La sfârșitul anului 2019 îmi doream cu ardoare un an sabatic, dar în 2020 am primit cu totul altceva. A fost un an în care nu am putut scrie și nici măcar nu știu dacă e din cauza anului sabatic de care aveam nevoie sau e din cauza anului pandemic pe care l-am primit.
A fost un an care a lovit crunt obișnuințele și micile noastre ritualuri, care a făcut criteriile de selecție mai aspre și care a arătat încă o dată nevoia acută de specialiști și de informație mediatică de calitate. A fost un an în care nu m-am putut vedea cu prietenii pentru că cei mai mulți dintre ei nu mai locuiesc la București, în care am înțeles ce înseamnă să îți fie frică, nu doar pentru tine, ci și pentru toți ceilalți, și în care am băut extrem de mult vin, mi-e rușine să vă spun cât.
Am încercat să fac față pandemiei la nivelul cel mai banal al disconfortului schimbării obiceiurilor și m-am gândit adesea în acest an, la bunicii mei și la experiența lor de combatanți în al doilea război mondial și de supraviețuitori ai comunismului.
Bunicul Victor era grec, dintr-o familie de comericanți de grâne care s-a mutat de la Salonic la Urziceni. Lucra în marina comercială română când a început războiul și așa a ajuns să lupte pe frontul de la Odesa. Bunicul Victor credea, surprinzător sau poate nu, că secretul unei vieții bune stă în anturaj, deși a avut o bună parte din tinerețea lui necazuri pentru că s-a căsătorit cu bunica care venea din Bucovina și avea un nume german. Când l-am cunoscut eu, trăia într-o casă cu două bunici (străbunicele mele Ana și Maria), nepoți și mătuși care veneau și rămâneau pe timp nedefinit, în vacanța de vară și în care în fiecare duminică avea invitați la prânz. Chiar și după ce a murit bunica și casa plină de neamuri s-a transformat în apartament la bloc, își invita vecinii, duminica, la țuică și ciorbă de burtă pregătită de el. În 2009, când am rămas fără serviciu, mi-a dat bani din pensia lui- avea 91 de ani- și mi-a povestit că în 1947 când s-a căsătorit cu bunica tocmai fusese dat afară din marină și a trebuit să împrumute o pereche de pantofi de la un prieten pentru căsătoria civilă. Mi-a spus că bani o să se găsească întotdeauna și că trebuie să stau aproape de prieteni și de familie.
Bunicul Sever era român și el credea, surprinzător sau nu, că secretul unei vieți de calitate stă în disciplină. M-am găndit mereu că asta venea din faptul că era militar de carieră, dar acum cred că asta făcea parte din structura lui de țăran de la munte, unde viața se trăiește după un ritual anume. Cred că asta l-a ajutat să treacă peste momentul când a fost dat afară din armată și a trebuit să lucreze într-o fabrică de mobilă. Atunci când l-am cunoscut, era un personaj taciturn, nu prea avea prieteni iar rutina lui zilnică era formată din statul la cozi la aprozar, lucratul în grădină și crescutul nepoților. În anul în care a murit, aveam 17 ani, mi-a dat cel mai neașteptat sfat. Mi-a spus că indiferent ce așteptări au părinții de la mine- erau vremurile în care se alegea între medicină și inginerie- eu să aleg meseria pe care vreau eu să o fac. Abia atunci am realizat cât de bine mă înțelegea.
Poate că cel mai surprinzător lucru pe care l-am conștientizat în acest an pandemic a fost acela că timpul pune la încercare nu numai vinurile ci și oamenii, iar calitatea vieții despre care vorbim acum atât de mult, constă de fapt în modul în care reușim să facem față timpului. Iar asta ține de disciplină, fie că e vorba de cultivarea prietenilor, de un exercițiu fizic sau de unul mental, de o rutină sau de un ritual, sau de toate astea la un loc. Și ăsta e și motivul pentru care m-am întors la scris.
