Monthly Archives: April 2014

Vinuri mai bune, vizitatori mai puţini

Ca în niciun alt an, ediţia de primăvară a târgului de vinuri Goodwine mi-a lăsat senzaţia că vinul românesc e pe drumul cel bun. Ce-i drept 2013 a fost un an mult mai echilibrat din punct de vedere al condiţiilor climatice şi practic fiecare cramă a putut oferi vinuri albe mai reuşite decât variantele din 2012.

goodwine

Lăsând la o parte brandurile mai vechi şi foarte cunoscute, vinurile pe care le-am remarcat sunt:

Sauvignon blanc 2013 Vinarte şi Sauvignon blanc Cuvee d’Excellence 2012, două vinuri echilibrate şi mai expresive decât în anii trecuţi;

Sauvignon blanc 2013 Liliac, crocant, acid, tipic;

Rose 2013 Domeniul Vlădoi, din fetească neagră;

Rose 2013 Via Sandu, din cabernet sauvignon;

Rubin 2010 Eduardo Miroglio. Deosebit acest strugure al vecinilor noştri bulgari, (o încrucişare între nebbiolo şi syrah), care îmbină seducătoarele arome ale syrah-ului cu taninii specifici strugurelui nebbiolo;

Merlot 2012 domeniul Vlădoi cu 5% cabernet sauvignon, un vin foarte plăcut aromatic, echilibrat şi deloc extractiv.

Cele mai mari surprize:

Feteasca albă 2013 de la S.E.R.V.E, din vie veche de 47 de ani, unul dintre cele mai reuşite exemple ale acestui soi românesc.

Stonewine cabernet franc 2011, Wine Princess una dintre cele mai plăcute descoperiri de la acest târg. Un vin expresiv, bine integrat, excelent. În ultimii ani, am avut ocazia să gust vinuri bune din cabernet franc atât din Bulgaria, cât şi din Ungaria şi mă bucur că s-a luat decizia plantării lui şi în România.

Per ansamblu calitatea vinul românesc creşte. Poate cel mai important lucru pe care acest târg îl scoate în evidenţă este noul val al cramelor mici, de familie – Via Sandu, Domeniul Vlădoi, Familia Hetei etc. Saltul calitativ al vinurilor propuse spre degustare de aceste crame e impresionant. Cred că avem nevoie de mai multe crame mici,  de familie, în România şi de o piaţă mai competitivă.

Şi, sper eu, această competiţie va duce într-un final şi la creşterea calităţii la nivelul vinurilor de fiecare zi.

Leave a Comment

Filed under ştiri cu şi despre vin

Vinurile Gramma bine îmbrăcate

Despre vinurile de la Casa Olteanu Gramma n-am mai scris de o bună bucată de timp, din anul lansării lor pe piaţă, în 2011. Dacă recoltele din 2011 şi 2012 – doi ani cu climă foarte caldă – nu au atins echilibrul vinurilor din 2010, 2013 se arată un an mai bun. Am fost deosebit de curioasă să gust noua recoltă cu atât mai mult cu cât vinurile din gama premium au etichete noi.

aligote

Desenele lui Horaţiu Mălăele de pe noile etichete Gramma au stărnit ceva discuţii în piaţă, aşa cum era şi normal. În ceea ce mă priveşte, cu toate că sunt de părere că prea desele schimbări de înfăţişare nu fac bine notorietăţii brandului, desenele mi-au plăcut. În special cel de pe aligoté-ul 2013, un autoportret al maestrului Mălăele. Nu ştiu dacă locul acestui desen era neapărat pe o sticlă de vin, mai ales că el are acea capacitate de a rămâne în atenţia ta prin jocul dintre transparenţă şi opacitate care este, după mine, unul din atributele operei de artă.

Gama de vinuri din recolta 2013 păstrează reţeta cunoscută: două vinuri dintr-un singur doi – Fetească regală şi aligoté şi un asamblaj Cuvée Vişan (fetească albă, fetească regală şi aligoté). Cel mai mult mi-a plăcut aligoté-ul, un vin cu un bun echilibru atât aromatic cât şi gustativ. La nivelul expresivităţii el se află la mijloc între mult prea aromatul Cuvée Vişan cu note abundente în registrul fructelor tropicale şi mai reţinuta fetească regală.

gramma

Ceea ce am remarcat privind etichetele, după ce am degustat fiecare vin, este că acestea sugerează destul de bine carcateristicile vinurilor din sticlă: Feteasca regală- zveltă, galeşă, ţanţoşă; Cuvée Vişan – expansiv, colorat, demonstrativ; Aligoté-ul,-suculent, armonios, ludic. O alegere care sper să fie validată prin continuitate.

Leave a Comment

Filed under ştiri cu şi despre vin

În vie

De sărbători, câteva versuri mai puțin cunoscute ale poetului preferat al adolescenței mele, Vasile Voiculescu

“Când soarele coboară, din ceruri stând să iasă,

Tu urci cu ele în față, spre via neculeasă,

Așa că multă vreme îl mai zărești pe coamă

Rostogolit acolo, o fabuloasă poamă

Căzută fără veste pe dealul viei tale,

Și-n asfințitul umed ce stăruie pe cale

Un plop aproape negru în seara asta gravă

Își nalță foișorul de frunze-n vânt și slavă

În vârfu-i peste via sinistră stând de pază,

A poposit o clipă cea de pe urmă rază,

Lingând ușor cu limba de aur sumbra turlă…

Alăturea pândarul, bănuitor, în surlă

Încarcă-n sârg sâneața, gătindu-se de noapte.

Un miros lung de putred, de teasc, de foi răscoapte

s-amestecă cu greaua muțenie din vie.

Trei linuri mari așteaptă-n cramă, trei sicrie,

Și-n spaima ne-înțeleasă sclipesc lângă perete

Cosoare-ncovoiate cu aripi de erete,

În timp ce-n largul hrubei ce gurile-și deschide

Un șir de buți și-antale cer alte Danaide…

Și noaptea care vine trudită de departe

Aduce ca o veste năpraznică de moarte,

Tomnaticilor struguri spunându-le înțelesul,

Că mâine-n zori începe, cu chiote, culesul…

vie veche de sauvignon blanc

Tu ai să stai la umbră, pe iarba otăvită,

Sub nucul cu ceardacuri de frunză-n gălbenită,

Privind cum, smuls din coardă, prunc dolofan ciorchinul

Abia acum începe viața, -ntâi cu chinul

Numai călcat de soartă dă vinul și puterea

S-ar mucezi stafidă, de n-ar veni durerea.

Dar, grijuliu dând roate și-nconjurând fâneața

Îi fulgeră din spate pândarului sâneața

Și-ai să te vezi deodată în tunetul sâneții

Sărind să furi ciorchinii din viile vieții

În clipa când, la pândă, ochindu-te străjerii

Ți-au ciururit prin suflet alicele durerii.”

Leave a Comment

Filed under poeții vinului

Vinul pe termen lung

Primul lucru pe care îl intuieşti atunci când devii băutor pasionat de vin e acela că vinul înseamnă timp. Niciun alt produs nu pare guvernat într-o asemenea măsură de această instanţă. Vinul reprezintă timpul din vie, timpul din butoi, timpul din sticlă şi timpul din pahar, timpul ce nu poate fi grăbit şi timpul ce nu poate fi dat înapoi, tot atâtea aspecte diferite care conlucrează în definirea calităţii vinului. Din acest motiv, consider că în lumea vinului cea mai grea încercare e aceea de a pune pe masă calitate pe termen lung. Şi tocmai pentru că în contextul economic al României actuale, gândirea pe termen lung pare fără şansă de reuşită ar trebui să preţuim mai mult excepţiile.

stirbey

La început de aprilie, am avut ocazia să particip la o degustare de excepţie, organizată de Ileana şi Iakob Kripp, cu vinuri în ediţie limitată din podgoria Stirbey. La 10 ani de la prima recoltă din podgoria ce le-a fost retrocedată, am celebrat apariţia pe piaţă a câtorva vinuri mature, care încep să fie gata de băut: Spumant 2007, Novac 2007, Merlot 2006, Merlot Reserva 2009.

Spumantul din Fetească regală 2007 (cu 4-5 grame/l de zahăr rezidual) e, după părerea mea, o adevărată şampanie millésime, cu un buchet minunat, floral şi textură catifelată. Un vin ca o mângăiere pentru toţi acei care mai cred în strugurele numit fetească.

novac2007-contraeticheta

Novac 2007 . Faptul că  a fost maturat în butoi de stejar folosit, timp de doar un an,  îi conferă vinului expresivitatea nealterată a acestui strugure temperamental şi schimbător. Ca şi pinot noir-ul, novacul se defineşte prin suculenţă, eleganţă şi prospeţime. Şi este vinul cel mai drag mie.

Merlot 2006. Despre acest vin ar trebui spus că anul trecut, la orizontala 2006 organizată de 1 mai, mi s-a părut – din întreaga gamă prezentată – cel mai echilibrat si mai bun de băut vin, alături de Novac 2006. Faptul că la ora actuală se mai pot găsi de vânzare 1000 de sticle e o reverenţă făcută tuturor iubitorilor de vin bun.

merlot 2009-contraeticheta

Merlot Reserva 2009 – cunoscut la cramă sub numele de Merlot Păşune, iar printre cei care au vut ocazia să-l guste drept Merlot Pasiune – e, după expresia unui prieten drag, „o reducţie de merlot ca la restaurantele cotate cu trei stele Michelin, unde se fierb şapte litri de vin pentru a obţine 750 ml”. Menit să fie băut peste vreo 10- 15 de ani, acest merlot reprezintă pentru mine o victorie asupra timpului, în acea bătălie a maturării în bine, pe care toţi ar trebui să o dăm, dar pe care adesea o lăsăm pe umerii vinului. Căci, să faci cinste timpului care ţi s-a dat e un exerciţiu pe termen lung.

PS. O descriere mult mai amănunţită a acestor vinuri veţi găsi pe blogul lui Dan Micuda.

2 Comments

Filed under drinking in good company, vinuri româneşti

Instituţia barului şi cultul muncii

„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînţeles, şi când ne era foame, şi când eram morţi de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”[1]

carte

Reprezentant al tinerei generaţii de scriitori americani, J.R. Moehringer are un stil simplu şi direct, iar cartea lui „Dulcele bar” mi-a plăcut mai ales pentru faptul că reuşeşte să surprindă în tuşe foarte fine mecanismul societăţii americane, plasată între cei doi poli sociali: barul şi cultul muncii.

Citind-o, mi-am adus aminte de poveştile buncilor mei despre cârciuma interbelică, unde se consumau aperitive, vin sau tărie şi se dezbăteau cu vecinii şi cunoscuţii afaceri sentimentale sau politice. Din poveştile lor – dar şi din literatură – am rămas cu convingerea că mersul la cârciumă era un ritual în România. Acest ritual, cărciuma ca agora, a dispărut brusc în perioada comunistă când mâncarea a devenit din ce în ce mai greu de procurat, iar adunările publice erau privite ca un atentat la siguranţa statului.

Au trecut aproape 25 de ani, dar cârciumile de cartier nu au reapărut, iar spaţiile prietenoase în care să te simţi de-al casei sunt foarte puţine. Adesea mă întreb cu tristeţe dacă, faptul că modelul de locantă interbelică a dispărut şi nu a mai putut fi resuscitat nu arată că noi, românii, ne-am schimbat fundamental sufleteşte. Oare absenteismul, neimplicarea civică, nepăsarea comunitară nu au la bază lipsa unui spaţiu al interacţiunii cu vecinii ?

[1] Dulcele bar, J.R. Moehringer, editura Narator, pag 13

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei