariera lui politcă să se încheie. Din păcate, Primarul Sectorului 2, pe drept cuvânt, se teme mai tare de “You Know Who”- care sigur nu l-a votat- decât de patru blonde- care sigur l-au votat – plus încă 200 de cetățeni silențioși și care nici nu mai contează ce au votat. Și oricum Dânsul ca orice politician, la fel ca cei de dinaintea lui, se pricepe să arunce pisica moartă prin curtea altora.

Diferența dintre România și Elveția nu este la nivelul politicienilor care sunt peste tot mai mult sau mai puțin corupți și incompetenți, ci este la nivelul cetățeanului și al funcționarului public (care pînă la urmă este și el tot cetățean). Ăsta este decalajul cu care România pornește în fața Europei și acest decalaj este încă insurmontabil atâta timp cât țăranii României- adică noi- nu vor învăța sau vor fi învățați ce înseamnă spiritul civic, ce e aia educația legislativă, educația financiară și educația politică.

Povestea noastră începe la 1826 când Dinicu Golescu, cam la vârsta mea de acum, se decide să plece într-o călătorie în Europa și notează într-un jurnal ceea ce vede. “Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anii 1824, 1825 si 1826” este după mine una dintre cele mai faine cărți din perioada pașoptistă a literaturii române și, alături de nuvelele lui Costache Negruzzi (pentru că sunt o admiratoare fără rezerve a boierilor moldoveni), o recomandare obligatorie de lectură. În 1826, Dinciu Golescu, ajuns in Elveția e uimit să constate că toți elvețienii știu să scrie și să citească și se duc la cârciumă ca să citeasca ziarul. “Atunci m-au coprins gândurile, văzând că țăranii Elveției, vrând să știe ce curge în lume, se stâng și citesc gazeturi”. În 1826, când țăranii elvețieni știau să citească, România nu era încă o țară. Diferența dintre România și Elveția sunt cei 200 de ani de cultură civică și urbanistică și de citit gazete și diferența la momentul ăsta e enormă, si pe măsură ce trec anii cei 200 de ani devin 200 de ani lumină.

Finalul trist al acestei povești este că, deși Voldemort există, nu există Harry Potter. Cele 2 hectare de pădure sunt acum teren viran, și deși pănă acum, nici un primar nu a îndrăznit să dea o autorizație de construcție într-o pădure urbană, o autorizație de construcție pe un teren viran nu va fi cine știe ce deranj. Acolo vor crește niște blocuri, un mall și o biserică, iar noi, moncher,  hai să mergem să bem o bere la munte, că se face cald la București și e praf…

Și totuși, eu nu reușesc să scap de gândul obsedant că aș fi putut face mai mult, că aș fi putut să salvez cele 2 hectare de pădure, iepurii și fazanii. Unde am greșit ? Poate îmi spuneți voi ce aș mai fi putut face…

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Mătușa Johanna

Mătușa Johanna, sora străbunicului, s-a născut în 1890, la Liov și a murit în 1985, într-un azil de bătrâni din Norre Alslev, Danemarca. Potrivit celor relatate de rude, ocupația favorită, în ultimii ani la azil, era să le învețe pe colocatarele octogenare daneze să înjure în limba română, explicându-le că rostesc formule de politețe, spre disperarea copiilor ei care erau întâmpinați cu un cor de înjurături când veneau să o viziteze.

Din păcate, nu am cunoscut-o, dar este personajul din poveștile familiei care m-a impresionat cel mai tare, pentru că, printre altele, vorbea toate limbile din regiunea natală: poloneza – limba maternă, germana – limba paternă, româna, maghiara și ucrainiana și fusese atât cetățean al imperiului, cât și ulterior al regatului României și prin căsătorie, cetățean al regatului Danemarcei.

Nu știu exact câți ani a trăit Johanna în România. Familia s-a mutat tot mai la sud, din Galiția, în Bucovina de Nord și apoi în România pentru că erau angajați ai unei companii de exploatare petrolieră. De la rudele din Danemarca am aflat că Johanna s-a căsătorit în noiembrie 1913, la Iași, cu Axel Claus Sorensen, inginer silvic în Moldova, iar ulterior s-au “repatriat” în Danemarca, împreună cu cei doi copii, cândva înainte de debutul celui de-al doilea război mondial.

În perioada comunistă a copilăriei și adolescenței mele, bunicii materni nu discutau cu noi despre rude și originile străine și nici nu ne-au lăsat să bănuim, pe noi copii, că ei sunt prima generație născută în România și care vorbește româna ca limbă maternă. Mi-a luat mult timp să înteleg că această discreție se datora atât timpurilor dar și faptului că ei nu aveau nimic de revendicat în afara dreptului la o viață bună. Părinții lor ajunseseră în România nu ca refugiați de război, ci ca specialiști și ca antreprenori, iar dacă au fost prinși ca toți ceilalți în blocul comunist, cetățenia română a fost o opțiune pe care și-au asumat-o cu tot ceea ce a decurs din asta.

În anii 90, scrisorile din Danemarca au început să ajungă la destinație în România și am călătorit la Copenhaga ca să mă întâlnesc cu câțiva zeci de membri ai familiei, oameni pe care nu îi văzusem vreodată nici măcar în poze și cu care trebuia să vorbesc în singura limbă comună – engleza. Verii mei erau blonzi și cu ochi albaștri, prototipul nordicului din orice clișeu identitar, păreau austeri și duceau o viață ecologică – sortau gunoiul, nu parcau nergulamentar, mergeau cu bicicleta și făceau curat cu schimbul pe scara blocului. Părea că nu avem nimic în comun. Asta până când ne-am așezat să bem “un schnapps” și am constatat că verișoara maică-mii are același gen de umor ca bunicii, același spirit ludic și aceeași plăcere de a organiza petreceri.

Mi-aș fi dorit să știu mai multe atât despre istoria familiei buncii cât și despre cea a bunicului și în adolescență le-am purtat pică pentru toate poveștile pe care ni le-au ascuns. Mult mai târziu am înțeles că a fost un act de curaj decizia de a îngropa trecutul – așa cum și-au îngropat în curte cărțile scrise cu litere gotice- și de a refuza să ne transmită nouă ca pe o ștafetă, scheletele lor din dulap (evitarea deportării în Rusia, Canalul și cine știe câte altele). Poate și-au dorit ca noi să nu ne pierdem speranța în umanitate sau poate nu au vrut să și-o piardă pe a lor.

Azi mă gândesc la ei cu recunoștință pentru că mi-au arătat că există posibilitatea de a alege și privesc datorită lor, naționalitatea ca pe o opțiune și nu ca pe un dat. De altfel, cu un minim efort, îmi pot oricând imagina că, dacă străbunicul ar fi avut altă meserie, nu ar fi ajuns în România, iar eu aș fi putut fi azi cetățean polonez, ucrainian, german, sau la fel de posibil un locuitor al Siberiei. Iar aceste multiple ipostaze imaginare ale existenței mele mă obligă să fiu adesea mai tolerantă și mai deschisă pentru a înțelege puncte de vedere diferite.

De la mătușa Johanna mi-au rămas o carpetă lucrată de ea cu binecunoscutul motiv al trandafirului bucovinean și o fotografie în care apare alături de stră-străbunica mea Carolina Zborovska și de câinele Pick. Mama zice că nu știe nici unde, nici când a fost făcută poza asta, dar știe sigur că pe câine îl chema Pick. Cam așa s-a trecut prin istorie în familia noastră.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Anul pandemic, anul sabatic și secretul calității vieții

La sfârșitul anului 2019 îmi doream cu ardoare un an sabatic, dar în 2020 am primit cu totul altceva. A fost un an în care nu am putut scrie și nici măcar nu știu dacă e din cauza anului sabatic de care aveam nevoie sau e din cauza anului pandemic pe care l-am primit.

A fost un an care a lovit crunt obișnuințele și micile noastre ritualuri, care a făcut criteriile de selecție mai aspre și care a arătat încă o dată nevoia acută de specialiști și de informație mediatică de calitate. A fost un an în care nu m-am putut vedea cu prietenii pentru că cei mai mulți dintre ei nu mai locuiesc la București, în care am înțeles ce înseamnă să îți fie frică, nu doar pentru tine, ci și pentru toți ceilalți, și în care am băut extrem de mult vin, mi-e rușine să vă spun cât.

Am încercat să fac față pandemiei la nivelul cel mai banal al disconfortului schimbării obiceiurilor și m-am gândit adesea în acest an, la bunicii mei și la experiența lor de combatanți în al doilea război mondial și de supraviețuitori ai comunismului.

Bunicul Victor era grec, dintr-o familie de comericanți de grâne care s-a mutat de la Salonic la Urziceni. Lucra în marina comercială română când a început războiul și așa a ajuns să lupte pe frontul de la Odesa. Bunicul Victor credea, surprinzător sau poate nu, că secretul unei vieții bune stă în anturaj, deși a avut o bună parte din tinerețea lui necazuri pentru că s-a căsătorit cu bunica care venea din Bucovina și avea un nume german. Când l-am cunoscut eu, trăia într-o casă cu două bunici (străbunicele mele Ana și Maria), nepoți și mătuși care veneau și rămâneau pe timp nedefinit, în vacanța de vară și în care în fiecare duminică avea invitați la prânz. Chiar și după ce a murit bunica și casa plină de neamuri s-a transformat în apartament la bloc, își invita vecinii, duminica, la țuică și ciorbă de burtă pregătită de el. În 2009, când am rămas fără serviciu, mi-a dat bani din pensia lui- avea 91 de ani-  și mi-a povestit că în 1947 când s-a căsătorit cu bunica tocmai fusese dat afară din marină și a trebuit să împrumute o pereche de pantofi de la un prieten pentru căsătoria civilă. Mi-a spus că bani o să se găsească întotdeauna și că trebuie să stau aproape de prieteni și de familie.

Bunicul Sever era român și el credea, surprinzător sau nu, că secretul unei vieți de calitate stă în disciplină. M-am găndit mereu că asta venea din faptul că era militar de carieră, dar acum cred că asta făcea parte din structura lui de țăran de la munte, unde viața se trăiește după un ritual anume. Cred că asta l-a ajutat să treacă peste momentul când a fost dat afară din armată și a trebuit să lucreze într-o fabrică de mobilă. Atunci când l-am cunoscut, era un personaj taciturn, nu prea avea prieteni iar rutina lui zilnică era formată din statul la cozi la aprozar, lucratul în grădină și crescutul nepoților. În anul în care a murit, aveam 17 ani, mi-a dat cel mai neașteptat sfat. Mi-a spus că indiferent ce așteptări au părinții de la mine- erau vremurile în care se alegea între medicină și inginerie- eu să aleg meseria pe care vreau eu să o fac. Abia atunci am realizat cât de bine mă înțelegea.

Poate că cel mai surprinzător lucru pe care l-am conștientizat în acest an pandemic a fost acela că timpul pune la încercare nu numai vinurile ci și oamenii, iar calitatea vieții despre care vorbim acum atât de mult, constă de fapt în modul în care reușim să facem față timpului. Iar asta ține de disciplină, fie că e vorba de cultivarea prietenilor, de un exercițiu fizic sau de unul mental, de o rutină sau de un ritual, sau de toate astea la un loc. Și ăsta e și motivul pentru care m-am întors la scris.

8 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

La aniversară

La 10 ani de Vinuri Povestite am citit primul articol scris pe acest blog, ca să evaluez în ce măsură m-am schimbat, în ce măsură blogul s-a schimbat. Cu plăcere constat că Vinuri Povestite a rămas un blog care își datorează existența prietenilor mei și care nu vorbește despre vin per se, ci despre calitatea vieții. El a pornit de la motto-ul “La bellezza vincera” – foarte drag unei prietene și se opune opiniei cârcotașe a prietenului meu care susține că trebuie să te naști în frumos ca să fii, la rândul tău, o sursă de frumos.

Ce șansă avem noi, generația născută în urât, de a trăi frumos, este cred eu, adevăratul subiect al Vinurilor Povestite. În această etapă a vieții, îmi place să cred că blogul meu v-ar putea ajuta să reflectați și să vă apărați cu înverșunare feila de timp propriu, și asta poate însemna la fel de bine să scrieți un blog, să plimbați un câine, să vorbiți cu marea sau să vă urcați într-un tren doar ca să citiți o carte.

În 10 ani de blog, am învățat enorm despre gastronomie și vinuri, un subiect inepuizabil care vă poate salva din orice conversație “de business” și care vă poate ajuta să descoperiți oamenii din jurul vostru, dar pentru mine blogul este, în primul rând, un mod de a refuza sistematic compania urâtului. Au trecut 10 ani și sunt mândră că Vinuri Povestite trăiește și nu face compromisuri cu urâtul.

6 Comments

Filed under poveştile Monei

Roger Federer, Serena Williams și străbunica Ana

Doi jucători de 38 de ani au evoluat în cele două finale de la Wimbledon, cea feminină și cea masculină, în acest an. Doi mari campioni și totuși ce mare diferență ! Nu vreau să credeți că îmi doresc să subminez victoria Simonei Halep – una dintre cele mai constante jucătoare din circuitul feminin de tenis – dar finala feminină a părut mai degrabă masacrul unui gladiator obosit. Am fost cândva, pe vremea când juca tenis, admiratoarea Serenei Williams și îmi e greu să accept că nu a avut inspirația să se retragă în glorie. Mare păcat.

Roger Federer, în schimb, este din punctul meu de vedere, cel mai inteligent jucător din istoria tenisului. Când îl urmărești loving mingea la fileu, îți dă senzația că simți, că vezi, mecanismul gândirii lui, că tenisul se ridică dintr-o dată la un nivel de perfecțiune matematică. Triumful lui Roger Federer este cel al inteligenței fără vârstă.

Mă întreb adesea, pe măsură ce trec anii, care e secretul de a îmbătrâni frumos, aura care îi înconjoară pe unii fără efort și care le este refuzată altora. Stă în gândirea creativă, în spiritul critic, în capacitatea de a fi în pas cu vremurile și de a te înconjura de oameni mai tineri, în abilitatea de a te ajusta pentru a rămâne coerent cu tine ? Și dacă se va afla acest secret, oare nu ar trebui revoluționate materiile didactice și nu ar trebui învățat la școală ?

În ultimul timp, în momentele de îndoială încerc să verific stabilitatea noțiunilor printr-un  exercițiu de dialog imaginar cu străbunica Ana. Încep prin a încerca să-i explic străbunicii Ana, femeie fără școală,  ce fac eu la birou – Business Operations îi zice – în cuvinte cât mai simple și cât mai pe românește cu putință sau încerc să îmi imaginez reacția ei la întrebarea tot mai frecventă la interviurile de angajare “ce te motiveză să te dai jos din pat dimineața”. Străbunica Ana a murit la 98 de ani, n-avea un fir de păr alb în cap și făcea zilnic 100 de pași  – numărați. Îmi place să cred că ar spune că nu te motivează nimic să te trezești de dimineață. Te dai jos din pat pentru că ești om.

Nu știu ce faceți voi când lipsa de consistență a discursului din jurul vostru vă copleșește, dar aș fi interesată să știu.

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Technically, I’m not French

Unul dintre cele mai bune vinuri pe care am avut ocazia să le beau anul trecut a fost un cabernet sauvignon din Napa Valley, California: 1994 Cabernet Sauvignon, Volker Eisele. În cei 6 ani de blog, băusem mai multe pinot noir-uri din America, dar nici un cabernet sauvingnon de top. Și mă tot întrebam cu neîncredere și curiozitate cum a fost posibil ca un cabernet californian să câștige marea degustare de la Paris din 1976, să bată marile vinurile franțuzești, fără să fie recunoscut în orb, ca fiind un produs din altă zonă viticolă. Asta poate și pentru că mi-am imaginat cabernetul californian un vin extractiv, gemos și cu arome în exces, așa cum sunt o mare parte dintre vinurile care se importă din Lumea Nouă.

cabnapa

Mi-am amintit în acest început de an de excelentul cabernet californian și de prestația regretatului Alan Rickman în filmul “Bottle Shock” care are ca subiect tocmai marea degustare de vinuri de la Paris din 1976. Alan Rickman joacă rolul lui Steven Spurrier, oenologul britanic care a avut ideea de a sărbătorii bicentenarul revoluției americane printr-o degustare în orb, la Paris, cu cei mai buni degustători francezi și cu cele mai bune vinuri franțuzești și californiene, selecționate de el. Atât chardonnay-ul cât și cabernetul californian aveau să câștige, iar vinurile americane își făceau astfel loc pe piața mondială.

Recomand acest film tuturor iubitorilor de vin, deși din punct de vedere artistic, povestea cam suferă. Din fericire, scenariul cam neverosimil pe ici pe colo e salvat de jocul actoricesc al lui Alan Rickman, gentleman-ul îndrăgostit de vinuri. E antologică scena în care Rickman contrariat de calitatea cabernetului din Napa, adulmecă cu o expresie perplexă, o salată de guacamole pe care un viticultor fără vârstă, știrb și îmbrăcat într-un pulover scămoșat, o așează pe masă, într-un mojar, alături de un vin ce avea să devină celebru – Ridge, Cabernet Sauvignon.

Pentru mine,“Bottle Shock”vorbește mai ales despre șocul cultural și despre prejudecățile inerente societăților din care facem parte, despre pericolul clișeelor și despre datoria de a chestiona “adevărurile absolute”, dar și despre puterea vinului de a aduce oamenii împreună.

Am revăzut azi acest film, în onoarea lui Alan Rickman, și ca de fiecare dată mi-am dorit să deschid o sticlă de vin în timp ce viile cu sol arid din Napa îmi  defilau prin fața ochilor.

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Ferestre povestite

Constat uneori cu uimire că împărtășesc aceleași pasiuni cu mult mai mulți oameni decât sunt tentată să presupun de obicei, mai ales atunci când e vorba de subiecte mai puțin de actualitate. M-au fascinat întotdeauna ferestrele și, zilele trecute, am tresărit surprinsă când am primit cadou o carte despre ferestrele din Bucuresti, proaspăt lansată la editura Peter Pan Art. Cătălin D. Constantin și-a adunat în acest volum fotografiile făcute în plimbările prin București și și-a invitat prietenii să își aleagă o fereastră și să scrie câte o poveste.

juvara

“Ferestre din Bucuresti și poveștile lor” este un foto-document, o carte cu vestigii dintr-o epocă în care funcționalul se împăca cu esteticul, cu alte cuvinte ceea ce era bun reușea să fie și frumos.

vasile alexandri

ferestre

V-ați gândit vreodată care a fost cea mai frumoasă fereastră de la care ați privit ? Anul trecut, am jucat acest joc, împreună cu un coleg de serviciu și el pasionat de ferestre. El mi-a povestit despre fereastra cu voleți pictați cu decorații renascentiste, de la care îi privea, în fiecare dimineață, pe Cosimo de Medici și pe David. Eu am povestit despre fereastra hublou, de culoarea mării, din casa lui Gabriele D’Anunzzio de la care am privit Lago di Garda, dar și despre ferestrele casei mele din copilărie de la care admiram, primăvara, vișinii în floare.

Poate că suferința secolului în care trăim vine tocmai din această dizarmonie între funcțional și estetic. Poate că ne vom salva dacă vom reuși să construim din nou măcar câte o fereastră frumoasă…

2 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Instituţia barului şi cultul muncii

„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînţeles, şi când ne era foame, şi când eram morţi de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”[1]

carte

Reprezentant al tinerei generaţii de scriitori americani, J.R. Moehringer are un stil simplu şi direct, iar cartea lui „Dulcele bar” mi-a plăcut mai ales pentru faptul că reuşeşte să surprindă în tuşe foarte fine mecanismul societăţii americane, plasată între cei doi poli sociali: barul şi cultul muncii.

Citind-o, mi-am adus aminte de poveştile buncilor mei despre cârciuma interbelică, unde se consumau aperitive, vin sau tărie şi se dezbăteau cu vecinii şi cunoscuţii afaceri sentimentale sau politice. Din poveştile lor – dar şi din literatură – am rămas cu convingerea că mersul la cârciumă era un ritual în România. Acest ritual, cărciuma ca agora, a dispărut brusc în perioada comunistă când mâncarea a devenit din ce în ce mai greu de procurat, iar adunările publice erau privite ca un atentat la siguranţa statului.

Au trecut aproape 25 de ani, dar cârciumile de cartier nu au reapărut, iar spaţiile prietenoase în care să te simţi de-al casei sunt foarte puţine. Adesea mă întreb cu tristeţe dacă, faptul că modelul de locantă interbelică a dispărut şi nu a mai putut fi resuscitat nu arată că noi, românii, ne-am schimbat fundamental sufleteşte. Oare absenteismul, neimplicarea civică, nepăsarea comunitară nu au la bază lipsa unui spaţiu al interacţiunii cu vecinii ?

[1] Dulcele bar, J.R. Moehringer, editura Narator, pag 13

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Oda al tomate

Dacă aţi copilărit într-o grădină printre vrejuri de roşii şi dovlecei, poate nu e de mirare că vă plac aceleaşi tipuri de vinuri ca şi mie. Exisă ceva din suculenţa roşiei în vinurile bune, o senzaţie de căldură solară, de echilibru gustativ între aciditate şi zahăr, pe care probabil că orice fruct îl capătă la un anume moment. În orice caz, multe vinuri reuşesc să-mi readucă această amintire din copilărie: o după-amiază de vară tărzie în grădina bunicilor, în căutarea roşiilor părguite. Le preferam întotdeauna pe cele mai mici, pefect rotunde, pe care le îndesam întregi în gură, în încercarea de a nu pierde nici o fărâmă din sucul însorit. O amintire pe care doar vinurile bune mi-o evocă infailibil. Sau poate asta e doar ideea mea despre cum ar trebui să fie gustativ un vin bun ?

odaaltomate

Zilele trecute la o masă în familie, un prieten ne-a spus povestea întinării vinului său favorit pe care nu dorea să-l împartă cu nimeni şi pe care a refuzat să-l mai bea, după ce un alt prieten i-a povestit că o cunoştinţă detestabilă gustase din el şi îi găsise defecte.

Oare realizăm atunci când deschidem un vin cât de manipulaţi suntem de atmosferă, de gustul nostru şi de părerea celorlalţi comeseni? Noi, băutori şi cumpărători de puncte Parker, înţelegem că vinul nu e altceva decât un vehicul al subiectivităţii noastre, al amintirilor şi al senzualităţii, un mediu fluid capabil de încarnări diferite, o oglindă a unor senzaţii pasagere? Şi dacă bănuim câteodată acest lucru, ne bucurăm  de unicitatea acelei clipe sau mai degrabă ne sperie înfatişarea ei neaşteptată ?

2 Comments

Filed under poveştile Monei