Se fac 7 ani de când a murit tata și ăsta e discursul pe care, poate, ar fi trebuit să îl scriu atunci la înmormântare. Deși nu sunt creștin practicant, cred că e important să fie cineva, acolo, la groapă care să recite faptele, ca în Iliada, pentru că asta ține în primul rând de familie și de comunitate și de felul în care vei fi pomenit. Tatălui meu îi plăcea să scrie epitafe și era chiar bun când le citea.
Am avut o relație dificilă cu tata din mai multe motive, dar poate că principalul motiv a fost că eram amândoi la fel de excentrici, iar el trebuia cumva să fie șeful familiei noastre și eu trebuia să am locul meu bine definit, pe care nu îl voiam.
Tata a fost generația cea mai nefericită, cea care a prins comunismul de la începutul vieții. Nu a avut termen de comparație, nu a putut să facă facultatea pe motiv de origini, decât la Iași- ceea ce, până la urmă, cred că i-a plăcut grozav- căci își amintea deseori cât de frumoase erau fetele. Deși s-a născut la București, a avut norocul de a locui toată viața lui “ pe pământ” la casa, pentru că tata a fost, în esența lui, un țăran din aceia mândri că locul lor din cimitir e în primul rând, de când e cimitirul din sat. A fost un țăran autentic, care și-a celebrat cu încântare originile, într-o perioadă în care toată lumea se străduia să pară altceva. Iar cimitirul din Dragoslavele cu vedere panoramică la munți, cu miros de brand și foc de lemne, unde a vrut să fie înmormântat, e un loc chiar mișto !
De altfel, am înțeles mult mai târziu, că s-a zbătut să își recapete proprietățile până la sfârșit, nu pentru că voia mai mult, ci pentru că pădurile făceau parte din identitatea lui de țăran de la munte. În plus, a avut suficient stomac cât să se ducă să își citească dosarul și să se amuze de ce prostii au scris “aia” acolo. A fost un om cu o voință incredibilă de a fi el însuși. În mod cu totul surprinzător, dacă am moștenit sau învățat ceva de la tata e conștiința propriei valori și plăcerea de a mă dedubla și de a povesti.
În copilărie, tata mă enerva cu pildele lui bine definite pe care le repeta la fiecare masă de familie. Spunea adesea că, pentru un bărbat, sentimentele trec prin stomac – lucru cu care nu eram constant de acord – în încercarea de a face din mine o gospodină perfectă și o mamă de familie, în versiune patriarhală. Între timp am îmbătrânit, nu sunt nici pe departe aceea gospodina perfectă, dar am beneficiat de experiențele celor două sisteme de viață, iar de când mai mănânc prin restaurante cu stele Michelin știu că extazul culinar chiar există, că sentimentele pot trece și prin stomac și că, în mod ironic, tata a avut dreptate- în felul lui- în multe dintre subiectele care ne-au despărțit de-a lungul timpului. Și mai ales știu că e reconfortant și esențial să te poti revendica și să poți urma lungul șir al acelor oameni care au privit din pridvorul lor cum sclipesc munții în lumina apusului și nu s-au temut că viața nu o să îi lase să fie ceea ce vor.
Tata a făcut în multe privințe doar ceea ce a vrut, pentru el asta a fost mai important decât orice funcție și orice proprietate, nu știu dacă asta a fost bine sau rău, dar l-am invidiat pentru liberatatea asta și am făcut și eu la fel…
