Deşi este cunoscut faptul că orice vin poate avea o efervescenţă pasageră la sfărşitul fermentaţiei, lucru pe care amatorii de vin nu l-au considerat niciodată o calitate, vinul spumant a devenit una dintre cele mai celebre băuturi din lume. Şampania e un cod universal, iar istoria ei e făcută atât din interese financiare şi ipohondrii regale cât şi din cuvinte bine meşteşugite spuse la timpul potrivit.
Pare greu de crezut dar, François Bonal şi Jean-Robert Pitte povestesc că, de fapt, englezii şi nu francezii au descoperit metoda producerii vinului spumant şi au avut la îndemână şi mijloacele necesare: dopul de plută şi sticla groasă, rezistentă la presiunile rezultate în urma procesului de fermentaţie.
„Totul a început în Anglia secolului al XVII-lea, unde în jurul anului 1660 s-a descoperit metoda de a produce vin spumant – din vin provenit din Champagne sau din orice alt vin – adăugînd în sticlă zahăr şi mirodenii diverse.Tehnica perfecţionează astfel un fenomen caracteristic climei reci din regiunea Champagne. Frigul precoce al iernii opreşte fermentaţia vinului. Aceasta reporneşte primăvara, pănă la transformarea întregii cantităţi de zahăr rezidual în alcool. Dacă lăsăm vinul într-un recipient din sticlă groasă şi îl închidem ermetic pe timpul iernii, gazul carbonic emis prin fermentare face ca vinul să devină spumant. Englezii descoperiseră în aceea epocă tehnica fabricării sticlei de culoare închisă. Ei foloseau aceste sticle pentru a îmbunătăţii prin învechire vinurile pe care le importau: taninicele vinuri de Bordeaux şi vinul de Porto. Apoi, au descoperit în Portugalia calităţile dopului făcut din plută. Întâmplarea a făcut ca ei să descopere şi reţeta vinului spumant a cărui efervescenţă creşte dacă se adaugă zahăr între cele două etape ale fermentării. Atribuirea inventării reţetei vinului spumant lui Dom Perignon, e o tentativă ulterioară de a recupera în profitul unui francez o invenţie care a făcut din Champagne o regiune prosperă. Abia în 1801 chimistul Chaptal avea să înţeleagă procedeul (…)„[1] (traducerea şi adaptarea îmi aparţin)
Şampania se naşte la Londra şi devine repede la modă graţie trend-setterilor, scriitorilor şi artiştilor. Apoi găseşte un teren propice la curtea regilor Franţei, unde îi sunt atribuite chiar virtuţi terapeutice. Ducele de Richelieu povesteşte în memoriile sale[2] că Ludovic al XV-lea a recurs la şampanie ca remediu împotriva melancoliei. Regele iubea atât de mult şampania încât a comandat două tablouri care s-o celebreze, menite să decoreze sala în care se servea masa la Versailles intitulate „des retours de chasse”. Într-unul din ele, pictat de Jean-François de Troy, doi servitori privesc cu uimire cum sare un dop de şampanie deasupra capetelor lor. Astăzi, tablourile pot fi admirate în Muzeul Condé din Chantilly.
Până la ce punct francezii şi-au însuşit şi s-au identificat cu aceasta invenţie englezească la doar 100 de ani de la apariţia ei, putem constata din versurile lui Voltaire, publicate în „Le Mondain” în 1736:
„Allons souper. Que ces brilliant services,
Que ces ragoûts ont pour moi des délices!
Qu’un cuisinier est un mortel divin !
Cloris, Eglé me versent de leur main,
D’un vin d’Aï, dont la mousse pressée,
De la bouteille avec force élancée,
Comme un éclair fait voler son bouchon;
Il part, on rit, il frappe le plafond.
De ce vin frais l’écume pétillante
De nos Français est l’image brillante.”[3]
Despre virtuţiile terapeutice şi efectele euforizante ale şampaniei s-au scris nenumărate cărţi, dar succesul mondial al acestui produs, care rămâne adânc înrădăcinat în capul nostru ca un vehicul care induce sentimentul de sărbătoare, are la bază nevoia umană de afirmare socială.
Astăzi toate ţările produc vin spumant, dar numai Franţa are dreptul să folosească cuvântul şampanie, dar nu pentru că ar fi descoperit-o, ci pentru că a ştiut să scrie minunata ei poveste.
Mai multe despre tehnologia de fabricare a vinului spumant am mai scris aici
