Când citiți mențiunea “vin alb sec de calitate” pe eticheta unei sticle de vin vă așteptați să aveți în față un vin deosebit, de îmbâtrânire sau toată povestea vi se pare un slogan de marketing ? Aveți curaj să lăsați sticlele în pivniță și să le deschideți după 10 ani ? Ce așteptări avem de fapt de la vinul românesc ?
Îmi pun aceste întrebări de fiecare dată când reușesc să beau câte o sticlă de vin românesc mai vechi. Unele sunt crunte dezamăgiri, iar altele imense surprize. Spre deosebire de alte piețe cu tradiție, la noi vinurile vechi sunt greu de găsit în magazine, singura variantă viabilă pentru a te putea bucura de vinuri mai vechi de 3 ani este de a le păstra în pivnița proprie. Mărturisesc că nu aveam mari speranțe de la această sticlă de Mustoasă de Măderat 2010, pe care o țineam în pivniță. După 7 ani mă așteptam să capete nuanțe oxidative sau să fie descompusă.
Ei bine, vinul a fost neașteptat de bun. Deloc oxidativ, cu corp amplu, susținut de aciditate și cu un postgust lung floral. Vinul m-a surprins cu aromele de miere, polen și iasomie, – tipice mai degrabă Rieslingului. Fără să fie un vin cu complexitate, mi s-a părut că are un potențial deosebit. Chiar îmi pare rău că am deschis-o și nu am mai păstrat-o câțiva ani.
Culmea e că Mustoasa de Măderat e considerată un soi care dă un vin leger, agreabil, de vară, de băut repede. Ca și în cazul Crîmpoșiei, mă tem că cei care au ajuns la această concluzie nu prea au avut ocazia să bea, vinuri vechi din aceste soiuri de strugure. Cred că merită să dați vinului o șansă să treacă proba timpului, mai ales dacă vreți să înțelegeți caracterul strugurelui. Și mă întreb dacă nu ar fi timpul să reconsiderăm sau să reconfirmăm experimentând ceea ce se spune despre soiurile românești.
