Monthly Archives: October 2015

Negru de Drăgășani, the new black

În decursul acestui an, am participat la mai multe degustări care au avut în centrul atenției Negru de Drăgășani, semn că acest soi de sturgure începe să fie privit cu interes de vinificatorii din România. Poate vă va surprinde să aflați că acest soi românesc este un soi tânăr, omologat în 1993 și nu unul moștenit, prefiloxeric, de pe vremea dacilor, cum am mai citit prin diverse articole. Așa cum îi sugerează și numele, acest soi s-a născut în podgoria Drăgășanilor. A fost creat la Stațiunea de Cercetări Drăgășani de către cercetătorii Mărculescu și Vladășel, prin hibridarea soiurilor Negru Vârtos și Saperavi. Deși scopul creării lui era, evident, productivitatea mare la hectar a rezultat un strugure viguros și plin de temperament.

@ photo credit Alina Iancu

@ Alina Iancu

Într-un cuvânt, aș spune despre Negru de Drăgășani că e un vin vesel asemeni dealurilor de unde provine. Pare un strugure care nu se prea ia în serios, dar ți se lipește roșu de mâini dacă te atingi de el. Vinul sclipește în lumina soarelui cu cea mai intensă nuanță de vișiniu, e proaspăt, lejer, dar bogat în parfum. Aroma lui, sălbatică, directă, îmi amintește de toamnele însorite din copilărie în care îmi asistam bunicii la făcutul mustului.

Probabil cel mai cunoscut Negru de Drăgășani este cel de la Stirbey, Oliver Bauer reușind să surprindă în sticle una dintre cele mai elegante expresii ale acestui soi. Viile de negru din podgoria Stirbey au între 14 și 9 ani. Negru de Drăgășani Prince Stirbey este ținut în butoaie mari de stejar, de 300 de litri, și după îmbătrânire la sticlă atinge o expresivitate surprinzătoare și o ținută aproape bordoleză. Până acum, cei mai buni ani au fost 2005 și 2010, ani de reper pentru acest soi, dar la fel de plăcut vă vor surprinde un Negru de Drăgășani din 2004 sau din 2006.

@ Alina Iancu

@ Alina Iancu

Ultima recoltă apărută pe piață, Negru de Drăgășani 2013 Prince Stirbey, degustată la început de an, este însă vinificată integral în inox și este un martor fidel al caracteristicilor de soi ale strugurelui. Temperamentul acestui vin a fost apreciat de specialiștii englezi și notat cu 91 de puncte de revista Decanter din luna februarie 2015. Mie îmi place mai mult varianta cea baricată de negru, dar cred că vinul din 2013 va fi interesant de degustat după ce va sta în sticlă încă 2-3 ani.

Dar Negru de Drăgășani nu a fermecat doar piața londoneză ci și pe vinificatorii din România. Fiorenzo Rista, oenologul de la Viile Metamorfosis a decis să planteze acest soi în Dealu Mare. La cina organizată în septembrie, la Crama Domnească din București, în prezența Marchizului Antinori, am avut ocazia să degust Negru de Drăgășani 2013, dar și să povestesc cu Renzo Cotarella, șeful vinificatorilor de la Antinori  și cu Giancorrado Ullrich, președintele Vitis Metamorfosis, despre potențialul acestui soi. Negru de Drăgășani 2013 Viile Metamorfosis provine dintr-o vie foarte tânără, de 4 ani, și aș zice că este mai italian, adică mai cărnos, mai extractiv și implicit mai bogat în arome de fructe și tanin. E un vin promițător și sunt nerăbdătoare să degust producțiile din anii viitori.

La fel de promițător este și Negru de Drăgășani 2012 lansat de Crama Avincis pe 28 octombrie la London Street Atelier. Este primul an de recoltă pe care Ghislain Moritz îl vinifică la Avincis. Vinul este un asamblaj  între un lot de vin ținut în butoaie de stejar timp de 14 luni ( 30%)  și un alt lot vinificat în cisternă de inox (70%). Este un vin proaspăt și bogat în arome atât de fructe cât și de condimente – piper, cuișoare – și ușor de asociat cu preparate culinare. Chef Rachel Sargent ne-a  demonstrat că acest vin poate acompania atât tartine cu ficat de pui, quiche cu fromage bleu și cărnați de mistreț, cât și un mousse de ciocolată cu cardamon.

Dar cel mai sugestiv moment al serii a fost cel în care Angela Prado, Ghislain Moritz și Rachel Sargent ne-au povestit, pe rând, în limba română, cât de mult apreciază Negru de Drăgășani. M-am gândit atunci și la Fiorenzo Rista, și la Oliver Bauer și mi-am propus să scriu acest articol drept mulțumire că au făcut acest soi “de laborator” atât de dezirabil încât Renzo Cotarella spunea că intenționează să îl planteze în Italia.

1 Comment

Filed under soiuri de strugure

Orașele gastronomiei

Întâmplarea a făcut ca prima mea călătorie în afara României să fie la Budapesta. Am fost atunci impresionată – și sunt și acum, la fiecare vizită – de frumusețea acestui oraș. Și nu mă refer în mod special la frumusețea arhitecturii, ci la toate micile detalii care fac din Budapesta un oraș plăcut mai ales locuitorilor săi: peisaj, clădiri, serviciile și funcționalitatea orașului, tradiția și oferta culinară.

Excursia la Budapesta din acest an a fost dedicată gastronomiei, domeniul în care aș putea spune că Ungaria are o tradiție de invidiat. De mult timp îmi doresc să experimentez atmosfera și meniurile unui restaurant cotat măcar cu o stea Michelin, iar Budapesta are patru astfel de restaurante (Costes, Onyx, Tanti și Borkonyha) și încă vreo câteva recomandate de Michelin pentru raportul calitate preț- BIB Gourmand.

Din lista celor patru, am făcut o rezervare la Borkonyha (Winekitchen), care ni s-a părut cel mai atrăgător atât pentru elogiul adus vinului cât și pentru faptul că se străduiesc să ofere meniuri de inspirație locală și mai puțin internațională. Restaurantul m-a impresionat prin selecția de vinuri ungurești, multe dintre ele, de la mici producători sau ediții limitate, imposibil de găsit în magazinele de profil.

attila pince

Am încercat un excelent Pinot noir 2008, Atilla Pince, alături de preparate spectaculoase cromatic: piept de prepeliță cu mazăre și zmeură, piept de rață cu legume și obrăjori de vițel în vin roșu.

piept de prepelita

piept de rața

obrăjori în sos de vin

Ne-a plăcut mult și la Mák Bistro, restaurant care cred că ar fi meritat și el o stea de la ghidul Michelin, cu un meniu mai degrabă internațional, dar din care nu lipseau preparatele emblemă ale locului: pieptul de rață, ficatul de gâscă și mangalița.Pe lista de vinuri figura și Feteasca neagră a lui Balla Géza, despre care ni s-a spus că este foarte căutată. Am apreciat decizia îndrăzneață de a folosi farfurii închise la culoare – unele chiar făcute manual de artizani locali-  și o prezentare cromatică ton în ton.

foie gras

plaou cu brânzeturi

Totuși, locul care mi-a fost cel mai aproape de suflet și pe care vi-l recomand cu căldură este Déryné Bisztró, o braserie în stil franțuzesc, cu atmosferă a la 1900, cu meniu clasic care includea supă de ceapă, tartar și boudin blanc și cu o excelentă ofertă de mic dejun.

boudin blanc

Am mâncat aici în fiecare dimineață, fără să avem în niciun moment senzația că locuim într-o rezervație turistică, sentiment pe care probabil l-ați încercat uneori  în marile orașe ale Europei.

De altfel, poate că e de discutat cât e turism și cât e gastronomie în conceptul stelelor Michelin și care e impactul turismului asupra gastronomiei. Mâncarea bună e o experiență care nu se uită și îmi place să cred că afluența turistică în restaurantele Michelin din orașele cu tradiție culinară va spori concurența și implicit calitatea restaurantelor, dar mai ales standardele culinare ale turiștilor pasionați de mâncare. Nu m-ar mira ca, în epoca turismului gastronomic ajuns la mare modă, să apară o etichetă de tip “oraș al gastronomiei” care să celebreze aceste reprezentante prin excelență ale traiului bun. În ceea ce mă privește, în ciuda pasiunii mele pentru sud, lista mea e oarecum de sorginte nordică: Lyon, Anvers, Budapesta. Câteva orașe în care m-aș retrage oricând cu mare plăcere pentru promisiunea unui rasfăț culinar.

PS. Mulțumiri lui Stefan Pop, bucătar pasionat, pentru lista cu restaurante recomandate din Budapesta.

4 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar, jurnal de călătorie